Corneliu Coposu Fan Page

Biografiile nomenklaturii comuniste - Revista 22, 27 aprilie 2010, Vladimir Tismăneanu

Înapoi la Comunism autohton

E necesar să ştim cine au fost „cadrele de nădejde“ ale regimului ilegitim şi criminal.

Sistemul comunist nu a fost impus şi dirijat de fiinţe extraterestre. Instituţiile comuniste (partidul, Securitatea internă şi externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, „sindicatele“, Tribunalul Suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcţie Politică Superioară, UTC, UASCR, miliţia şi sectoriştii, Ministerul Agriculturii, al Sănătăţii, Ministerul Învăţământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise şi cu atribuţii clar definite în direcţia consolidării şi reproducerii regimului totalitar.

Unii se ocupau cu intimidarea, deportările, arestările, temniţele, lichidările fizice. Alţii s-au specializat în întemniţarea („prelucrarea“) minţilor. Secţiile CC (inclusiv ceea ce ani de zile a fost Secţia Administrativ-Politică, Secţia Gospodărie ori Secţia Internaţională) erau conduse de şefii de secţie, „îndrumaţi“ de secretarii CC. Care, la rândul lor, aveau adjuncţi. Urmau „rotiţele birocratice“, instructorii. La nivel judeţean, se reproducea structura aparatului central. Si tot aşa, la nivel municipal, comunal etc. Un furnicar al supravegherii, îndoctrinării şi condiţionării represive. Comisia Controlului de Partid (devenită sub Ceauşescu Colegiul Central de Partid) a fost o instituţie terorizantă, cu preşedinţi, vicepreşedinţi, membri, activişti-anchetatori.

Ziarul Scânteia a avut redactori şefi şi redactori şefi adjuncţi, secretari generali de redacţie şi şefi de secţii. La fel şi Lupta de clasă, „organul teoretic şi politic al CC“, devenită în anii 70 Era socialistă. Scoala de partid „Stefan Gheorghiu“ (pompos şi total inadecvat numită „Academie“) a avut rectori, prorectori, şefi de catedră. Toţi vegheau la „puritatea doctrinară“ şi luptau împotriva oricărei umbre de independenţă a spiritului.

Centrele universitare de partid erau instrumentele înregimentării, mobilizării, hărţuirii şi prigoanei. De pildă, ani de zile Centrul Universitar Bucureşti a fost condus de Cornel Pacoste, ulterior avansat ministru adjunct de Externe, prim-secretar de judeţ, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, vicepremier. Adjunctul său era Ion Rebedeu, absolvent de filosofie la Moscova, profesor de marxism la Institutul de Arhitectură, un personaj faimos şi universal detestat pentru fanatismul său. Tot la CUB a lucrat Olivia Clătici, conferenţiara de „socialism ştiinţific“ la Institutul de Construcţii, instrument bornat, obedient şi funest al politicii de intimidare şi amuţire a studenţimii şi a cadrelor didactice nonconformiste. Instructorii purtau nume predestinate: Cenuşă şi Pârjol. Vă imaginaţi cum suna sosirea unei „brigăzi de control“ formată din tovaraşii Pacoste, Cenuşă şi Pârjol! Direct subordonat CUB era resortul similar al UASCR (un timp, şeful Centrului Universitar al ASC a fost Ion Sasu, ulterior şef de cabinet al Elenei Ceauşescu, apoi, după 1990, împreună cu Tudor Mohora, unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, organizaţie făţiş neocomunistă). Accentuez că toţi aceşti activişti deţineau funcţii plătite şi beneficiau de privilegii. Trebuie ştiute aceste lucruri pentru a putea contracara revărsările mistificatoare ale foştilor „reporteri din actualitatea socialistă“, apologeţii Canalului Dunăre-Marea Neagră şi ai altor „înfăptuiri măreţe“, angajaţii revistelor comuniste, plătiţi cu salarii şi privilegii pentru a scrie minciuni. Nu studenţii ori proaspeţii absolvenţi care colaborau la reviste cu titluri inepte impuse de centrele universitare au fost propagandiştii profesionişti, bine remuneraţi, cinici fără urmă de simţ moral, ci redactorii şefi, adjuncţii lor, instructorii (PCR, UTC, UASCR) care dădeau tonul, compuneau sumarele, schimbau titlurile, admonestau, „atrăgeau atenţia“ în spiritul „indicaţiilor de la Secţie“, adăugau citate.

Literatura ştiinţifică occidentală şi din ţările postcomuniste a consacrat lucrări excelente pe teme legate de prosopografia regimurilor comuniste şi fasciste. Avem acum numeroase biografii ale lui Lenin (Dmitri Volkogonov, Robert Service), Troţki (Isaac Deutscher, Service, Bertrand Patenaude), Stalin (Volkogonov, Robert Conquest, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Simon Sebag Montefiore). Avem cărţile lui Ian Kershaw despre Hitler (nu mai vorbesc despre abundenta bibliografie germană pe subiect, de pildă contribuţiile lui Karl-Dietrich Bracher, Sebastian Haffner şi Joachim Fest). Avem biografii paralele Hitler-Stalin (Allan Bullock, Richard Overy, Robert Gellately). Există cel puţin două excelente istorii recente ale comunismului în veacul XX (Robert Service şi Archie Brown). Avem trei volume colective esenţiale care analizează comparativ cele două totalitarisme: Stalinism and Nazism: Dictatorships in Comparison (editori Ian Kershaw şi Moshe Lewin), Stalinisme et nazisme: histoire et mémoire comparées (editat de Henry Rousso) şi Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared (editori Michael Geyer şi Sheila Fitzpatrick). Exista Le livre noir şi Dicţionarul coordonate de Stéphane Courtois.

Există reviste precum Journal of Cold War History, editat de Mark Kramer de la Harvard (editorul Cărţii negre a comunismului în ediţia anglo-americană) şi publicaţiile proiectului Cold War International History de la Woodrow Wilson Center (condus de Christian Ostermann şi Mircea Munteanu). Există National Security Archives şi Holocaust Memorial Museum, ambele cu publicaţii de referinţă. Avem istorii ale partidelor comuniste din statele sovietizate, cum ar fi cea a PC din Cehoslovacia de Jacques Rupnik, cele despre experienţa comunismului polonez de regretata Krystina Kersten şi cărţile lui Andrzej Paczkowski (aş adăuga aici şi propria mea istorie a comunismului românesc, Stalinism pentru eternitate). Există Global Museum on Comunism (la a cărei geneză, împreună cu iniţiatorul proiectului, Lee Edwards, a jucat un rol esenţial profesorul Paul Hollander). Există istorii ale subiectivităţii în regimurile comuniste (Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin).

Literatura biografic-istorică s-a dezvoltat în ultimele două decenii în România de o manieră dinamică şi cu succese indubitabile. Avem însă nevoie de biografiile liderilor comunişti. Nu există încă biografii comprehensive ale lui Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae şi Elena Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Iosif Chişinevschi, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Dumitru Popescu, Florin Dănălache (satrapul de la Capitală), Ion Iliescu. Nu există încă o biografie a lui Valter Roman, fost ofiţer în Brigăzile Internaţionale din Spania, personaj implicat, împreună cu Ana Pauker şi P. Borilă, în activitatea Cominternului (postul de radio România Liberă care a emis de la Moscova în anii războiului), apoi în sovietizarea Armatei române, în anchetarea grupului Imre Nagy (după noiembrie 1956, în perioada domiciliului forţat la Snagov), director al Editurii Politice, membru al CC al PCR şi câte altele… Nu există încă o biografie a Ghizelei Vass, temută cadristă, persoană de încredere a cuplului Ceauşescu, şefa relaţiilor internaţionale ale PMR/PCR vreme de decenii (inclusiv pe linia relaţiilor cu PC din Grecia, cu PC Spaniol, cu emigraţia cominformistă, cu mişcările radicale din Lumea a Treia). Avem biografia Anei Pauker (datorată istoricului american Robert Levy), a lui Petru Groza (de Dorin Bâtfoi), a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (de Lavinia Betea), a lui Leonte Răutu (de Cristian Vasile şi subsemnatul). Există studii remarcabile despre unii dintre magnaţii comunişti (amintesc aici pe cel al lui Ștefan Bosomitu, de fapt o protomongrafie, despre Miron Constantinescu din Anuarul IICCMER, Vol. IV, 2009, tom apărut la Editura Polirom, consacrat relaţiei dintre intelectuali şi regimul comunist). Amintesc cărţile lui Dennis Deletant despre regimul Dej şi despre Securitate. Există lucrările de tip dicţionar despre vârfurile nomenklaturii publicate de Alexandru Crişan şi de echipa coordonată de Nicoleta Ionescu-Gură. Sub egida Academiei Civice şi a Memorialului Sighet au apărut volume meritorii. La fel, cărţile publicate de CNSAS şi de IICCMER. Au fost publicate contribuţii semnificative în Arhivele totalitarismului.

Pe site-ul IICCMER se pot găsi acum biografiile nomenklaturii incluse în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Este un proiect în dezvoltare. Cercetătorii de la IICCMER sunt deschişi sugestiilor şi informaţiilor care vor ajuta la lărgirea şi adâncirea analizelor legate de cei care au făcut posibile crimele şi abuzurile regimului comunist. Îmi imaginez un volum cu titlul „Miniştrii de Interne ai României comuniste“. Cu biografiile lui Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Teodor Coman, Gh. Homoştean, Emil Bobu, Tudor Postelnicu. În care ar intra şi adjuncţii lor: gen Gh. Pintilie (Pantiuşa), Alexandru Nicolski, Vl. Mazuru, Mihai Gavriliuc, Marin Jianu, Vasile Negrea, Aurel Stancu, N. Doicaru, Tănase Evghenie, Ionel Gal, Nicolae Pleşiţă, Aristotel Stamatoiu, Iulian Vlad. Precum şi unii generali mai puţin ştiuţi, dat teribil de influenţi: Grigore Naum, Gogu Popescu, Pavel Cristescu, Hristache Zambetti, Emil Macri, Neagu Cosma. Ori un Romus Dima, fost instructor al Secţiei de Propagandă a CC al PCR, numit în fruntea CIE/DIE după defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa. Stalin a spus cândva, şi nu greşea, „Cadrele decid totul“. Este necesar să ştim cine au fost „cadrele de nădejde“ ale regimului ilegitim şi criminal. //

Vladimir Tismăneanu, 27 aprilie 2010, Revista 22

Articol citit de 2909 ori.

Alte articole