Anuarul Institutului de Istorie «G. Bariţiu» din Cluj-Napoca, tom. XLVII, 2008, p. 623–697

Ovidiu PECICAN, Ce istorie scriem, Bucureşti, Edit. Ideea Europeanǎ, 2006, 250 p.

Probabil cǎ ambiţia lui Ovidiu Pecican este aceea de a-l egala pe Nicolae Iorga în ceea ce priveşte numǎrul cǎrţilor scrise. Tot probabil, pentru cǎ nu avem de unde sǎ ştim sigur, istoricul clujean în „goana dupǎ tipar” a uitat sǎ-şi prefaţeze unul dintre multele sale volume recente, Ce istorie scriem. Necunoscând motivaţiile şi contextul publicǎrii prezentului volum, vom specula în cele ce urmeazǎ asupra studiilor, eseurilor şi cronicilor sale de carte, reluate din revistele de culturǎ în care domnia-sa publicǎ cu aceeaşi energie – pentru unii devenitǎ, de-a dreptul – ostentativǎ. Sau poate câteva dintre studii vor fi fiind inedite, nu putem şti, deoarece nimeni nu poate urmǎri tot ceea ce scrie domnul Pecican.

Colecţia sa de eseuri se citeşte cu maxim interes, pentru cǎ în prim-plan apar pe rând toate figurile incitante ale istoriei româneşti contemporane: de la Ion Antonescu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi dr. Petru Groza la Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu sau Ion Iliescu.

Volumul reuneşte texte, unele mai vechi, scrise în anii imediat urmǎtori Revoluţiei, altele de datǎ mai recentǎ, ajungând pânǎ în timpul celui de-al treilea mandat iliescian. Recenziile şi analizele lui Ovidiu Pecican oferǎ – în ciuda aparenţei lor fragmentare – panorama cǎrţilor bune din domeniul istoriei şi istoriografiei, editate în spaţiul românesc dupǎ 1990, demersul sǎu constituind un fel de îndreptar al modului în care istoricii oglindesc realităţile contemporane. Ritmul viu, degajat, tineresc, tipic scriiturii lui Ovidiu Pecican, se manifestǎ şi cu aceastǎ ocazie, la tot pasul.

Exemplificǎm cu un paragraf introductiv din cronica domniei-sale, O alternativǎ tradiţionalistǎ (p. 129-133), dedicatǎ eseului Mai bine mort decât comunist al lui Vintilǎ Horia:

„Istoricii literari s-au preocupat de beletristică vizându-l pe Ce-ţi doresc eu ţie…, fie cǎ era vorba de Ioan Budai-Deleanu şi ţiganii sǎi (în travesti!) sfǎtoşi, fie cǎ era pusǎ în cauzǎ Cântarea României (varianta Russo, nu Ceauşescu!), fie cǎ se discuta mesianismul lui Bǎlcescu ori Eminescu”.

Ovidiu Pecican reuşeşte sǎ cumuleze şi atribuţiile antropologului, şi pe cele ale sociologului detaşat, obiectiv – pe cât se poate – în raport cu realitatea socialǎ, atunci când, de exemplu, analizeazǎ relaţiile româno-maghiare din Transilvania în lumina evenimentelor sângeroase de la Târgu-Mureş.

Alteori, îmbinǎ realitǎţile istorice cu experienţa sa de viaţǎ în metafore pregnante ale lumii prezente.

În grabǎ, Ovidiu Pecican îşi denumeşte douǎ subcapitole consecutive Mari absenţe, numai cǎ prima datǎ aceste „absenţe” sunt metaistoria şi antropologia culturalǎ, iar mai apoi, politologia şi filosofia, dovadǎ cǎ şi rezervorul ideatic al marilor gânditori funcţioneazǎ ciclic. Cu toate acestea, per ansamblu, volumul ne demonstreazǎ cǎ lecturile lui Pecican din ultimele douǎ decenii nu au fost întâmpǎtoare, ci voit integrate unor suprateme ordonatoare: problema Universitǎţii clujene, Securitatea în tranziţie, ipostaze ale discursului oficial postdecembrist, evoluţia presei clujene.

Eseistul se mai apleacǎ şi asupra unor instanţe ca monarhia, partidele, instituţiile culturale şi religioase etc, abordate într-o manierǎ comparatistǎ, eliberatǎ de prejudecǎţi. Nu putem omite dintre studiile sale pe cele mai consistente şi mai decomplexate, Intelectualii români în comunism şi dupǎ, scris în 1993, sau Literaturǎ şi mutaţiile de mentalitate în România industrializǎrii socialiste.

Preocupat „de ce istorie scriem”, istoricul clujean sesizeazǎ şi sancţioneazǎ derapajele clişeizate ale istoricilor contemporani, adesea facili îngrijitori de ediţii sau exponenţi ai unei gândiri colective, opace, de bun-simţ burghez. Ovidiu Pecican – şi acesta este, poate, cel mai mare merit al domniei-sale – nu poate sǎ fie unilateral, subiectiv, monocolor, pentru cǎ ştie sǎ pǎstreze echilibrul.