Vlastar al unei vechi familii moldovene prenumarand, pe firul generatiilor, viticultori, preoti, profesori, oameni politici importanti, Virgil Veniamin a facut stralucite studii de drept la Bucuresti, obtinand titlul de doctor la Paris, cu o teza avand ca subiect "Les donnécs économiques dans l’obligation civile", lucrare ce prezenta o abordare inedita a chestiunii. Dupa doctoratul de la Sorbona, tanarul Veniamin (in varsta atunci de 24 de ani), asista la seminariile de drept international ale celebrului profesor K. Schmidt de la Universitatea din Berlin. Intra in invatamantul superior romanesc la universitatea bucuresteana, cu titlul de doctor docent. Este reprezentantul Romaniei, la Tribunalul de Arbitraj de la Viena, instanta investita cu rezolvarea litigiului romano-bulgar consecutiv Tratatului de la Craiova (7 sept. 1940). Membru al Partidului National - Taranesc, Virgil Veniamin devine, ca si Corneliu Coposu si Nicolae Pascu, secretar general adjunct al partidului. Va protesta, impreuna cu toata conducerea PNT, impotriva frecventelor acte de samavolnicie comise de ocupantul sovietic. La 13 iulie 1947, Iuliu Maniu si alti conducatori national-taranisti sunt arestati de autoritatile comuniste, in urma inscenarii de la Tamadau. Aflat la Sinaia, Virgil Veniamin scapa, ca prin minune, de arestare, intrand in clandestinitate. Va lua calea exilului. Se va stabili la Paris. In calitate de vicepresedinte al Comitetului National Roman, va lupta asiduu pentru informarea lumii civilizate despre situatia Romaniei aflate sub jugul comunist. Din manuscrisul de peste 500 de pagini redactat de Virgil Veniamin sub titlul "Mémoires d’un exilé - De l’aube au crépuscule", primit recent din Franta de semnatarul acestor randuri (caruia ii apartine si traducerea fragmentului) am selectat episodul sustragerii de la arestare si intrarii in clandestinitate. Subtitlurile sunt ale memorialistului, noi am dat titlul general, sintetic. Speram ca textul integral va fi, cat mai curand, tradus si publicat in tara natala a importantului membru al exilului romanesc care a fost profesorul si omul politic Virgil Veniamin. Speram, de asemeni, ca notele si comentariile vor fi facute, data fiind insemnatatea memoriilor, de un bun cunoscator al activitatii exilului precum, de pilda, reputatul analist politic Ion Varlam. (Alexandru Mihalcea)

Viitorul incarcat de nori

La inceputul lunii martie 1947, pe la sapte dimineata, cineva suna la usa. Doi inspectori de la Siguranta Statului ma "roaga" sa-i urmez, pur si simplu, zic ei, ca sa dau o declaratie la Prefectura politiei. Este artificiul obisnuit usurand arestarile. Ascunzandu-si prost stanjeneala, vizitatorii ma lasa sa-i dau un telefon maestrului Emil Ottulescu, pentru a-l ruga sa explice absenta mea de la procesul in care trebuia sa pledez dupa amiaza. Intelege ce mi se intampla. Este el insusi membru eminent al PNT si va fi in curand azvarlit in temnita unde isi va lasa viata fara sa fi avut "privilegiul" unui proces. Vizibil afectat, reputatul avocat coboara in strada din casa aflata peste drum ca sa ma insoteasca. I se permite sa mearga pana la poarta prefecturii. Odata ajunsi acolo, ma imbratiseaza si asteapta sa dispar incadrat de inspectori.

Dupa ce mi-a luat cravata, sireturile si mi-a golit buzunarele, un tanar pe cat de grosolan pe atat de anodin ma duce la o celula de la subsol fara sa scoata un cuvant. Ma asez pe scaunul care, impreuna cu o masuta, cu patul de fier fara saltea si o galeata, formeaza tot mobilierul. La pranz si seara, doi agenti aduc mancarea: un castron cu apa calaie in care plutesc doua foi de varza acra si o felie de paine neagra, lipicioasa, vascoasa. A doua zi, unul dintre ei se intoarce spre mine cand sa incuie usa si-mi spune, cu o emotionanta omenie: "Daca aveti nevoie de ceva, domnule profesor, sa-mi spuneti". Surprins, il intreb: "Ma cunosti?" "Da, murmura el, eram de serviciu la Sala Dalles cand vorbeati; v-am inteles bine..." Este un politist din cei vechi care, prin minune, a scapat de epurare.

In a cincea noapte, pe la orele 12, sunt dus in fata a trei personaje anonime, cu aer inchizitorial. Doua proiectoare imi arunca in ochi, in mai multe fascicule, o lumina orbitoare. Incepe un interogatoriu presarat cu capcane: trecut, familie, diferite activitati si, la sfarsit, activitatea politica. Un traseu sinuos epuizant in mod inutil, ca sa ajunga la declararea crimei mele impotriva statului: "Noi stim ca, in discursurile dumitale, califici regimul actual drept dictatura. Recunosti?" "Bineinteles", raspund pe un ton ferm. Intarindu-mi "marturisirea", enunt criteriile democratiei careia ii opun dictatura care ne apasa. Mi se taie vorba: "Marturisesti, deci, ca esti contra dictaturii proletariatului?", eu le raspund "Dictatura dumneavoastra nu este a proletariatului ci a clicii care formeaza nomenclatura impusa de strain". Brusc, cel care conduce interogatoriul, probabil seful, se ridica si, intarindu-si vocea, exclama: "Noi suntem poporul... Trebuie sa intelegi... Te las sa te gandesti. Ne revedem cand o sa-ti schimbi parerea". Un inspector ma duce la celula.

Noptile se succed si se aseamana. Repetitie searbada a insinuarilor, invectivelor si amenintarilor derutante. Vorbe mie-roase, momeli cu libertatea, aluzii la perspective promitatoare ca sa ma dau pe brazda alterneaza cu incercari dure, ca sa-mi pierd rabdarea. stirea arestarii mele pricinuieste o vie emotie in oras. Fiind prima arestare in randurile conducatorilor opo-zitiei, ea este semnalul primejdiei. De-acum inainte, nimeni nu este ferit de tiranie. Presedintii Maniu si Mihalache adreseaza guvernului un protest riguros si le cer plenipotentiarilor american si britanic sa sesizeze Comisia de control.

Impresia este puternica in sufletul si inima atator oameni cumsecade care vin acasa sa se intereseze de mine. Altii isi manifesta simpatia aducandu-mi la inchisoare mici pachete cu mancare. La facultate nelinistea sporeste. Un profesor la inchisoare, iata un fapt cu totul nelinistitor. Nesiguranta si teama starnesc agitatie printre sudenti. La ora obisnuita a cursurilor mele, ei umplu sala si-mi scandeaza numele. Decanul facultatii, Const. Stoianovici, obtine favoarea de a ma vizita. Imi aduce lucrarile studentilor, suntem in perioada examenelor iar ei asteapta rezultatele.

Insistentei interventii a partidelor politice, si a universitatii, zvonului public, miscarii ideilor contrariate sau murmurului sentimentelor ingradite, cui oare ii datorez punerea in libertate? Fapt este ca intr-o noapte, tot noaptea, sunt dus la ministerul de interne, secretarul general A. Bunaciu, o ferventa unealta a regimului, ma primeste cu infinite atentii. Dupa ce m-a rugat sa iau loc in fotoliul Voltaire din fata somptuosului sau birou, el recita un discurs excesiv de magulitor, acoperindu-ma cu ditirambice laude. Totul ca sa conchida cu interesul pe care mi-l poarta partidul lui si cu serviciile pe care le-as putea face tarii, acceptand sa colaborez la "redresarea" careia i se dedica guvernul. Ca sa dea mai multa greutate spuselor, adauga discret: "veti evita astfel neplaceri suparatoare impotriva carora familia si dumneavoastra insiva nu veti putea lupta". In sfarsit, cuvantul-cheie: "Ganditi-va. Acum sunteti liber". "M-am gandit", ii spun si-l parasesc fara sa strang mana pe care mi-o intinde. In intunericul noptii, strazile pustii par lugubre. Slabit de timpul petrecut in celula, ma clatin si ma impiedic grabind pasul. Acasa, familia nu reuseste sa revina din socul moral, din trauma care insoteste frica, nelinistea, asteptarea. Urmeaza vizitele oamenilor care vor sa-si arate solidaritatea: un adevarat pelerinaj.

Imi reiau cursurile la Facultatea de Drept. In prima zi, afluenta este atat de mare incat trebuie sa aleg amfiteatrul cel mare. Studenti veniti si de la alte facultati, colegi si prieteni ma ovationeaza...

Asasinarea opozitiei

Actiunea PNT, tot intensa in ciuda eforturilor dementiale ale guvernului de a o reduce la tacere, face tara sa rasune, castiga inimile si spiritele. Kremlinul, temandu-se de piedicile care i se puteau ivi in drum, isi pune la treaba marionetele din guvern si le da sarcina de a "asasina" opozitia. Lupta dreapta nefiind punctul lor tare, ei pun la cale o capcana. S-a aflat ca sefii PNT banuiesc sa trimita in strainatate cativa camarazi pentru a face cunoscuta situatia tarii si a-i apara interesele. Doi tineri manipulati de guvern reusesc sa insele increderea lui Maniu. Ei propun sa fie folosit un avion ai carui piloti vor sa aleaga libertatea si care va decola de pe micul aerodrom de la Tamadau la 13 iulie. De fapt este o inscenare in vederea arestarii tuturor conducatorilor PNT.

La 12 iulie, aflandu-ma la Maniu ii impartasesc intentia mea de a pleca a doua zi la Sinaia unde familia mea e in vacanta. Ma roaga sa revin cat mai repede: "vom avea nevoie de dumneata". Intrucat se duce, pentru tratament, la clinica doctorului Jovin, aproape de locuinta mea, presedintele imi propune sa ma lase acasa. Pe drum imi cere sa-i vorbesc despre cursul meu de la Facultate. Un articol pe care tocmai il publicasem in revista "Pandectele romane" despre filosofia dreptului in conceptia lui Simion Barnutiu, unchiul sau, l-a interesat mult. Vorbim indelung despre articol. Ajungand in fata casei mele, intarzie cateva momente ca sa-mi spuna inca o data: "partidul are nevoie de dumneata, nu intarzia sa revii". Vocea mi se pare stinsa, chipul sau de marmura lasa, astazi, sa transpara o anume emotie. "Da, maine ar trebui sa ne intalnim. Contez pe dumneata". Imi strange mana, nelasand-o imediat, ca pentru a-mi lasa timp sa gasesc cheia enigmei.

Cobor din masina, fara sa incetez a-l privi. Un negru presentiment ma tulbura, fara totusi sa-mi inchipui ca e ultima mea convorbire cu marele om.

Urcand la mine, ma gandesc la Nicolai Petkov, seful agrarienilor bulgari, arestat la 5 iunie. Va fi spanzurat la 23 septembrie. Pentru moment, imi revine in minte recentul discurs al lui Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului comunist roman: "Inspirati de combativitatea democratiei populare bulgare, anunta el, ii vom lovi pe toti cei ce conspira... Nu va fi suficient sa fie arestat Maniu. Partidul national taranesc, condus de acest tradator, trebuie sa fie dizolvat".

In clandestinitate

Seara ma duc la Sinaia, splendida statiune montana, resedinta de vara a regilor nostri. A doua zi, la sfarsitul dupa-amiezii, ma aflu studiind un dosar, in gradina vilei in care s-a instalat familia mea. Deodata zaresc oprindu-se in fata portii una dintre acele mari masini oficiale. Doi barbati coboara. Sunt politisti in civil, usor de recunoscut. Dupa cateva amabilitati, unul dintre ei, care se prezinta ca seful politiei locale, imi spune ca mi-a fost elev si, risipindu-se in politeturi, imi spune: "Ministrul de Interne mi-a cerut telefonic sa va invit la Bucuresti. Sunteti rugat sa veniti pentru cateva informatii si, eventual sa dati o declaratie".

Cunosc formula, am auzit-o si la prima arestare. Cu un calm de care ma mir si eu, il linistesc: "Fie, dar vreau mai intai sa-i imbratisez pe ai mei si sa pregatesc o mica valiza". Deconcertati, vizitatorii tac in timp ce eu intru in casa. Doua cuvinte sotiei, intelege si coboara sa le faca politistilor, politicosi dar nerabdatori, o conversatie cat mai lunga cu putinta. In bucatarie, o fereastra da spre padure. Sar si, catarandu-ma pe zidul imprejmuitor, dispar in natura. Din aceasta clipa, incepe existenta mea clandestina. La caderea intunericului, ma gandesc la un adapost. In imprejurimi se afla vila prietenului V.M. Acolo ma duc cand se crapa de ziua. Ingrijitoarea imi deschide. Stapanii nu sunt acasa dar femeia ma recunoaste si ma baga in casa. Fata ii e palida de-atata oboseala: "n-am pus geana pe geana in noaptea asta, domnule. Politia a scotocit toate casele. Acuma gata, n-au sa mai vina". stie: pe mine ma cauta. Fara sa sovaie, ma ascunde sub o terasa. Mai multe zile trec calme, pana cand proprietarii isi anunta sosirea, cu copiii, a caror discretie nu e sigura. Trebuie sa parasesc acest prim refugiu. Multumindu-i ingrijitoarei, ii ofer cateva bancnote. "Nu, nu, imi spune ea demna. O sa aveti nevoie. Fiti prudent si Dumnezeu sa va aiba in paza". Unde sa ma duc? Mi-am amintit de o firma a mamei, sotia profesorului K, avand in regiune o casa de vacanta. La caderea noptii bat la poarta. Profesorul ma priveste cu un aer firesc. si el e la curent cu aventura mea. Radioul a difuzat stirea arestarii national-taranistilor pe aerodromul Tamadau si de asemeni, pe cea a arestarii principalilor conducatori ai partidului in frunte cu presedintele Maniu. Venisera sa ma caute, e limpede, ca sa ma alature lor, spune profesorul, asa o sa aveti timp sa va ganditi la ce-o sa faceti". Sotia lui, care avea un adevarat cult pentru mama, se zbate in ceasurile urmatoare, sa vada ce se intampla cu familia mea. Nu intarzie sa ma informeze ca sotia, dupa ce a fost retinuta la politia locala, s-a intors la Bucuresti cu copiii. Acolo o echipa de militieni a venit sa scotoceasca apartamentul si sa ridice dosare, manuscrise, jurnalul meu, corespondenta, pana si fisierul stiintific. Dupa care, cel ce se va instala in apartament, o someaza pe sotia mea sa dispara in doua ceasuri. Ea incarca doua valize cu obiecte fara interes, nestandu-i gandul la vreo alegere. Totul a ramas pe loc: mobila, biblioteca, argintarie, vesela, covoare, obiecte de arta printre care cateva tablouri de maestri.

Gazduirea generos oferita de profesorul K. nu se poate prelungi fara riscul de a fi aruncat in puscarie pentru ca a tratat atat de omeneste un "fugar".

Pe cai ocolite, stabilesc legatura cu fratele meu mai mic. Aruncandu-se temerar in pericol, vine intr-o noapte, impreuna cu M.R., un prieten, militant al tineretului liberal. Ghemuit in masina lui, ma intorc la Bucuresti. Intr-un oras mare, te poti ascunde mai usor. Din grija de a-mi cruta gazdele de primejdia care le pandeste, schimb adesea ascunzatoarea.

Nu intarzii sa am constiinta ulcerata: fratele meu este arestat. Pe el cad fulgerele Puterii. Supus neincetat la interogatorii despre disparitia mea, amenintat, torturat, nu spune nimic. Ani luni va indura infioratoarea temnita comunista. Un decret din 28 iulie 1947, dat in consiliul de ministri declara "dizolvat" Partidul national-taranesc.

Partidul national-liberal, mai putin temut de guvernanti, e lasat in pace. Dar asteptandu-se la acelasi deznodamant, se autodizolva.

Cat despre partidul socialist, a carui majoritate se separase, ca sa constituie partidul socialist independent, el se topeste in partidul comunist. Un congres reunit la 6 octombrie 1947 hotaraste fuziunea. Acest congres, prezidat de serban Voinea, alias Gaston Beuse, pe care luasera precautia de a-l ademeni numindu-l ministru al Romaniei la Berna, executa directivele guvernantilor. (...)

Drumul exilului

Plecarea fortata a Regelui face sa dispara orice punct de sprijin al opozitiei. Ma hotarasc sa iau drumul exilului. O prima tentativa, in ianuarie 1948, esueaza. Ajuns pe cai laturalnice la frontiera, dupa nopti lungi de asteptare in paduri, aflu ca este arestata "calauza". In luna urmatoare, o noua incercare: la granita ghidul imi indica drumul pe care trebuie sa-l iau singur. La caderea noptii, dupa ce urc un deal inzapezit ating frontiera si astept intervalul dintre trecerile patrulelor(...). Incepe un lung si extenuant periplu, bogat in peripetii. In gara de la Budapesta unde trebuie sa iau trenul care ma va apropia de frontiera austriaca, doi politisti se apropie de mine. Neintelegandu-le limba, instinctiv ridic mana ca sa-mi privesc ceasul. Politistul il priveste, saluta si pleaca. Pe cat se pare, ma intrebase cat e ceasul. O pura intamplare a salvat situatia.

Trec frontiera austriaca ghemuit intr-un camion rusesc al carui sofer a fost "cumparat" cu o sticla de alcool si cativa silingi. Cateva dificultati in zona ruseasca au fost cat pe-aci sa se termine tragic. In sfarsit, iata-ma la Viena.

Virgil Veniamin, 17 februarie 2007, România liberă