Corneliu Coposu Fan Page

Fragment - "Mai am încă 14 ani pînă să fac 100"

Înapoi la "Din țara sârmelor ghimpate", Memorii de Cicerone Ionițoiu

Cum păstraţi legătura cu Coposu în exil?

Greu de tot. Dar ştiam ce trebuie făcut.

Aţi stat cu Corneliu Coposu în aceeaşi boxă a acuzaţilor.

Da, la primul proces din ’47, cînd pe mine m-au condamnat la un an jumate, iar pe el la doi ani. L-au lăsat la Aiud, pentru că au vrut să îl folosească în continuare după condamnarea lui Maniu în diferite procese. N-a acceptat să apară ca martor în nici un astfel de proces.

Cum n-aţi acceptat nici dumneavoastră. Cum era Coposu ca om?

Un om foarte pregătit, un om politic veritabil, plin de vigoare, de energie… distrus de închisoare şi tutun. Îmi aduc aminte un episod, din ’49. Pe 30 august mă duceam după alimente să mă pregătesc pentru Aiud. Am fost urmărit de un oarecare Costea de la Securitate. Am crezut că vrea să mă aresteze, am sărit peste o maşină, am căzut în cap şi, plin de sînge, m-am dus la surorile lui Coposu. Mi-au dat o cămaşă de-a lui. Înotam în ea, aşa era de mare.

Cine v-a chemat în decembrie 1989?

Chiar Coposu. Am primit telefon: „Vino urgent în ţară, c-avem nevoie de aparatură“. Am venit imediat, am luat un fax şi altele, Air France-ul mi-a aprobat în mod special 200 de kg. Am ajuns la Otopeni cu primul avion care a aterizat, pe 6 ianuarie.

Care a fost prima impresie? Trecuseră 10 ani de cînd aţi plecat. Ce-aţi făcut întîi şi-ntîi?

Pe 10 ianuarie am înscris la tribunal primul partid politic, PNŢCD-ul. Apoi am plecat să văd realitatea. Am mers pe urmele victimelor. Am plecat la Timişoara, am obţinut inclusiv listele cu toţi cei internaţi în spital, am fost la Braşov, la Sibiu, la Cluj, şi-apoi la Bucureşti. Am strîns materiale şi am publicat primul album al celor 1.243 de morţi în aşa-zisa Revoluţie, în fapt, o lovitură de stat.

„Mai am încă 14 ani pînă să fac 100“

De ce n-aţi rămas aici?

Cum puteam să rămîn cînd Ion Lup, secretarul general al PNŢ era informator, cînd al doilea secretar, Valentin Gabrielescu, era şi el informator?

Coposu ce zicea de situaţia asta din partid?

I-am spus că trebuie să ne lămurim cu aceşti infiltraţi. Era foarte greu şi pentru că ei ţinteau posturile de conducere. Coposu zicea că „n-avem oameni“. I-am spus: „N-avem acum, dar cu ei nu vom avea nici mîine“. Am plecat din ţară, deşi şase judeţe au vrut să mă pună cap de listă la alegerile parlamentare. Am refuzat. Cum aveam să refuz şi-n 1997, cînd mi s-a propus o funcţie de ministru adjunct. Au condiţionat cu renunţarea la cetăţenia franceză. Am spus nu. Nu puteam face asta. Oamenii aceia m-au salvat cîndva. Sînt şi cetăţean francez şi cetăţean român.

Eraţi mereu pe drumuri…

Veneam şi plecam destul de des. În timpul mineriadelor, Coposu m-a chemat noaptea şi mi-a spus: „Nu ştim ce se-ntîmplă. Pleacă imediat în străinătate şi ţine legătura, ca să alertezi acolo“. Erau zvonuri că Raţiu şi Cîmpeanu fuseseră arestaţi la aeroport. N-am luat avionul din Bucureşti, am plecat cu trenul pînă la Budapesta, ca să nu bată la ochi. De-acolo am plecat spre Paris. Dar în tot acest timp am fost unde trebuia să fiu şi am ţinut legătura numai cu oamenii care contau în partid. De fapt, Congresul partidului din 1992 a fost organizat chiar de mine. Eram 69 de inşi în conducerea provizorie. Cum Coposu a refuzat să candideze, s-a votat dintre opt candidaţi. A ieşit Raţiu, dar ştiam de la început că nu v-a obţine un scos prea bun la prezidenţiale.

Articol citit de 1916 ori.

Alte articole