ANCHETĂ LaPunkt: De ce nu am avut un Havel al nostru?

Înapoi la 2019

Întrebarea aceasta are o traiectorie semnificativă în România de după 1989. Este, dacă e să fim cinstiţi, una dintre cele mai longevive întrebări cu miez etic puse în ultimele două decenii şi jumătate în spaţiul public de la noi. Chiar dacă, uneori, ea primeşte – schimbînd ceea ce este de schimbat şi nuanţînd ceea ce este ce nuanţat – un răspuns afirmativ (gen „ba da, am avut, dar…”), majoritatea răspunsurilor merg într-o zonă în care putem detecta lamentaţie, neputinţă, eşec.

Aşadar, „de ce nu am avut un Havel al nostru”? Sau, dacă am avut, ce am făcut cu el?

Anchetă realizată de Cristian PĂTRĂŞCONIU.

DE CE NU AM AVUT UN HAVEL AL NOSTRU?

Teodor BACONSCHI:

Răspunsul meu nu este cel tipic și deja uzat, care susține că ”n-am avut un Havel” dat fiind că societatea civilă era prea firavă în România comunistă pentru a produce un asemenea simbol al rezistenței morale, care devine, odată redobândită libertatea, liderul natural al comunității. Cred că tipul Vaclav Havel lipsea, mai mult decât Havel însuși. În lectura mea, primul președinte al Cehoslovaciei comuniste reprezenta nu doar anti-comunismul, ci și moderația, nuanța, priceperea stoică la paradoxurile naturii umane. Noi am avut mereu figuri prea moi, sau prea tari. Oameni care se exprimă excesiv, fie prin lașitate, fie printr-o opoziție radicalizată. Lipsa noastră de măsură a interzis nu atât eroismul etic anti-totalitar, cât apariția unor personaje publice acceptabile în condițiile nebuloase ale unei schimbări de regim. Havel a fost o astfel de călăuză ideală, în care fermitatea convingerilor liberale se combină cu realismul, nu cu utopia sanctificată. Lipsa unei asemenea figuri nu poate fi compensată, nici azi, decât printr-o apologie a rezervei critice, lipsite de exaltările noastre curente. Inflamări perfect iluzorii, fie atunci când susținem pe cineva, fie când lipim pe fruntea statuilor de ieri toate dezamăgirile noastre actuale.

Sabina FATI:

Lozinca “Noi muncim, noi nu gândim” strigată pe bulevardele Bucureștilor în 1990 oferă un soi de răspuns. Cum spunea Gabriel Liiceanu, “nu e de ajuns sa ai un Havel, iti mai trebuie si un popor pentru el”. Am fi putut avea, dacă oamenii Securității nu s-ar fi ocupat permanent de compromiterea și denigrarea lui Corneliu Coposu sau a celorlalte personaje care puteau duce țara în sens invers celui ales de Ion Iliescu. Pare să fi rămas o practică permanentă în România: de câte ori cineva poate și vrea să facă o schimbare, împotriva lui se dezlănțuie o campanie urâtă de dezinformare.

Marius STAN:

Este, într-adevăr, o întrebare aproape obsedantă în România post-decembristă, dar mi se pare că ea ascunde și un fel de lectură de suprafață a evenimentelor istorice din spuma cărora s-a născut, iată, edificiul etic și politic numit Václav Havel. Însă odată intrați în acest joc retoric, am putea la fel de legitim să întrebăm de ce nu am avut o Cartă 77, sau de ce nu am avut un Jan Patočka, sau de ce nu am avut un Pavel Kohout, ba chiar și de ce nu am avut un Jaroslav Seifert, idolul timpuriu al lui Havel. Toate aceste investigații alternative mi se par la fel de fertile.

În ceea ce-l privește pe Havel, a fost fără îndoială un personaj deasupra valului, un intransigent moral și un intelect, să o spunem, generos înzestrat. Cred că oamenii ajung să domine deopotrivă istoria globală și pe cea personală printr-un amestec de astfel de calități și de conjuncturi favorizante (nu favorabile!) care le scot la lumină. Pentru Havel, o astfel de aliniere planetară a fost un episod legat de revista Tvář, al cărei nume era inspirat de o colecție de poeme semnată František Halas. Foarte succint, această revistă a tinerilor intelectuali caută începând cu 1964 să-și reinventeze identitatea militantă prin afilierea unor nume noi. Așa ajunge și Havel acolo, în 1965, dar este încă mult prea absorbit de munca dramaturgică și publică destul de rar. Havel-ul pe care îl știm astăzi iese la suprafață doar când revista intră în conflict cu autoritățile pentru publicarea unor texte „neconforme”. Nu avea o miză personală în acea chestiune, dar era genul de persoană dispusă să susțină total și ferm o cauză dreaptă. Uniunea Scriitorilor din Cehoslovacia încearcă să lichideze revista, moment în care Havel lansează o petiție publică și reușește să strângă sute de semnături întru apărarea redacției Tvář. Comuniștii cehoslovaci cer capete, cer nume, cer epurare. Doar că membrii colegiului editorial refuză să se conformeze și, deși întrerup publicările, continuă să se întâlnească, să editeze și să conceapă texte la cafeneaua Slavia ca și când linia oficială a partidului n-ar exista. Trebuie să înțelegemdan că pentru acești tineri intelectuali cehoslovaci, a fi împreună și a crea și a păstra texte era mai important chiar decât publicarea în sine. Așa se naște cultura samizdat și așa se continuă o tradiție care devine rațiunea însăși de a exista. Deci vorbim de sacralitatea întâlnirilor dintre astfel de oameni, în pofida supravegherii, riscurilor, arestărilor, tuturor celorlalte pericole născute din imaginația totalitară a unui stat.

Havel era un justițiar, un personaj care socializa ușor și care coagula la fel de repede oamenii în jurul său. Ar fi sărit oricând în foc pentru cauza justă, indiferent la siguranța personală, iar episodul Tvář a accentuat acest tipar. Chiar și așa, revista nu era nici pe departe un loc ideal, avea ambițioșii, dogmaticii, duplicitarii ei. L-au lăsat cu bucurie să ia în piept pentru revistă întreaga Uniune a Scriitorilor, dar nu i-au acceptat niciodată sfaturile privind linia editorială. A fost, dacă vreți, și un fel de „botez de foc” pentru Havel în privința condiției umane per se, dar și a sectarismului de la Tvář. Oricum, avea să se întoarcă acolo doar pe scurta perioadă a restaurației publicației din timpul Primăverii de la Praga, dar câteva dintre numele redacției îl vor bântui și după 1989, când vor continua să-i critice pe el și apropiații săi… Important este faptul că episodul Tvářa fost decisiv în transformarea interioară a lui Havel, conform propriei mărturisiri, dintr-un salahor într-ale dramaturgiei, într-un activist politic! Iată, așadar, calitatea umană și „circumstanța favorizantă” (sau oportunitatea) puse laolaltă.

Închid această paranteză biografică esențială, cred eu, și încerc să ofer și un răspuns. Spunea Malraux că moartea transformă viața în destin și se prea poate să fie și cazul personajului central al interogației dumneavoastră. După 2011, anul decesului, au apărut o sumedenie de lucrări, articole, ba chiar și biografii care analizează și reinterpretează rolul lui Václav Havel și al ideilor lui pe firmamentul istoriei cehe, dar și al celei central-europene. O merită deplin, nu există multe persoane care să conteste evidența. În pofida umorului absurd din piesele sale, Havel a luat întotdeauna în serios realitatea, i-a văzut dimensiunea tragică. Nu era cinic, nu se juca de-a ideile, nu credea sub nicio formă în interșanjabilitatea principiilor. Nu simula, nu purta măști, nu celebra confortul travestiului. În plus, nu practica autovictimizarea, o respingea și o detesta. De fapt, nu-l interesa politica, ci doar, în sensul arendtian, politicul…

Am lansat mai devreme câteva întrebări alternative, la fel de legitime, și cred că răspunsul la ancheta dumneavoastră oferă mai multe piste. Aș îndrăzni câteva: pentru că nu am avut marxism critic (mulți dintre intelectualii pe care i-am menționat fuseseră la un moment dat membri ai Partidului Comunist din Cehoslovacia, deveniți ulterior apostați); pentru că nu am avut reviste de genulTvář; pentru că trebuie să ne uităm, iar și iar, la ce a însemnat Declarația din aprilie 1964 pentru partocrația ideocratică numită România; pentru că a existat un spirit disident central-european comun (vorbim de o tradiție îndelungată despre care putem discuta separat) care a făcut posibile întâlnirile din Munții Tatra dintre membri ai Cartei 77 și cei ai KOR polonez; pentru că timing-ul istoric a fost diferit în toate aceste țări comuniste și atunci când în Polonia sau Cehoslovacia apăreau nucleele critice care vor genera mișcările de protest de mai târziu, în România represiunea sau lupta pentru succesiune politică erau și mai acerbe; pentru că, de obicei, între colaborare și opusul ei se infiltrează insidios etica și cultura politică a supunerii (spre a relua tipologia unor Almond și Verba); și așa mai departe…

Cum anume putem face pace noi înșine cu aceste constatări cvasi-deprimante? Poate printr-o cât mai bună și detaliată cunoaștere a istoriei Europei Centrale și Est-Europene. Poate printr-o asumare completă și publică a eșecurilor și turpitudinilor din această țară. Poate prin participarea onestă la clădirea unei memorii europene comune care să ne facă să depășim faza relativizărilor etice și să privim spre ceea ce poate preîntâmpina resurgența unor fenomene jenante de tipul fantasmelor salvării. În acest sens, aș încheia cu crezul lui Havel însuși: „Toată viața am crezut pur și simplu că ceea ce a fost făcut o dată nu mai poate fi șters și că, de fapt, tot ce facem capătă o anume permanență. Pe scurt, Existența are propria ei memorie.” Cu alte cuvinte, chiar dacă nu am avut atunci(!) un Havel, stă în puterea noastră să amenajăm împrejurările etice, culturale și politice în care poate apărea unul, în forma și datele locului actual…

HAVEL: „Nu sunt momentele de îndoială cele care dau naştere la noi certitudini? Poate că deznădejdea este solul din care se hrăneşte speranţa umană, poate nu am găsi niciodată sens vieţii dacă nu i-am vedea absurditatea mai întâi…”

Dan -Liviu BOERIU:

Întrebarea dvs., pe care am auzit-o și eu în tulburii ani `90, are un substrat care spune mai multe despre mentalul nostru colectiv decât am putea vreodată recunoaște. Mărturisesc că genul acesta de nemulțumire („de ce nu avem un Havel al nostru”) mă duce imediat cu gândul la ideea (atât de pernicioasă pentru traiectoria unei democrații firești) unui erou salvator, care răsare din neant și, prin simpla lui apariție, e capabil să mântuiască și să conducă poporul de rătăciți către o viață mai bună. În ceea ce mă privește, nu am acest tip de interogație. Și nici genul ăsta de oftat. Însă, dacă e să mergem pe această linie și să căutăm răspunsuri, aș spune că rareori, în istoria românească, tipul conducătorului charismatic s-a confundat cu tipologia intelectualului, așa cum o percepem astăzi. Românul e sensibil la dreptatea de tip „taie și spânzură”, lăcrimează patriotic la ideea inciziei în carne vie (chiar în 2004, Traian Băsescu avea un slogan electoral care îndemna să-i „ardem iute pe corupți”), vibrează incontrolabil când aude despre ocaua lui Cuza ori despre trasul în țeapă adoptat la noi de Țepeș. Încât figura modernă a intelectualului i se pare exotică într-un mediu atât de pestriț cum e politica. Rezultat al mankurtizării, alegătorul postdecembrist a înțeles că problemele țării trebuie încredințate omului eficace, nu celui care, conform credinței populare, stă ascuns de lume și scrie poezii. Așa am ajuns să râdem de papionul lui Rațiu, de figura solemn-nobilă a lui Corneliu Coposu ori de bastonul lui Alexandru Paleologu. Pur și simplu nu aparțineau acestei lumi, prin mimică, gestică, prin modul articulat de a vorbi. Erau preferabili băiatul de comitet, golanul impulsiv, securistul drapat în om al libertății sau fantele de mahala, gata oricând să transforme scena publică într-un țarc al propriei potențe.

Pe de altă parte, nu vreau să cad în defetismul care a făcut ca tocmai recunoașterea unor astfel de oameni în viața publică să fie imposibil. Cred că am avut destui Haveli, numai că destinele lor individuale nu au putut deveni modele pentru cei mulți. Motivele sunt diverse, greu analizabile chiar și după 25 de ani de exercițiu democratic. Există în societatea românească intelectuali de primă mână, care ar putea fi excelenți președinți într-un stat care ar înțelege că reprezentarea la vârf e o chestiune ce ține mai degrabă de o coregrafie interioară modulată cultural decât de mici accese de bățoșenie virilă. Poate mai trebuie să așteptăm. Sau poate că acest vis al celor puțini, de a avea un președinte de tip Havel (și nu o caricatură a acestuia, cum a fost președintele Convenției Democratice), e o himeră elitistă, complet inaplicabilă realităților românești.

În plus, cum ar putea fi recunoscut și adoptat un Havel de către poporul care, după ce a ieșit din totalitarismul de tip ceaușist, a urlat, în dimineața democrației încă firave, că dorește – nici mai mult, nici mai puțin – decât „moarte intelectualilor”?

Vladimir TISMĂNEANU:

Cinci teze despre Václav Havel:

A fost mai presus de orice un umanist critic, a rearticulat ideea de cetățean în vremuri când angrenajul totalitar funcționa cu un scop precis, o reală obsesie, anume distrugerea individului, transformarea sa in ceea ce Arthur Koestler a numit “o ficțiune gramaticală”. Pentru semnatarii Cartei 77, drepturile omului primau asupra oricarei ideologii. Un spațiu politic non-machiavelic inseamnă unul emancipat de himerele ideologice.
A fost un intelectual public, nu si-a dorit puterea, iar atunci când a avut-o, a acționat mereu in chip democratic, respingând intrigile de culise si manoperele oportuniste. A rămas până la capăt fidel unei viziuni in care demnitatea umană este alfa si omega, condiția vitală a unei vieți trăită in adevăr.
A visat la un cosmopolis eliberat de atavisme, tribalisme, primordialisme, populisme si alte asemenea patologii, a detectat absurdul din existența noastră, dar, asemeni lui Camus, a ales să se implice, nu să evadeze.
A înțeles că totalitarismele vecului XX au practicat genocidul, au urmărit completul control asupra corpului social, au distrus autonomia spiritului. Tocmai din acest motiv a fost unul dintre inițiatorii “Declarației de la Praga” prin care au fost condamnate aceste regimuri şi s-au pus bazele unei memorii comune europene.
Nu s-a temut niciodată de statutul de non-conformist, a fost disident prin convingeri şi vocație. A plătit pentru curajul său moral cu ani de temniță, cu domiciliul forțat, cu interzicerea semnăturii si cate alte persecutii si hărțuieli. Nu s-a dorit a fi şi nici nu a fost un sfânt. Tocmai de aceea, a simbolizat şi va simboliza întotdeauna dreptul nostru la rezistență.

Daniel UNCU:

România anului 1990 a fost desfigurată, din cauza deschiderii unui plan de clivaj social şi politic între cei care aveau ca orizont de aşteptare condamnarea totală şi neechivocă a comunismului – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, fiind expresia acestei condamnari – şi cei care, sufocaţi de frica unor închipuite represalii şi de spaima pierderii şansei de a prelua puterea, s-au opus vehement asanării morale a societăţii româneşti. Se confruntau atunci două viziuni politice diametral opuse în ceea ce priveşte modelul către care se presupunea că ar fi trebuit să tindă România. A câştigat zdrobitor viziunea bazată pe frica populaţiei României, proaspăt ieşită din teroarea comunistă, de a-şi asuma trecutul şi de a-şi oferi sieşi şansa unui nou început.

Au câştigat eşaloanele secunde ale PCR, UTC şi Securităţii, un grup relativ mare de personaje pregătite ideologic şi profesional pentru a guverna, având la îndemână informaţii economice şi financiare exacte (cu ajutorul cărora au devalizat România), o infrastructură de foşti aparatnici obedientă şi operaţională dar, mai ales, o populaţie – în marea ei majoritate – extrem de sensibilă la manipularea vinovăţiei şi a fricii. Frică de revenire a moşierilor, frică de pierdere a locurilor de muncă garantate, până nu demult, de statul comunist, frică de libertate! Câte frici, tot atâtea campanii de manipulare şi dezinformare a românilor, operate de neocomuniştii iliescieni. Primele alegeri – presupuse greşit, fie şi numai din considerentele de mai sus, a fi fost libere – au stabilit că democraţia autohtonă nu urma să fie una de tip liberal. Ce anume a consacrat şi consolidat instituţional, ulterior, această viziune victorioasă electoral, ştim: mineriadele şi reprimarea brutală a celor care propuneau o democraţie bazată pe principii participative reale, o democraţie liberală; blocarea dezvoltării democratice a României, stoparea finanţării externe, semnarea Tratatului cu muribunda URSS, ratarea iniţială a intrării în NATO, devalizarea finanţelor României, escrocheriile de tip Caritas, Bancorex, Dacia Felix, FNI, fenomenul corupţiei fără corupţi. Toate au fost păstorite şi folosite de establishmentul neocomunist exclusiv în folos propriu, sfidând, legile şi ideea de stat de drept. România a ales cu un sfert de veac în urmă, să construiască o “democraţie originală”, bazată pe patru paliere de “dezvoltare”, care au înăbuşit orice tentaţie adversă şi au blocat – cu o relativă excepţie, întrupată în prezenţa luminoasă dar fulgurantă la scara istoriei postdecembriste a lui Corneliu Coposu – apariţia unei conştiinţe publice de tip havelian:

Conservarea şi, apoi, reformarea fostei nomenklaturi comuniste împreună cu tot sistemul ei clientelar. Ea devine baza socială, politică şi economică a puterii nou instalate la Bucureşti;
Preluarea activelor şi pasivelor fostei economii centralizate, de către grupuri de interese asociate fostei nomeklaturi şi fostei Securităţi, cu acordul tacit sau explicit al puterii politice;
Dezvoltarea transpartinică a noilor structuri economice şi crearea de relaţii de afaceri cu persoane şi personalităţi din întreg spectrul politic, în vederea asigurării unor pârghii coercitive asupra anumitor politicieni aflaţi la acea vreme în Opoziţie;
Menţinerea unui masiv aparat administrativ de Stat, care să poată acţiona la ordin şi care, în plus, să ofere senzaţia omnipotenţei Statului în faţă unui cetăţean dezarmat şi înfricoşat de hăţişul instituţiilor, funcţionarilor şi reglementărilor cărora trebuie să se supună. S-a menţinut, astfel, dependenţa cetăţeanului faţă de Stat! (O dată menţinut şi, apoi, pus la punct, acest aparat administrativ de Stat, obedient şi disciplinat, a fost folosit în toate campaniile şi scrutinele electorale din ultimii 25 de ani, de puterea de la Bucureşti, indiferent de culoarea ei doctrinară şi programatică!);
Din perspectivă istorică, oricât de incomod îmi este să afirm acest lucru, societatea românească a fost şi rămâne tributară unui “ethos” al relaţiilor politico-economice de tip ocult, generatoare de corupţie. Relaţii care au evoluat şi s-au consolidat în ciuda tuturor presupuselor exigenţe instituţionale europene şi euro-atlantice şi a vocilor critice din societatea civilă. Puterea politică, instalată la Bucureşti după 22 decembrie 1989, nu a fost sub nici o formă orientată către instaurarea unei democraţii autentice, pluraliste, bazată pe liberalism economic, egalitate de şanse şi asanare morală a societăţii. Ea a implementat un “capitalism de cumetrie”, de extracţie medievală, în care a fost valorizată servitutea în logica relaţiilor de clan, sistem bazat pe un stat extrem de puternic şi de implicat în dinamica relaţiilor economice, politice, sociale şi culturale. O “democraţie” tributară intereselor unor grupuri de influenţă, comunistoide, indisolubil legate de puterea politică, singura capabilă în această democraţie originală să acceseze resursele statului şi să împartă favoruri.
Nu în ultimul rând, acomodarea a reprezentat – cu meritoriile şi rarele excepţii de rigoare – ţanţoşa formă de rezistenţă la comunism a majorităţii românilor. De aceea, conştiinţele vii, intransigente, virulente şi coagulante antitotalitar nu şi-au găsit locul în realitatea încarcerată a naţionalism-comunismului românesc, decât în spaţii mici. Spaţii tributare exilării la periferia interesului public. Spaţii înfricoşate de confortul în care majoritatea se complăcea, din frică şi din spirit de conservare.

Din cauza acestei stări de fapt putem afirma, fără să greşim prea mult, că România a fost si este capturată de către un conglomerat politico-economic de extracţie, la început, stângistă – în primii ani de după 1990 – devenit apoi trans-doctrinar şi trans-partinic, pe măsură ce consolidarea statului de drept a fost blocată cu o indubitabilă şi terifiantă eficientă de către chiar acest conglomerat.

În atari condiţii, apariţia unui politician de talia lui Havel îmi pare că fost o imposibilitate tragică.

HAVEL: „Societatea este o operă complexă şi misterioasă. Este o mare imprudenţă să crezi în ceea ce îţi arată la un moment dat, nicidecum să crezi că aceea este singura şi adevărata ei faţă.”

Petre IANCU:

De ce nu am avut un Havel:

La asemenea întrebări ipotetice nu există decât replici incerte şi aproximative, ţinând de un impresionism (istoric, psihologic, sociologic şi istoric) lesne de atacat şi respins. O soluţie confortabilă, dar laşă, ar fi respingera indignată a chestionării cauzelor absenţei unui Havel din peisajul politic românesc. Poate că n-a fost decât o carenţă întâmplătoare. Se spune însă că n-ar exista decât răspunsuri rele. (Nu şi întrebări). În absenţa unui studiu sistematic, răspunsul temerar nu poate fi decât intuitiv şi riscant.Ţine, probabil, de calitatea diferită a adecvării la modernitate, rezultând din geografia şi istoria disjunctă a celor două societăţi, de raportarea lor diferită la democraţie libertate şi elite. Deşi s-au sfârşit comparabil, prin câte un regim comunist pur şi dur, sistemele totalitare ale celor două ţări au debutat altfel, au avut resurse diferite şi deci şi altepilog. Bezna românească s-a inaugurat, voluntar, prin naţionalism feroce, iar ostilitatea faţă de „celălalt” s-a perpetuat, fiind girat de o elită rinocerizată, salutându-i pe Hitler, guvernul Goga-Cuza, dictatura regală, regimul antonescian şi crimele legionare. Spre deosebire de cea pragheză, această elită a devenit activ, ori prin tăcere, complice la Holocaust. Resursele culturale ale unei ţăriaparţinând de veacuri, integral, tolerantei planete Mitteleuropa, o civilizaţie de care s-au ocupat fertil, între alţii, Kundera şi Musil, explică de ce, spre deosebire de români, cehii au învăţat de timpuriu să scruteze tenebrele nelibertăţii. Şi să dezvolte strategii eficiente să contracareze cravaşa.Havel e simbolul şi expresia unei astfel de strategii, verificate în antagonismul frontal al luptei active contra ocupantului nazist ori sovietic. Aflaţi sub paradigma izolării ca milenară strategie a supravieţuirii, a mefienţei şi trădării parcă perpetue, a fatalismului şi suferinţei ca substitut de condiţie umană, mulţi români sunt înclinaţi să reactualizeze compulsiv legenda Mioriţei şi a Meşterului Manole. Happy End-ul le e multora străin, ridicarea pe scut se face doar postmortem, intelectualul e un duşman potenţial la fel de periculos ca istoria şi alogenul, fie el evreul, ungureanul sau vâlceanul. Sejurul într-o puşcărie, fie şi comunistă, li se pare multora la fel de suspectă precum emigrarea în vest. Iar disidentul? Vai de capul lui. Lăsat fără obiectul muncii, dar idolatrizat de o parte a societăţii cu o fervoare egală detractărilor celor ce-l calomniază (eventual pentru că „n-a mâncat salam cu soia”) disidentul e ispitit să se lase cotropit de trufie, să se prostească, ori să-şi caute noi adversari, nedemni, în numele unor valori false. Unele, pe care o societate mai evoluată nu le-ar admite în veci. Astfel, mazilirii comuniste şi ostracizării sociale sau naţionale, postcomuniste, i se adaugă, uneori reactiv, autodescalificarea.

Mirel BĂNICĂ:

Noi nu am avut unul pentru că în logica noastră, a minimei rezistenţe „ortodoxe”, intelectualii români s-au simţit destul de bine în bucătăriile lor afumate şi încălzite la cărămida de pe aragaz, în jurul ţuiculiţei fierte şi a bancurilor cu BULĂ şi CEAUŞESCU, gen „cînd am dat eu Legea Gravitaţiei” şi tot restul. La ce bun să mai şi protestezi, să pui în pericol acest echilibru precar, această simfonie existenţială minoră, dar delicioasă? Restul e tăcere şi travail de memoire, acum la plus un sfert de secol după.

Alexandru LĂZESCU:

Cred ca întrebarea ar trebui completată cu una suplimentară: de ce nu a apărut în România o mișcare de tipul Carta 77? Pentru că, în fapt, Vaclav Havel trebuie gîndit în acest context. Cred că există două mari explicații. Prima ține de natura regimului comunist de la noi spre deosebire de cele din alte foste state comuniste. Chiar dacă practic peste tot, din Polonia pînă în Ungaria și România, regimurile comuniste au preluat puterea cu sprijinul nemijlocit al armatei roșii condițiile au fost destul de diferite, de la țară la țară, de unde și maniera diferită în care aceste țări au fost ulterior guvernate. Astfel, dacă în Europa Centrală, de pildă în fosta Cehoslovacie, existau puternice, consistente, mișcări de stînga în care erau prezenți destul de mulți intelectuali în România Partidul Comunist a fost o construcție artificială, fără nici un fel de priză în societate. O construcție dominată de persoane cu educație precară în care puținele excepții, de pildă cineva ca Lucrețiu Pătrășcanu, au fost pînă la urmă eliminate, chiar fizic în cazul celui din urmă. În acest context, în care în bazinul de cadre lipseau cu totul intelectualii, profesioniștii, activiști cu doar cîteva clase au devenit rectori sau au căpătat funcții de vîrf din administrație exclusiv în baza „loialității față de partid”. Acest păcat originar a marcat fundamental natura regimului comunist din România, deși ulterior, mai ales în perioada post-stalinistă, lucrurile s-au mai schimbat în bine din acest punct de vedere. Iată de ce la noi nu au fost posibile demersuri de reformă din interiorul sistemului așa cum s-a întîmplat, de pildă, în Cehoslovacia sau în Ungaria. Care deși înăbușite în cele din urmă în urma intervenției sovietice au avut un impact pe termen lung și au avut reverberații ample în societate.

Al doilea motiv are legătură cu tipul de valori dominante existente în societatea românească. În care prevalează impulsul de „adaptare la vremuri” și în care principiile sunt în mod dominant „aplicabile flexibil”. Acest lucru a fost vizibil, cu foarte puține excepții, chiar în cazul unor mari personalități culturale sau din sfera științifică. De la Mihail Sadoveanu la Tudor Arghezi sau Parhon. Or, e greu să construiești o mișcare de opoziție față de un regim totalitar și represiv pe acest fond. Și ca o observație suplimentară, incapacitatea societății românești de cultiva repere morale s-a văzut, din plin, și după 1990.

Ioan T. MORAR:

Înainte de a încerca să răspund, voi cădea de acord cu întrebarea: da, noi nu am avut un Havel. Deşi, într-o vreme, Emil Constantinescu se socotea un fel de Havel (atunci cînd nu se credea un fel de Cuza).

De ce nu am avut un Havel? Poate pentru aceleaşi motive pentru care cehii nu au avut un Ceauşescu. De ce nu au avut cehii un Ceauşescu? Ei, asta e o întrebare pentru altă anchetă.

În schimb, cehii au avut un surplus de catifea din care şi-au putut croi o revoluţie.

Tudor Călin ZAROJANU:

Am avut!

Cu siguranţă am avut! Numele lui este Corneliu Coposu.

Dar pentru a argumenta asta şi, în general, pentru a răspunde la întrebarea anchetei, trebuie mai întâi să ne lămurim ce este acela „un Vaclav Havel”. Care sunt calităţile esenţiale care l-au definit pe singurul om din istoria lumii care a fost, consecutiv, preşedintele a două state.

Aş zice că vorbim despre un intelectual de vârf intrat în lupta politică împotriva unui sistem dictatorial, un om deopotrivă curajos, inteligent şi cultivat, care – ulterior Primăverii de la Praga şi căderii comunismului – s-a dovedit a fi şi un foarte bun şef de stat, girând trecerea rapidă şi cu succes a unei ţări din constelaţia fostei URSS în universul politic, social, dar şi economic al Occidentului, un lider estic care, spre deosebire de cei de la Bucureşti, a tăiat scurt coada câinelui, a garantat aplicarea principiului „restitutio in integrum” şi şi-a înscris statul în cea mai progresistă şi mai bine văzută structură din această parte de lume, Grupul de la Vişegrad. Un politician înţelept şi hotărât, dedicat capitalismului, democraţiei şi spiritului nord-atlantic. Conservator şi inflexibil în principii.

Din acest portret, lui Corneliu Coposu îi lipsesc doar acele lucruri pe care n-a fost lăsat să le facă (sau, din modestie, nici nu şi le-a dorit), probând în schimb cu vârf şi îndesat că avea datele necesare. Iată un exemplu care priveşte luciditatea şi competenţa politică: Seniorul este cel care a sesizat cel mai repede şi cel mai bine ce se întâmplă în România după Decembrie 1989, lansând în discuţia publică termenii de neocomunsim şi criptocomunism, pe care i-a folosit insistent până la sfârşitul zilelor sale – în vreme ce noi credeam că am scăpat cu totul de ideologia care ne aruncase vreme de o jumătate de secol într-o gaură neagră.

Nu am nicio îndoială că ar fi fost un adevărat şef de stat. Sau cel mai bun şi respectabil preşedinte Senat! Gândiţi-vă doar la atât: scena politică românească, în aceşti 27 de ani, a fost dominată, între altele, de traseism politic, inconsecvenţă, răzgândiri, răstălmăciri ale propriilor afirmaţii, trădări, migraţii la adversari, alianţe contra naturii. În care dintre aceste situaţii ar fi intrat Seniorul? Îl şi vezi făcând o alianţă cu PSD…

PS: Dacă, însă, întrebarea subînţeleasă este „De ce nu am avut un Vaclav Havel dintre scriitori?”, atunci mă abţin să răspund… Nu vreau să se supere toată lumea pe mine…

Tia ŞERBĂNESCU:

Cred că, dacă îl aveam, nu îl alegeam niciodată. Noi l-am fi huiduit pe Havel – cam cum am făcut cu toţi cei care aveau o brumă de credibilitate. Noi i-am huiduit pe cei care au avut curaj înainte de 1989, ne-am uitat chiorîş la ei. După principiul că nici un torţionar nu îşi iartă victima pînă la capăt. Dacă l-am fi avut, nu i-am fi recunoscut valoarea, nu i-am fi recunoscut meritele. Discursul tipic: ce mare dizident a fost şi ăsta? Nici nu e mare scriitor! Nu se compară el cu Eminescu? Despre Havel s-ar fi urlat: Uite, că şi-a luat proprietăţile înapoi! Aoleu – a mai împărţit şi ţara în două, ce trădător! Noi avem nevoie de unitate! Să ne gîndim doar cît timp a durat, din 90 încoace, pînă cînd să începem să ne uităm normal la oamenii care au gîndit mai curajos decît noi. Poate că nici acum nu ne uităm normal sau cum ar trebui la oamenii aceştia – care, puţini, au fost mult mai curajoşi decît majoritatea -, dar măcar nu ne mai uităm cu atîta ură la ei. Şi, în oglindă, să ne amintim de oamenii care au fost instalaţi la butoane în primele luni după revoluţie: primul şef de serviciu secret, Caraman – cel care a spionat la NATO; primul şef miliar – Militaru, firul roşu uman cu Moscova. Nişte semnale evidente. Ce şanse să fi avut vreodată un Havel atunci, imediat după 89?

HAVEL:”Tragedia omului modern nu este că el ştie din ce în ce mai puţin despre rostul vieţii sale, ci că acest lucru îl deranjează din ce în ce mai puţin.”

Rodica CULCER:

Nu cred că am avut un Havel, sau cel puțin eu nu mă pot gândi la o personalitate care să se ridice la nivelul lui. Andrei Pleșu însuși, pe la începutul anilor 90, avertiza, cu privire la sine și la intelectualii din grupul său, „Noi nu suntem Haveli”. Nu mai avem ce adăuga.

De ce nu am avut un Havel? Iată o chestiune mai complicată, ce ține de istoria noastră politică și culturală. Pentru a ne apropia de o explicație, ar trebui să ne amintim că nu am avut nici Revoluția din Ungaria din 1956 – și nici măcar nu ne-am amintit s-o comemorăm la 60 de ani de la izbucnirea ei – nici Primăvara de la Praga din 1968 – adică nu am avut nici un Aleksander Dubcek – și nici, mai recent sindicatul Solidarność sau un echivalent al lui Lech Walesa. Cu alte cuvinte, nu a exista un curent democratic în cadrului partidului comunist, ca în Ungaria, Polonia și Cehoslovacia și nu au exista intelectuali exponenți ai unei Stângi democratice, ca în aceste țări. Iar tradițiile noastre culturale și filozofice moderne erau destul de recente și precare atunci când ne-a fost impus comunismul. De aceea poate că nu am avut nici Carta 77, ci doar pe Paul Goma care a îndrăznit s-o semneze. Dar nici un Andrei Saharov nu am avut.

Nu am avut deci o tradiție de înfruntare a puterii cu curaj și nici o școală filozofică dedicată demascării mecanismelor totalitarismului și recuperării spațiului politic pentru cetățenii care fuseseră forțați să se retragă din el de frică, după cum frumos a explicat Havel în Scrisoarea deschisă către Gustav Husak. Și, dacă vorbim de filozofi, nu am avut un filozof de talia lui Jan Patočka, unul din purtătorii de cuvânt ai Cartei 77, din a cărui operă s-a inspirat Havel. Cine și-a riscat viața la noi (Patočka a murit după ce a fost interogat în repetate rânduri de poliție) pentru a afirma dreptul cetățenilor de a beneficia de drepturile civice pe care guvernul ceh se angajase să le garanteze la Conferința de la Helsinki din 1975?

Ceea ce vreau să spun este că Havel nu venea din neant, nu era un accident al istoriei, ci era exponentul unei tradiții de gândire democratică mai veche și mai solidă decât am putut noi să avem, o tradiție bine consolidată înainte de instaurarea comunismului și care nu a putut fi anihilată de acest regim. O tradiție care nouă ne lipsește. De aceea am avut doar cazuri izolate de opozanți ai abuzurilor regimului comunist, cu care practic nu s-a solidarizat nimeni, poate de teamă că îndrăzneții ar fi rămas singuri, victime sigure ale Securității. Nu suntem, în fundul sufletului, o nație solidară, ci mai degrabă una ușor de dezbinat și suntem conștienți de acest lucru. De ce suntem așa? Poate pentru că istoria ne-a obligat să rămânem în urma Europei Centrale și Occidentale din punct de vedere al educației politice și al culturii democratice și filozofice. Când am ridicat capul, după Primul Război Mondial, eram deja într-o Europă care intra în degringoladă și ceda teren fascismului. Ocupația sovietică și impunerea regimului comunist au decimat clasa politică interbelică și au supus cu ușurință majoritatea intelectualilor, care, cum a demonstrat Lucian Boia, a avut întotdeauna o relație clientelară cu puterea. De unde era deci să vină un Havel român? Și dacă nu a venit în timpul regimului comunist, nu a venit nici după prăbușirea acestuia. Sau vi se pare că auziți pe undeva glasul unui filozof contemporan care să demaște coruperea spiritului în cadrul procesului de „normalizare” și să îndemne la re-examinarea temeiurile relațiilor dintre cetățeni și putere și la revenirea cetățenilor în sfera publică? Eu nu îl aud și îmi lipsește tot mai mult pe zi ce trece, pentru că, lipsită de personalități intelectuale de acest calibru, democrația noastră este ca o casă construită din paie.

Marius VASILEANU:

Un răspuns onest și lucid la întrebarea Dvs. – la care ar merita să medităm periodic, mai ales în momentele de smintire în care intelectualii români implicați în politic sunt diabolizați – trebuie să pornească de la înțelegerea personalității lui Vaclav Havel și a contextului în care acesta a trăit.

Când vorbim despre Vaclav Havel trebuie obligatoriu să luăm în calcul un prim vector: acela că a fost o personalitate excepțională a cărei priză la realitate era profundă, autentică și constant impregnată de inteligență spirituală. Piesele sale de teatru, atitudinile sale civice, erau admirate de mulțimi de simpatizanți, astfel încât un al doilea vector firesc este notorietatea și solidaritatea publică de care s-a bucurat. Nu în ultimul rând, atmosfera comunismului și anticomunismului de nuanță cehoslovacă, istoria și realitățile politice, sociale și economice ale acestui spațiu sunt al treilea vector care trebuie avut în vedere. Iată-ne zugrăvind, prin cei trei vectori sus-arătați, un sistem de trei axe de coordonate semnificativ diferit de ceea ce întrezărim în România și, de altfel, în oricare alt spațiu bântuit cândva de comunism. Un alt univers…

Am avut oare personalități comparabile în România? NU. Cei care ar fi putut juca rolul unui Havel au fost trimiși în închisori încă din anii imediat postbelici și ai obsedantului deceniu, au fost decimați, spălați pe creier în gulagul comunist etc. Dar și Havel a fost închis, mi se va spune. Așa este, dar în alte timpuri, în alte condiții.

Marea păcăleală, specific românească, și, poate, punctul de cotitură a fost însă anul 1968. Momentul astral al Primăverii de la Praga a generat tonice simpatii din partea românilor, iar discursul lui N. Ceaușescu din Piața Palatului a creat solidarități inimaginabile. Majoritatea intelectualilor români s-au lăsat astfel înșelați și greu au mai dat înapoi când – unii – s-au lămurit că Tezele din iulie (1971) înseamnă revenirea la un stalinism de factură autohtonă. Nu în ultimul rând, partidul comunist și poliția politică au fost, cred, nu neapărat mai puternice în România, ci mai viclene sub conducerea lui Ceaușescu. Iar rușilor le-a convenit această stare de fapt, probabil chiar au încurajat-o până la un punct.

În România Carta ’77 a creat, prin rezonanță, simpatii discrete, iar curajul lui Paul Goma, cu totul lăudabil, nu a generat decât foarte puține fraternizări. Peste ani, viața avea să dovedească o crudă realitate: personalitate egocentrică, Goma a fost departe de generozitatea lui Havel. Generozitatea eroului ceh a fost definită poate cel mai bine de Milan Kundera: „opera cea mai importantă a lui Vaclav Havel este propria sa viață”…

Românii au personalități care ar fi putut ori ar putea și astăzi să devină modele exemplare. Doina Cornea ori Ana Blandiana au realizat enorm, fiecare în parte, dar nu pot fi comparate cu Vaclav Havel, pe când Corneliu Coposu a produs în post-comunismul de după ’89 coagulări semnificative abia cu ocazia proprie-i înmormântări…

Alte câteva – rarisime – acțiuni de curaj intelectual anticeaușist (nu totdeauna anticomunist), precum cel al lui Mircea Dinescu, au venit tardiv într-un context social-politic cu totul diferit. Și, din nou, nici Dinescu, nici intelectualii care s-au solidarizat cu acesta, nu aveau notorietatea ori personalitatea lui Havel. Chiar dacă unii ar fi putut deveni, poate, personalități coagulante, sistemul dictatorial ceaușist a dezamorsat brutal orice act de disidență.

Un bemol, totuși, pentru a nu ne victimiza la nesfârșit: nicăieri altundeva nu a existat un fenomen comparabil cu rezistența românească anticomunistă din munți, ai cărei eroi nu au fost însă intelectuali…

În termenii fizicii post-moderne, Vaclav Havel este o singularitate. Un simbol spre care privim cu admirație, cu respect și, preferabil, cu ochiul spiritual treaz – căci avem și astăzi încă de învățat din viața și realizările acestuia.

În comparație, românilor le-a lipsit inteligența spirituală, nu au învățat încă să fie solidari. Chiar dacă se-mpăunează permanent că majoritatea, peste 95%, ar fi credincioși, comuniunea creștină nu se manifestă decât accidental la români, de cele mai multe ori hei-rupist. Potențialele personalități coagulante au fost diabolizate în România în întreg secolul XX, cum se întâmplă și astăzi. De aceea, dacă în Cehoslovacia s-a produs o revoluție anticomunistă de catifea, în România a fost una de plastilină.

Radu PARASCHIVESCU:

Am auzit şi am citit destul de des formula „Am avut un Havel, dar nu ne-am priceput să-l identificăm”. (El a luat la un moment dat ba chipul lui Nicolae Manolescu, ba pe al lui Gabriel Liiceanu.) A existat, în tolba noastră de alibiuri, şi varianta „Am avut un Havel, dar n-am ştiut ce să facem cu el”. Sigur, dacă vrem să ne minţim în continuare, putem recurge la formule pe cât de lirice, pe atât de inutile. În ce mă priveşte, nu cred câtuşi de puţin în ele. Nu am avut un Havel şi n-am fi putut să-l avem fiindcă nu am dispus de plămada necesară. De aluatul trebuincios. Şi cu asta ne întoarcem într-un fel la teoria celulei valahe a lui Maiorescu. Ca să ai un Havel, trebuie să dovedeşti un tip de coeziune şi chiar de cutezanţă pe care cehii l-au avut, iar noi nu. Havel n-a apărut de nicăieri. El a venit dintr-un popor care n-a numărat atâţia turnători şi atâtea canalii câte am avut noi. În plus, chiar împresuraţi de sârmă ghimpată, cehii au scos la iveală muguri de societate civilă şi de solidaritate în jurul unui om sau al unei cauze care la noi au rămas în sfera inimaginabilului. Ei îl cinstesc pe Jan Palach, noi habar nu mai aveam cine a fost Liviu Babeş. Emil Zatopek, atlet cum Europa n-a avut mulţi, a înfipt garoafe în ţevile de puşcă ale ruşilor şi a fost trimis în mină. Prin contrast diverşi campioni români au semnat angajamente la Securitate. Cehii au avut o primăvară (şi o cartă), la noi a fost iarnă şi în toiul verii. Cehii au încercat să se deschidă spre lumea liberă, atât cât s-a putut, noi ne-am turnat între noi, iar când ne-a venit bine, ne-am dat peste cap, ne-am transformat din tovarăşi în domni şi am devenit oameni de afaceri cu limuzină, burtă şi amantă. Nu, n-am avut nici umbră de Havel, să nu ne legănăm în iluzii dezonorante.

HAVEL: „Acţiunile umane devin cu adevărat importante atunci când izvorăsc dintr-o luciditate vie a vremelniciei şi a efemerităţii lucrurilor omeneşti. Doar această luciditate poate insufla măreţie într-o acţiune umană.”

Lavinia STAN:

Întrebarea ar trebui reformulată – de ce România comunistă nu a avut un intelectual dizident, angajat în opoziţie făţişă şi activă faţă de regim şi celebrat de societate ca atare, un intelectual care să se bucure de capitalul politic, social şi electoral necesar pentru a se impune firesc drept primul preşedinte al noii democraţii? Dizidenţi am avut o mînă, dar nici unul de statura intelectuală a lui Havel, cu un program politic bine articulat. Intelectuali am avut, dar nici unul cu tenacitatea în acţiune şi claritatea ideologică ale lui Havel; în plus, prea puţini dintre ei au fost preocupaţi de probleme politice şi etice contemporane la fel de mult ca de cultura clasică. Singurii care au aparţinut ambelor categorii au fost Paul Goma şi Doina Cornea (şi-ar mai fi, de fapt, cîţiva), dar strigătul lor de luptă a fost ignorat de dizidenţi, intelectuali şi masele largi. Intelectualii români au rămas deconectaţi de problemele societăţii, lipsiţi de empatie sau viziune şi obsedaţi de problemele lor de grup, pe care le-au considerat a fi mai importante decît orice altceva. Dizidenţa a fost o ruşine printre români, intelectuali sau mai puţin intelectuali, şi, de aceea, am avut o societate civilă cooptată. Între ei se practica competiţia mai mult decît colaborarea. Înclin să cred că şi dacă am fi avut un Havel, nu i-am fi acordat recunoaşterea pe care o merită şi l-am fi persiflat pînă cînd l-am fi redus la statura şi condiţia noastră.

RADU Pavel Gheo:

Pentru cei care au trăit zilele revoluţiei din decembrie 1989 şi apoi dezamăgirea din anii ce au urmat asta e o întrebare ce deschide răni dureroase. Cel mai uşor e să ricanezi, să pufneşti nervos, să dai răspunsuri sarcastice, vechi sau noi, fiindcă tot nu mai contează:

– N-am avut un Havel pentru că nu am meritat.

– N-am avut un Havel pentru că în România nu trăiau suficienţi etnici cehi ca să poată naşte aşa de repede unul.

– Poate că am avut un Havel, dar l-am pierdut pe undeva. Sau l-am stricat. Se ştie că asta e marea problemă a românilor: pierd mereu lucruri taman cînd au nevoie de ele. Sau le strică, fiindcă Havelii ăştia se strică repede, nu le prieşte clima sau ce ştiu eu ce… oricum, se strică, n-ai ce să-i faci.

– N-am avut un Havel pentru că tot n-am fi ştiut ce să facem cu el. Am avut în 1989 un Jan Palach. Sînt curios cîţi români îşi amintesc numele lui.

În fine, îmi vine să mai zic că poate e mai bine că n-am avut un Havel. Dacă în 1990 ar fi candidat la preşedinţie, Havelul nostru ar fi fost cu siguranţă învins în chip democratic de autenticul candidat al poporului, domnul Ion Iliescu, alesul a 85% dintre români, un preşedinte care nu cred că asculta Velvet Underground sau Rolling Stones. Contează şi asta, să ştiţi.

Maria HULBER:

Pentru a întregi sensul analogiei propuse, aș simți nevoia unor nuanțe privitoare la condițiile ce ar fi făcut posibilă apariția unui Havel al nostru. Spațiul central-european, cu al său melanj cultural, politic și psiho-social greu replicabil, ne dezvăluie un model unic de așezare în lumea fostelor țări comuniste. Imaginea lui Havel se suprapune peste toate reperele rezistenței anticomuniste din fosta Cehoslovacie: destinul trupei de rock psihedelic The Plastic People of the Universe, revistele culturale apărute în samizdat, disidența din anii ‘70 – ‘80, cu ecouri internaționale, apoi momentul noiembrie 1989. Înainte de a fi devenit un apreciat dramaturg și eseist convins de puterea cuvintelor, apărător al drepturilor omului și președinte al Cehiei, Havel a fost un adevărat fenomen underground, generînd fără întrerupere o mișcare de rezistență ce a magnetizat generația tînără.

La noi lucrurile au arătat oarecum diferit. Violența extremă a sistemului represiv sedimentase frica în toate straturile societății. Abia în decembrie 1989 tînăra generație a aflat de acțiunile concrete ale lui Radu Filipescu, de sindicatul liber al lui Vasile Paraschiv – disident ce a fost apoi supus unei diabolice traume psihiatrice -, de lupta Doinei Cornea pentru apărarea drepturilor omului, de uciderea lui Gheorghe Ursu de către fosta Securitate pentru simpla ,,culpă” de a-și fi asumat libertatea de conștiință. Sistemul a recurs la tactica izolării celor ce ar fi putut constitui în jurul lor grupări de gîndire liberă. Păltinișul lui Noica, Craiova lui I. D. Sîrbu ori Rohia lui N. Steinhardt au figurat ca niște insule ale spiritualității într-o lume pietrificată de barbari. Acolo unde ar fi putut erupe un fenomen similar lui Havel, Securitatea a suprimat atroce toate undele unor posibile seisme cu efect politic.

Gabriel MURSA:

Nu, nu am avut. Însăși ideea de rege-filosof constituie o mare iluzie, o simplă amăgire a lui Platon. Aș spune chiar că ea s-a dovedit a fi complet incongruentă cu cele mai multe dintre sistemele politice încercate de omenire. Mi se pare evident că nu poate coabita cu democrația. Din păcate, sistemul politic democratic are tendința de a reproduce corpul social și nu de a-l produce. Din acest punct de vedere, scepticismul lui H. R. Patapievici, exprimat în Omul recent, pare mai plauzibil decât bruma de optimism exprimată de Tocqueville în Despre democrație în America.

”Democrația originală” autohtonă n-a suportat transplantul regelui-filosof din cauza incompatibilității acestuia cu ”corpul social”. Un corp acceptă un organ dacă cele două sunt zămislite din același aluat, dacă au grupe sanguine identice. N-a fost cazul la noi. Schimbările politice post-decembriste au prins România cu o populația excesiv de ruralizată, cel puțin în termeni relativi, cu instincte agrariene puternic remanente, cu un fond cultural puternic pastoral. În acest decor arhaic, arhetipul intelectualului era dat mai curând de imaginea preotului și a învățătorului, altfel, figuri cât se poate de respectabile în lumea satului. În societatea modernă, industrială și urbanizată, intelectualul înseamnă și trebuie să însemne altceva. Situația Cehoslovaciei de la 1989 era mult diferită de a noastră. În primul rând, ea avea o puternică tradiție nobiliară, trecuse prin experiențe care o apropiau mult societatea urbanizată și industrială, modernă. Aici, imaginea intelectualului era cu totul alta. Havel a existat aici, iar corpul social a putut să-l secreteze în mod spontan, pentru că el evoca figura intelectualului ce exista în subconștientul omului de rând, al ”poporului”. Această acceptare tacită a intelectualului urban din partea celei mai mari părți a popoarelor ceh și slovac (la acea dată) conferea o minimă imunitate lui Havel în timpul comunismului și o acceptare largă în perioada post-comunistă. Însă, chiar și așa avem de-a face cu una dintre puținele excepții ale istoriei. În România, însă, potențialul Havel indigen nu se plia pe arhetipul sămănătorist al intelectualului existent în subconștientul colectiv. De aceea, el era respins din motive de incompatibilitate și, prin urmare, nu se putea bucura de minima imunitate de care s-a bucurat Havelul original. Să ne amintim imaginea caricaturală de care se ”bucura” intelectualul român după 1989: ”ochelarist”, ”bărbos” etc. Să nu uităm că în primele săptămâni ale anului 1990, pe străzile Bucureștiului, cel mai ”avansat”, ”cosmopolit” oraș al țării, muncitorii de la IMGB ”făceau ordine”, iar minerii erau primiți ca salvatori cu flori de populația presupus urbanizată a capitalei țării, strigând ”Moarte intelectualilor!”. În aceste condiții, singurii Haveli posibili pentru România erau: un fost secretar de partid, a cărui cultură nu putea depăși cugetările pretins savante ale Clubului de la Roma; un fost rector, mediocru, autosuficient și lipsit de carismă, și un vaporean, care, întrebat de două ori, la zece ani distanță, în legătură cu ultima carte citită, oferea același răspuns: Levantul lui M. Cărtărescu. Nu-i suficient să avem o sămânță bună ca să obținem un arbore falnic! Avem nevoie, obligatoriu, și de un sol adecvat. Altfel, copacul va fi rahitic, pipernicit și va crește strâmb!

Ovidiu FORAI:

Pot (doar) încerca să creionez un motiv (deși cred că sunt mai multe, dar răspunsul ar deveni eseu, în acest caz), pentru că un răspuns foarte exact la această întrebare e mai complex, din punctul meu de vedere.

Un argument solid, cred, este dat de modelul comunist al celor două țări, mai precis de rigiditatea diferită în procesul de aplicare a acestuia. În Cehoslovacia, începând cu anii ’60, a existat o anume diversitate în viața politică, au existat dezbateri și discuții în care au apărut termeni precum democrație și liberalism. Mai mult sau mai puțin la vedere, fenomenul a fost o piatră de hotar în existența regimului, mai ales că publicul, prin canale media nu neapărat oficiale, dar aflate la îndemână datorită vecinătății Occidentului ”capitalist”, a fost informat de aceste fisuri în sistem. Primăvara de la Praga a fost o consecință firească, iar finalul ei nu a făcut decât să încarce cu energie o lume intelectuală potrivnică ab initio dictaturii. Revin și subliniez: cu Occidentul la doi pași, respectiva intelectualitate, al cărei vârf de lance a fost Havel, a avut un avantaj net în ce privește notorietatea și mesajul.

În comparație, modelul românesc a fost, forțând puțin nota, un lung și plicticos cult al personalității, întins pe patru decenii, o închinare perpetuă și temătoare la efigiile lui Stalin, Dej și Ceaușescu. Orice dezbatere, noțiune aparent încurajată oficial, pleca de la premise greșite: se concentra pe oameni, nu pe sistem. Sistemul (inclusiv Conducătorul, care se confunda cu el) era intangibil; pentru orice nereguli, vinovați erau oamenii! Revoluția maghiară din 1956 a dezmorțit puțin Timișoara și atât. În schimb, Primăvara de la Praga l-a valorizat pe Ceaușescu, punând cărămizi serioase la mitul de erou anti-sovietic al acestuia.

Două scurte observații: 1. Atunci când ceri două nume privind Revoluția din 1989, ele sunt Laszlo Tökes și Ion Iliescu (sic!); 2. Cred că Neagu Djuvara ar fi putut fi Havel-ul nostru, pe care nu l-am avut…

HAVEL: „Speranţa nu este convingerea că lucrurile vor lua o întorsătură bună, ci convingerea că ceea ce faci are sens indiferent ce întorsătură iau lucrurile.”

Tudorel URIAN:

Imediat după căderea regimului Ceaușescu, Virgil Nemoianu a scris un eseu în care spunea că una dintre principalele priorități ale României ar trebui să fie o racordare a societății noastre la spiritul Europei Centrale. Iar o caracteristică definitorie a acestui spirit al Europei Centrale este civismul. Pusă altfel, întrebarea dumneavoastră ar putea suna: de ce nu am avut o revoltă anti-comunistă în 1957, o primăvară revoluționară în 1968, o mișcare sindicală de forța și influența Solidarnosc, o revoluție de catifea. Într-un articol pe care mi l-a trimis pentru „Cuvântul” în noiembrie 1999, Adam Michnik își amintește nostalgic cum, în timpul comunismului, se întâlnea în munți cu Vaclav Havel, cu o sticlă de votcă în geantă și vorbeau despre libertate. Tot el îmi povestea cu zâmbetul pe buze despre anii lui de închisoare și de discuțiile amicale cu gardienii, episoade inimaginabile în România sistemului comunist. Spre deosebire de oamenii Europei Centrale, unde și disidenții și gardienii au în ADN urme evidente ale soldatului Svejk, românii sunt, cum spunea Cioran, „nuli sau excesiv”. Le lipsește acea zonă de mijloc, specifică Europei Centrale (poate de aici îi vine și numele – glumesc desigur) în care naivitatea se îmbină cu umorul, iar revolta are accente de operetă, făcându-i și pe cei mai zeloși reprezentanți ai sistemului represiv să se simtă caraghioși în posturile lor autoritare.

Doina JELA:

Întrebarea aceasta este pe cât de obsedantă , pe atât de retorică, și pe cât de retorică, pe atât de ipocrită, fiindcă toți știm răspunsul . Ea este totuși doar vârful unui aisberg cu o parte nevăzută întinsă cât țara noastră, așa cum este ea, și tot atât de adânc pe cât de adânc este trecutul ei în partea lui neglorioasă. Toți știm de ce n-am avut un Havel. Mai precis, că am avut mai mulți Haveli, adică mai multe personalități de anvergura lui, (fără a dori prin asta să-i diminuez câtuși de puțin statura), oameni tot la fel de maturi politic, tot atât de integri moral și tot atât de dotați intelectual pentru a demonta mecanismele sistemului ideologic căruia și noi și cehii i-am fost victime neputincioase vreme de aproape cincizeci de ani.

Toți știm și ce am făcut cu ei, avându-i. Nu aș fi vrut să-i numesc, doar ca să nu omit pe vreunul: dar Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Radu Filipescu, Paul Goma, trebuie totuși amintiți, ca să nu-i uităm și pe ei. Care nu sunt totuși, puțini.

Am unele îndoieli în privința carismei şi a capacității de a formula și transmite un mesaj atât de limpede și universal accesibil ca acela din faimosul lui eseu Puterea celor fără de putere. Și din cam tot ce a scris el: un mesaj care se adresează omului obișnuit, fricos, din categoria „tremur viața me”, zarzavagiului care nu avea a refuza decât să proptească în vitrină, printre legume, lozincile de proslăvire a partidului și n-a făcut-o. Dimpotrivă, a mai pus și de la el. Dar cu carisma și cu mesajul, ajungem la miezul problemei, când vorbeam despre aisberg. Pentru mesaj ai nevoie de un public. N-am avut un Havel, fiindcă n-am avut nici un Edvard Beneš, Jan Masarik, nici o primăvară de la Praga. Nici samizdatul ceh, nici vecini polonezi și occidentali. Și nici, ca să mă încadrez în spațiu, o Universitate Carolină, cea mai veche, sau una dintre cele mai vechi din Europa, fondată în 1348, mi se pare. În rest, avem și noi multe și uneori mai bune decât te-ai aștepta având în vedere toate astea.

Florin TOMA:

Problema nu e deloc simplă. Întrebarea străbate în adâncime toate straturile „geologice” ale istoriei, psihologiei, moralei, onoarei şi cavalerismului celor două popoare aflate în situaţia de risc al comparaţiei. Pe durata acestui fulger, trebuie să constatăm că sunt în joc o seamă de diferenţe între avuturi şi namavuturi, între victorii şi eşecuri, între împliniri şi ratări, între curaj şi codeală, între strălucire şi penumbră. Toate – urmare a multor vrute şi nevrute.

Aşadar, n-am putut avea un Havel al nostru, fiindcă tot ceea ce la ei e „mittel”, la noi este „exoflisit”; ei sunt inima Imperiului, noi suntem dincolo de marginile a trei deodată, adică încremeniţi în pârlita de răspântie. La ei, Capitala este Oraşul de aur, pe când la noi ea este Oraşul de tuci sau Nimicul Paris fanariot, în care ei au construit un Karluv Most (Podul Carol), în vreme ce noi n-am putut trece de traversele de lemn ale Podului Mogoşoaiei. La ei, pe „uliţa cehă” se regăsesc urmele lui Mozart, Kafka şi Smetana, în vreme ce, la noi, „iarna pe uliţă” a lăsat semnele lui Gore, Paşadia şi Raşelica Nachmanson. La ei, timpul se măsoară la Pražský orloj din Staroměstské náměstí nr.1 (care, din 1410, de când a fost construit, măsoară Timpul Europei, Vechiul Timp bohemian, Timpul stelar şi Timpul babilonian), în vreme ce, la noi, mai mult decât Ceasul de la Universitate nu se poate măsura nimic… Şi tot aşa, fulgerul poate dura o eternitate.

Bref! N-am avut un Havel al nostru, pentru simplu motiv că el nu se putea naşte în spaţiul acesta. Noi – se ştie – nu umblăm cu mişmaşuri şi nu iubim copiile. Noi adorăm doar originalele. De aceea, în caliciul genotipului românesc nu s-au putut fecunda imitaţii.

Poate doar aşa, să fim concesivi şi să punem alături U Kalicha de Gambrinus, iar, în loc de Lache şi Mache, să-l vedem pe bravul soldat Švejk maimuţărind tabloul lui Franz Josef. Abia atunci s-ar putea să iasă un abur subţire, în care să-l întrezărim pe Vaclavian Havelescu.

Anca LĂZĂRESCU:

Nu, România nu a avut nici măcar o copie palidă a unui Havel. Acesta este răspunsul meu. Dar şi să fi avut un Havel român, nu puteam spera la o « Primăvară de la Bucureşti ». Pentru asta era nevoie de mai mulţi Haveli….

De ce nu am avut un Havel ? Au încercat să ofere o explicaţie pentru această situaţie nume importante de la noi. A propos, unele dintre ele comparabile ca statura intelectuală cu Havel şi trăindu-şi maturitatea în comunism…

Lăsând orice delicateţe la o parte, reiese aşa : noi nu am avut un Havel din frică, din lipsă de solidaritate, din resemnare în faţa încercărilor istoriei. E facil să observi şi să dai verdicte, problema fundamentală rămâne de ce ne-au caracterizat pe noi ca popor aceste tare. Sigur, aşteptările veneau din zona celor cărora cultura ar fi trebuit să le insufle un spirit liber. Poate pentru că natura comunismului a fost mai dură la noi. La urma urmei, câţi Haveli s-au născut în ţările comuniste ? Poate pentru că spiritul oamenilor din Cehoslovacia rezona mai bine cu ce înseamnă Mitteleuropa, spre deosebire de balcanismul nostru tradiţional.

Sunt două întrebări legate de chestiune care mă obsedează şi îngrijorează mai tare :

Dacă am fi avut un Havel, am fi fost capabili să îi recunoaştem statutul ?
Dacă mâine bezna comunismului s-ar întoarce peste noi, câţi dintre intelectualii noştri de azi şi-ar asuma rolul lui Havel ?

Otniel Laurean VEREŞ:

De ce nu au avut și românii un Havel? Poate pentru că românii l-au avut pe Goma! Ca să fi avut „un Havel”, ar fi trebuit să fie cehi și slovaci, adică să avem mentalitate și comportament civic, să practicăm solidarizarea în ciuda directivelor ideologice, nu conformismul pe linie. În 1977, cînd în Cehoslovacia Charta 77 strîngea oamenii în jurul drepturilor omului, în România un scriitor „necunoscut” s-a solidarizat public cu această mișcare pentru drepturile omului și în scurtă vreme a inițiat el însuși una, pentru drepturile românilor. Realitatea noastră se conformează unei întrebări reformulate: De ce nu au vrut românii să-l aibă pe Goma? Este interesant că Securitatea a identificat aproape 500 de semnatari ai Scrisorii Goma în 1977, dar între ei erau ceva mai cunoscuți numai doi, anume cei care sînt dați mereu ca exemple: criticul literar Ion Negoițescu și medicul psihiatru Ion Vianu. Să reținem că în 1977 erau cunoscuți printre ai lor, în breaslă (dar și breasla i-a respins pentru că s-au solidarizat cu Goma!, a se vedea dosarele lui Goma și nu numai!), nu erau relevanți ca imagine publică la un nivel de percepție națională. Ia să fi aderat la Mișcarea Goma un scriitor ca Breban ori un critic literar ca Manolescu, bine pătrunși în conștiința literară și chiar publică!? Noi credem că tînguirea ce răzbate de prin mediile culturale și scriitoricești cum că n-am avut și noi, românii, șansa unui Havel… nu sînt decît un alt alibi pentru neimplicare (din diverse motive și interese) practicat de intelectualitate nu doar după 1990 ca justificare, ci încă din vremea cînd scriitorul Paul Goma a declanșat un „cutremur al oamenilor”, trezind multe conștiințe din letargia comunistă, dar nu suficient de multe și de puternice pentru a dezbăra de rușine obrazul intelectualității de la noi, care nu s-a constituit în exemplu, în model de urmat „pentru cei mulți. Frunzăriți, vă rog, cărțile apărute la noi în seria de autor Paul Goma, veți vedea nu doar ce spune scriitorul, ci și ce spune breasla, ce spun martorii direcți, informatorii etc., de ce nu am avut „un” Goma. Cum se poate atinge „puterea celor fără de putere” dacă nu prin solidarizare?

Deci am avut un Vaclav Havel, dar nu l-am recunoscut și ne încăpățînăm să nu-l recunoaștem nici în ziua de azi. Ce am facut cu el? L-am așezat între doi tîlhari… tipic, biblic.

sursa: lapunkt.ro

Articol citit de 1066 ori.