Despre Corneliu Coposu

Un fost inginer constructor, foarte bătrân, dar cu memoria încă bună, îmi povesteşte că se afla la Canal, în timpul lui Dej, ca salariat al unui trust de construcţii şi că lucra cu deţinuții politici, pe care nu avea voie să-i privească. Când le dădea îndrumările necesare, stătea cu spatele la ei. Unul dintre condamnaţi se numea Corneliu Coposu şi, cu toate că nu l-a văzut niciodată la faţă, şi-l aminteşte foarte clar, din descrierile gardienilor. Era un bărbat atletic, un fost bărbat atletic, care, deşi slăbise groaznic, avea în continuare o rezistenţa ieşită din comun. Un deţinut trebuia să sape zilnic opt metri cubi de pământ, ceea ce reprezenta o normă nerealizabilă de un om obişnuit, prost hrănit şi îmbrăcat în zdrenţe. Cu mari eforturi unii prizonieri săpau doi-trei metri cubi şi încasau bătăi cumplite pentru neîndeplinirea „planului”. Corneliu Coposu săpa cei opt metri cubi ai săi, iar apoi îi ajuta şi pe alții.

– Mi-am închipuit întâi, povesteşte cu o voce tremurândă bătrânul din faţa mea, că el voia să beneficieze de o reducere de pedeapsă, câştigată printr-o comportare bună. Am aflat însă că nu se afla în situaţia de a spera la aşa ceva, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Oameni de felul lui Corneliu Coposu se nasc rar într-o ţară şi sunt primii vânaţi atunci când ţara respectivă ajunge sub o forţă de ocupaţie. Aşa cum un ucigaş caută să înfigă cuţitul exact în inima victimei, ocupantul loveşte în ceea ce are mai bun poporul învins de el. Timp de aproape optsprezece ani, Corneliu Coposu a rezistat tentativelor făcute de sovietici şi de complicii lor din România, liderii comunisti, de a-l lichida. Că a avut parte de acest calvar este cutremurător, dar intră totuşi în logica, fie şi monstruoasă, a istoriei. Cu totul ininteligibil rămâne însă tratamentul care i-a fost rezervat lui Corneliu Coposu după prăbuşirea comunismului în România. Călăii lui Corneliu Coposu, cei direcţi şi cei care au acţionat indirect, prin decizii politice, n-au fost pedepsiţi drastic, așa cum ar fi meritat. Iar noi, ceilalţi, nu ne-am dus la el în genunchi să-i cerem iertare pentru laşitatea sau pentru ignoranţa noastră, care este şi ea o formă de laşitate. După ce i s-au luat optsprezece ani din viaţă, nu s-a găsit cineva care să-i ceară măcar scuze lui Corneliu Coposu! S-a întâmplat, în schimb, altceva. În ziua de 22 decembrie 1989, când Corneliu Coposu a venit la sediul C.C. al P.C.R. şi a încercat să intre în contact cu echipa care se considera îndreptăţită să ia puterea, a fost izgonit. Iată scena, povestită de un martor al ei, Petre Roman: „La un moment dat a fost anunţată sosirea lui Corneliu Coposu. N-am avut timp să schiţez nici cea mai mică reacţie. „Să plece!” au strigat aproape simultan Bârlădeanu şi Iliescu. Am tăcut. [...] Acum sunt convins că, exact în momentul acela, ceva din revoluţia română a luat o turnură greşită, al cărei preţ l-am plătit şi-l mai plătim şi azi.”

Şi câte nu s-au mai întâmplat ulterior! O persoană care îşi spunea „poet” (adică un om care trăieşte – teoretic – din valorificarea sensibilităţii sale) l-a insultat cu grosolănie pe fostul deţinut politic. Și-a bătut joc de înfăţişarea scheletică a bărbatului atletic de altădată. Să-ţi smulgi părul din cap la moartea mamei, făcând paradă de dragoste filială, să scrii versuri clamoroase şi lamentuoase despre veştejirea florilor toamna, să dai de mâncare, cu mare tam-tam publicitar, câinilor vagabonzi şi apoi să pălmuieşti, fie şi numai la figurat, obrajii descărnaţi ai cuiva atât de obosit încât a ajuns, într-adevăr, să aibă o înfăţişare scheletică – iată o mixtură dezgustătoare, un kitsch moral fără termen de comparaţie.

A existat însă ceva și mai revoltător. La moartea lui Corneliu Coposu, denigratorii lui și-au luat figuri smerite și i-au recunoscut valoarea. Ce caricatură de fair-play! Să recunoști valoarea unui adversar numai după ce îi iei pulsul și constați că e mort, scos definitiv din luptă, iată o recunoaștere care provoacă greață. Iliescu și oamenii lui, acoliți sau continuatori, mulți grupați în prezent în PSD, reușesc mereu să provoace greață. Aceasta este contribuția lor la istoria României.