Istoria României sub comunism e încă departe de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea celor instalaţi în poziţii de comandă ideologică în vidul de autenticitate lasăt moştenire de regimul comunist.
Un ziar care ne obişnuise cu informaţii şi comentarii responsabile, Adevărul, a publicat, surprinzător, în numărul din 19-21 aprilie 2013, un text care răstălmăceşte fundamental una dintre realităţile cele mai tragice ale istoriei româneşti, anume sângeroasa represiune care s-a abătut asupra ţării odată cu preluarea integrală a puterii de către comunişti, la sfârşitul anului 1947 şi la începutul anului următor.
Prinsă pe termen lung în crâncena încleştare decisivă căreia istoria i-a atribuit numele convenţional de Războiul Rece, Moscova a instituit în ţările ocupate de trupele sale, incluse cu forţa în ceea ce a devenit sfera sovietică de dominaţie în Europa Central-Răsăriteană, un regim de teroare necruţător. În România, teroarea impusă de sovietici, care a luat proporţiile unui vast efort de înăbuşire prin orice mijloace, inclusiv exterminarea fizică şi anihilarea psihică, cu cele mai variate metode, a tot ceea ce manifesta rezistenţă sau chiar era susceptibil de a deveni o forţă de rezistenţă, s-a abătut mai crâncen decât asupra celorlalte ţări satelite, din motive temeinic chibzuite de conducătorul din Kremlin, Iosif Vissarionovici Stalin. O reţea de centre de detenţie, de tortură şi de lagăre de concentrare s-a aşternut peste harta ţării, cu rostul precis determinat de „a zdrobi“ însăşi identitatea istorică românească.
Executantul sârguincios al acestui program şi al metodelor „recomandate“ de puterea din Kremlin a fost Partidul Comunist Român, rebotezat apoi Partidul Muncitoresc Român – „forţa conducătoare a ţării“ –, în fruntea căruia s-a aflat şi s-a menţinut cu binecuvântarea sovietică Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sub conducerea lui mai mult decât obedientă, de-a dreptul servilă, aparatul de securitate construit după model şi indicaţii sovietice a pus în aplicare cu maximă eficacitate hotărârea de a lipsi naţiunea de cadrele ei de elită, care îi întruchipau conştiinţa şi identitatea colectivă, pentru a o face aptă să se integreze în programul de dominaţie şi asimilare al URSS. Reprezentanţii de frunte ai tuturor categoriilor social-politice şi ai tuturor profesiunilor, de la fruntaşii partidelor altele decât cel comunist sau decât ai sateliţilor acestuia până la fruntaşii lumii rurale, într-un cuvânt, exponenţii întregului spectru al societăţii româneşti au fost trecuţi prin vastul complex de instituţii conceput şi pus în acţiune cu scopul de a nimici fiinţa morală şi chiar fizică a celor declaraţi sau presupuşi duşmani ai noii puteri; însăşi coloana vertebrală a naţiunii urma să fie „zdrobită“. Desfăşurată cu maximă brutalitate, acţiunea de lichidare la scară naţională şi-a dovedit eficacitatea până în zilele noastre, când societatea românească, grav traumatizată, nu şi-a regăsit identitatea pe care încă o caută şi spre care evoluează cu nesiguranţă; într-atât de necruţătoare a fost acţiunea antinaţională înfăptuită de comuniştii autohtoni, care s-au pus necondiţionat în slujba ocupantului sovietic, în frunte cu conducătorul lor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi cu colaboratorii săi.
Contestarea acestei realităţi, larg cunoscute şi recunoscute în ţară şi în străinătate, este cu atât mai surprinzătoare din partea unui membru al Academiei Române, domnul Mircea Maliţa, fost ministru şi ambasador, care, negând rolul nefast al mandatarului principal al lui Stalin în organizarea represiunii de masă, pune răspunderea acesteia exclusiv pe umerii şi pe conştiinţa stăpânului din Kremlin. Desigur, nimeni nu va contesta rolul decisiv al celui din urmă în declanşarea terorii în întinsul spaţiului în fruntea căruia îl aşezase istoria. Dar, oare, călăul voluntar care îşi ucide neamurile pentru a obţine şi păstra favorurile stăpânului nu e cel puţin tot atât de vinovat cât şi cel de la care a primit comanda? Să-l ascultăm pe autorul acestei viziuni care, cu girul titlului academic al emiţătorului ei, s-ar putea să tindă să devină adevăr consacrat:
„[Gazetarul]: Epoca lui Dej coincide şi cu perioada represivă a comunismului. Au murit oameni în închisori politice.
[Acad. Mircea Maliţa]: Nu spuneţi asta! Statul, la ora aia, era confiscat de o armată de ocupaţie. Nu poţi da vina pe stat când sunt nişte străini care îl gestionează în întregime cu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şi discursuri. Era o armată de ocupaţie care dădea soluţii şi comenzi. Eu nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoria mea. Nu e istoria ţării româneşti“.
În istoria academicianului intervievat, desigur, nu a fost această sinistră experienţă, avem toate motivele să îl credem. Dar în istoria mulţimii celor loviţi de politica de decapitare sistematică a societăţii româneşti ea a fost o sinistră realitate, cu urmări astăzi încă puternic resimţite. Ea e parte integrantă, în semnificaţia cea mai tragică, din „istoria ţării româneşti“, care e „a noastră“, chiar dacă nu şi a celor care şi-au înscris destinul în ereditatea sistemului politic impus de I.V. Stalin şi înfăptuit cu zel de Gh. Gheorghiu-Dej.
Zadarnic îi aminteşte interlocutorul că „închisorile au fost aici, pe teritoriu românesc“; imperturbabil, academicianul îi răspunde că represiunea de masă era făcută de „oamenii puşi de ruşi“ (oare Gheorghiu-Dej de cine va fi fost pus?). Apoi, cu sensibilitate şi înţelegere pentru eroul său: „Nu-l văd pe Dej nici măcar tăind o găină. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva răutăcios...; închisorile n-au fost răspunderea lui“. Şi totuşi – se cuvine să-i amintim domnului academician –, epoca lui Dej a fost cea mai sângeroasă din istoria ţării, chiar dacă aceasta nu a fost, potrivit propriei exprimări, şi „istoria mea“. Gheorghiu-Dej şi-a legat indelebil numele de această vreme şi de această politică destinată să frângă coloana vertebrală a naţiunii şi să-i anihileze continuitatea. De găini îi va fi fost milă lui Gheorghiu-Dej, dar de oameni sigur nu.
Academia Română a comemorat de curând ziua tragică în care, în anul 1948, au fost excluşi din rândurile ei 113 membri (vezi volumul 1948. Marea Dramă a Academiei Române. Coordonare şi studiu introductiv acad. Păun Ion Otiman, Bucureşti, 2013). Dintre aceştia, mai mult de un sfert au fost întemniţaţi, iar unii şi-au încheiat existenţa în locul de detenţie. Să nu fi avut partidul comunist şi conducătorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nicio răspundere în acest act de decapitare la nivelul cel mai înalt al societăţii româneşti? Oare nici acest fapt emblematic pentru imensitatea tragediei naţionale din acei ani nu apasă grav asupra memoriei conducătorilor de atunci ai ţării? Negarea acestei răspunderi e mai mult decât o impietate faţă de memoria victimelor de atunci; e un fals istoric care loveşte întreaga naţiune şi istoria ei. Dar, desigur, nimeni nu e obligat să se simtă solidar cu această istorie; unii chiar se desolidarizează explicit de ea.
Cât despre pretinsul succes al lui Petru Groza, care ar fi obţinut de la Stalin revenirea integrală a Transilvaniei în hotarele ţării, raportul se cuvine inversat. Pretinsa concesie a lui Stalin a fost condiţionată de ştergerea din memoria naţională a teritoriilor răpite în răsărit în temeiul acordului Hitler-Stalin în 1940. Problema a redevenit actuală după 1989, când moştenitorul testamentar al PCR, preşedinte al României, a trimis la Kremlin un mesaj-angajament menit să liniştească eventualele preocupări ale conducătorilor imperiului în destrămare.
Istoria României sub comunism e încă departe de a fi cunoscută în deplinătatea ei şi în semnificaţiile ei multiple. Încă se resimte puternic continuitatea de opţiune apologetică în raport cu trecutul totalitar din partea celor instalaţi în poziţii de comandă ideologică în vidul de autenticitate lasăt moştenire de regimul comunist. În lumina cazului discutat în rândurile de faţă, capătă înţeles deplin recomandarea unuia dintre exponenţii de odinioară ai Institutului de Istorie a Partidului, care susţinea că cercetarea şi expunerea istoriei partidului comunist şi a regimului comunist se cuvenea să fie apanajul exclusiv al membrilor acestuia, astăzi, desigur, al foştilor săi membri. Într-adevăr, doar aceştia pot travesti mai mult sau mai puţin abil o imensă tragedie naţională, înfăptuită la ordinul ocupantului sovietic de agentura sa internă – partidul comunist –, într-un episod nesemnificativ, exclus după bunul plac din „istoria ţării româneşti“. Mistificarea istoriei, caracteristică definitorie a regimului comunist, îşi continuă, aşadar, traiectoria şi în postcomunism.