Vladimir Ghika Scrisorile unui sfânt care descrie instaurarea stalinismului

Vladimir Ghika

(I)

Corespondenţa Monseniorului Vladimir Ghika cu fratele său, prinţul Dimitria Ghika, surprinde primele momente ale ciumei bolşevice

Monseniorul Vladimir Ghika va deveni Fericit al Bisericii Catolice. El a murit pentru credinţă în temniţele comuniste. Viaţa sa de sfânt este binecunoscută. Însă mai puţin cunoscute sunt scrisorile sale adresate fratelui său, Dimitrie Ghika, forţat să plece peste graniţă. Aceste scrisori au fost păstrate în arhiva familiei, unde au fost descoperite de Anca Berlogea şi publicate, la Editura Galaxia Gutenberg, condusă de părintele Silviu Hodiş, sub titlul ”Fratelui meu din exil”. Scrisorile au fost trimise în străinătate cu sprijinul unor diplomaţi occidentali. Iată câteva din aceste scrisori care au făcut parte dintr-un proiect al Asociaţiei Signis:

”6 oct. 1948

Dragul meu frate,

S-a ivit o ocazie de curierîn care nu am timp să spun decât un cuvânt despre cele ce mă privesc, ca să te liniştesc asupra soartei mele şi, slavă Domnului, tocmai într-un moment în care, după câteva zile groaznice, mi-a fost dat să respir puţin; bineînţeles, doar de azi pe mâine, dar am scăpat pentru a treia oară cu bine dintr-o evacuare şi m-am mutat la Dra Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu – (Prin carte poştală, adresează acolo ceea ce îmi scrii, 11 strada Căpitan Demetriade, de preferinţă fără să treci numele meu, nici calitatea, ci doar cu menţiunea ”Pentru Vlad” – sub numele sau calitatea Elenei Sutzu sau a Dnei Baranga (emigrată şi ea aici de la Saint Vincent de Paul ocupat). Stau foarte confortabil aici, chiar prea; au vrut să mă gonească şi să mă arunce în stradă, chiar a doua zi după o mutare laborioasă, în care fiii mei spirituali au jucat, o dată în plus, un rol providenţial. Doar în dimineaţa asta a putut fi anulat ordinul de rechiziţionare. Saint Vincent este încă ocupat, cu sigiliu pe toate camerele; surorile, îngrămădite la subsol, şi ieşirile păzite (una singură a fost de altfel păstrată, cea de la dispensar). Legaţia Franţei a putut, acum cu acte, să afirme proprietatea statului francez şi, din punct de vedere juridic, se poate spera la o soluţie, dar cum să-i faci să plece pe intruşi? Mere Soize a fost admirabilă; şi nu pot spune în cuvinte tot ce a însemnat pentru mine bunătatea şi delicateţea ei, în mijlocul situaţiei catastrofale în care se află opera de caritate. Sănătatea mea se menţine şi pot face treabă, deşi evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate şi amploare.

Suntem, pe toate planurilor, în plină revoluţie. N-ai mai recunoaşte nimic şi lucrurile se schimbă de la o săptămână la alta. Nu am timp să-ţi povestesc însă nimic. Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, Slavăă Domnului, mai vie ca oricând, în persecuţie. Totul se naţionalizează în acest moment, de la micii comercianţi, până la culte, trecând prin industrie, comerţ şi proprietăţi. Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon, rămâne în acelaşi timp o impresie de debandadă; ceea ce, în afara optimismului meu congenital şi supranatural, mă face să aştept cu speranţă sfârşitul apropiat al încercării – Privitor la situaţia generală, am, la fel, speranţe şi în acelaşi sens –

"Sărbătoresc" mâine jubileul celor 25 de ani de preoţie. Pot să celebrez încă la capela Surorilor şi la Biserică. În aceasta din urmă am, în fiecare seară, o vecernie cu Rozarul – Este arhiplin (ca toate bisericile de altfel). Mă rog din toată inima pentru voi toţi. Să nu ne uitaţi nici voi, avem mare nevoie.

Cu drag pentru voi toţi,

Bătrânul tău,

Vlad.

(II)

”15.11.1948

Dragă frate,

Am aflat de la Ministrul Franţei că eşti destul de îngrijorat în privinţa mea – şi, pe de altă parte, el se oferă să-ţi transmită veşti despre mine prin curier – Voi profita de amabilitatea lui ca să te informez şi, într-o oarecare măsură, să te liniştesc (se pare că nu ai primit ultimele mele rânduri prin carte poştală). Sănătatea mai ţine încă; şi, în ciuda unei oboseli imense a trupului şi a sufletului, rezist încercărilor mai bine decât aş fi crezut. Din toate părţile mi se spune că ”arăt bine”.

Săptămâna trecută am ţinut o reculegere foarte emoţionantă (veghea Girondinilor) cu o energie care m-a surprins şi cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea de bine; de marţi până sâmbătă, dimineaţa şi după-amiaza – În timpul lunii octombrie, o slujbă, seară de seară, cu biserica plină, mi-a arătat deja că puteam fi de folos, în ciuda a toate. Venirea frigului, care în ultimele zile a atins chiar – 14 (dar cu soare şi fără zăpadă, în afara unei singure zile) – venirea frigului nu mi-a produs neplăceri până acum – Există o sobă în camera unde m-am aciuat, aşteptând evenimentele. Sunt tot în casa preoţilor, între valizele mele aproape nedesfăcute şi cutiile de carton de la Ajutorul American, în care am vârât cărţile rămase, ca să mă pot muta în cel mult o oră la următoarea evacuare sau încercare de evacuare; miercurea trecută, totul era deja într-un camion american, chemat în mare grabă, deoarece ne-au spus să părăsim locul până la ora două (Surorile, Preoţii şi cu mine), anunţându-ne dimineaţa, după care a sosit un contra-ordin de la Minister ca să ne mai lase pe loc un timp X. Totul rămâne împachetat (ceea ce nu ne face viaţa prea uşoară); şi, până atunci, incidente din belşug – Partea medicală, (prezidată de ”Preşedintele Republicii! Parhon) se poartă mai bine decât administraţia, unde domină ”partidul”, cu toate aberaţiile. Alaltăieri au rechiziţionat cămăruţa care ne servea de sufragerie – ieri au forţat uşa de la pivniţă etc… Ca urmare a unei admonestări a părintelui Schorung (care nu e făcut pentru asemenea situaţii şi vorbeşte destul de prost româneşte), situaţia noastră a fost înrăutăţită: - nu ne e permis să primim vizite aici decât de trei ori pe săptămână, duminică, marţea şi joia, de la 2 la 4. – Asta va suprima orice activitate, dacă lucrurile vor dura.

Un mic afiş anunţă că se face percheziţie la intrare şi la ieşire. Dar, în ceea ce mă priveşte, acest punct nu a fost pus în aplicare până acum. Surorile sunt înghesuite în 3 sau în 4 camere, la subsol. Mica lor capelă a fost transformată în sală de conferinţe, decorată cu seceri, ciocane şi cârpe roşii. Dacă viaţa ajunge prea insuportabilă, surorile vor merge la Dna Mornand, folosind cele două camere mari ale ei ca dormitor comun şi spaţiu de zi. Noi (locuitorii de la ”Conciergerie”), acolo unde vom putea şi probabil că preoţii nu vor putea duce nimic cu sine. În ce mă priveşte, aveam trei sau patru combinaţii posibile, care, din păcate, atunci când se precizeazămm se şi desfac în ultimul moment – Adăpostul cel mai apropiat şi cel mai indicat, din anumite puncte de vedere, era la familia Ochlewsky, dar, de câteva zile, Dna Ochlewsky se simte din ce în ce mai rău. E total dementă, nu mai cântăreşte decât 29 de kile şi, după ce a fost internată în spital fără succes, a trebuit să fie adusă acasă de fetele ei, într-o stare cumplită – Aş deranja prea mult la familia Năsturel, care, de altfe, stau ca pasărea pe cracă şi nu ar putea să mă găzduiască prea multă vreme, chiar şi aşa. Aş deranja mult şi la familia Bendorf, dar sunt atât de buni şi de singuri, încât nu este exclus să se poată – Pare mai probabil că voi eşua la Lidia Gavrilescu, dacă până atunci nu-i va fi rechiziţionată camera disponibilă. Are unde să mă instaleze şi unde să-mi aşeze, într-o bibliotecă golită, cărţile rămase (toate desperecheate şi împrăştiate şi amestecate, o parte la Dna Mornand, o alta la familia Năsturel) – Am dat în păstrare tot ce am putut, în dreapta şi în stânga, la prieteni, cu ocazia evacuărilor succesive şi a alertelor. Surorile franceze vor putea să se repatrieze; româncele, majoritatea, de altfel, nu au până acum nici o speranţă de a le putea urma, în ciuda demersurilor insistene care se fac.

Dacă li se acordă paşaportul, viza şi dreptul de a pleca, voi încerca să mă strecor cu ele şi am început deja (discret, pentru că asta riscă să provoace o arestare precipitată) discuţii cu Legaţia, prin intermediul nepoatei prin alianţă a lui Mitza. Slabe şanse. Aduc ca motive 1) însoţirea surorilor aduse de mine acum 42 de ani şi reînsoţite acum, la plecare, în calitate de Fondator şi Capelan extraordinar; 2) reglementarea situaţiei mele bisericeşti de preot al diecezei de Paris, blocat neregulamentar, departe de dieceza şi îndatoririle sale, din cauza războiului şi a perioadei postrăzboi. Oare va merge? Mă îndoiesc – Şi dacă nu merge, vor putea vedea în gestul meu o ”dorinţă de a fugi”, ceea ce poate precipita declanşarea unor măsuri poliţieneşti. Am avut măsura a ceea ce se poate gândi despre mine, dintr-un raport în care, alături de toate imputările şi calomniile, gestul meu, mai degrabă onorabil, de a merge în timpul bombardamentelor la Văcăreşti, a fost transformat în ”frecventări destrăbălate” cu femeile pierdute din închisoare… (asta pentru edificarea voastră personală, fără să o repetaţi altora, deoarece s-ar putea să avem necazuri nesfârşite dacă s-ar afla că ştiu acestea de la fratele dactilografei care a bătut raportul singura informată) – Nici o chemare din partea Parisului nu poate să mă ajute acum, mai ales de când suntem la cuţite cu Franţa. O misiune, care ar veni în acelaşi timp din partea Parisului şi a Romei, fără să mă ducă în mod declarat nici la Roma, nici la Paris, ar putea rezolva mai uşor situaţia, dacă nu pot pleca o dată cu Surorile. Zilele trecute mi-a trecut prin minte o idee destul de trăznită, citind un număr din La Croix: prietenul nostru Pechkoff, cu care am rămas în legătură până în 39, reprezintă Franţa, cum era Boncourt la Bucureşti, până la încheierea păcii, ca ambasador de facto. Fotografia lui, alături de episcopul francez Mgr Breton, mi-a sugerat deodată, mai ales alăturată celei a Împăratului, înclinat cu evlavie în faţa altarului unei mici capele a Surorilor catolice, o combinaţie nostimă… o trimitere (teoretică, dar apoi posibilă şi realizabilă dacă am ”evadat”) în misiune în Japonia! având în vedere prietenii şi trecerea pe care o am la Curte.

Un paşaport de serviciu de la Vatican şi de la autoritatea franceză ca să pot ieşi… şi exotismul meu binecunoscut, făcând lucrurile verosimile. Dar şi atunci, nu se va cuibări oare suspiciunea, chiar dacă mai puţin directă decât în cazul unei debarcări în Franţa, singură menţionată? În orice caz, voi relua legătura cu Pechkoff, prin curierull diplomatic, acum, când ştiu unde se află – atât de bine plasat şi atât de cotat – În afara unor combinaţii excepţionale şi nesuspecte, nu te poţi mişca de aici, dacă eşti român. Consemnul este implacabil, chiar pentru ex-români (Olga de Romer are toate hârtiile în mână, actele în regulă, cu o plecare aprobată pentru Italia, şi nu reuşeşte să plece pe patru luni, fiind ruinată şi epuizată de acest joc. Aceasta, în ciuda intervenţiilor repetate ale ministrului comunist al Poloniei). Plecările clandestine sunt din ce în ce mai imposibile şi mai periculoase. Una din tentativele din zilele trecute nu a reuşit, iar persoana care a plecat s-a considerat fericită să se poată întoarce acasă pe ascuns, chiar mai clandestin decât la plecare. – Cât despre Biserica Unită, persecuţia e în toi. – Cei cinci episcopi sunt în închisoare: peste o mie de preoţi, la fel. Cele mai multe biserici din Ardeal au fost sigilate. La Bucureşti, părintele Chinezu (n.r. – Tit Liviu Chinezu, episcop greco-catolic clandestin, mort pentru credinţă în temniţele comuniste) a fost arestat, dar biserica nu este încă închisă. În general, oamenii rezistă, iar preoţi în civil celebrează Liturghia pe ascuns şi împart Sfintele Taine, ajutaţi de laici binevoitori. Din 430 de semnături smulse prin toate mijloacele unor pensionari sau preoţi căsătoriţi, îngreunaţi de familie şi de datorii – în afară de 42, toţi au retractat. Din peste 2000, se vede disproporţia. Deoarece episcopii şi preoţii de frunte nu cedează, se condiţionează obţinerea oricărui act oficial (chiar şi admiterea copiilor la şcoală) de semnătura în registrul ”ortodocşilor”. – Şi, în faţa decepţiei de a nu putea reglementa problema pe teren religios, se încearcă crearea unei stări de fapt care anihilează, de facto, pentru moment, practicarea ritului unit (n.r. – ritul bizantin sau greco-catolic) – În acelaşi timp, ”adevăraţii” ortodocşi, îngroziţi de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai mult, cu toate riscurile şi primejdiile (trecând mai ales la ritul latin, în acest moment).

Cel puţin, în toată această persecuţie, nu mai există nici măcar vreun pretext politic şi ai conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu – Cât despre politică, ultimele procese au fost dezgustătoare, atât pentru cei care constituiau obiectul lor, cât şi pentru cei care le conduceau. George Manu a făcut mărturisiri de necrezut, atât la tribunal, cât şi la anchete, şi a fost la fel de fricos, o dată prins, pe cât de fanfaron înainte. Câtă lume a băgat el la închisoare, depăşeşte orice statistică. Când ne vom revedea – ce cronică voi avea de făcut despre aceste vremuri amare. Până atunci, nu încetez să mă rog pentru voi. Spune-i lui Elisabeth că, de ziua patroanei ei nr. 2, m-am gândit mult la ea. Noi aici avem mare nevoie de rugăciuni… Şi dacă mai e ceva de cerut Cerului, e să ne păzească de tulburătorii de ape ai emigraţiei; se pare că s-au vorbit să facă tot ce pot pentru a face deservicii cauzei celei bune în ţară şi pentru a întârzia eliberarea. De la nefastul Rădescu şi până la locotenenţii lui Brătianu şi compania. De la Rege, până la persoanele cele mai neînsemnate. – De la Vlădică, până la opincă. Sunt fericit, din toate punctele de vedere, că nu te-ai însoţit cu oamenii aceştia.

Mi-e teamă să nu depăşesc ora fatală pentru curier. Pun aici fragmente de scrisori începute şi neterminate, de mai înainte, singurele crâmpeie ale unei corespondenţe eşuate pe care le regăsesc pentru moment.

Cu binecuvântare – şi cu drag pentru voi toţi. Dacă mai am ceva nou până la plecarea curierului, voi adăuga în post-scriptum.

Bătrânul tău,

Vlad”