Fan Page Corneliu Coposu

100 de ani de la nașterea apostolului fericirii - Gabriela Lupu, 30 iulie 2012, România Liberă

Înapoi la Credință

Luaţi de valurile politicii românii au uitat că în ziua de 29 iulie s-au împlinit 100 de ani de când s-a născut una dintre cele mai luminoase figuri ale ţării noastre: monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia, creatorul minunatei cărţi „Jurnalul fericirii", capodoperă a literaturii române, care a fost reeditată de curând într-o variantă inedită de către editura Polirom în parteneriat cu Mânăstirea Rohia.

100 de ani de la naşterea apostolului fericirii

„Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clementa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari", scria părintele Steinhardt într-o autobiografie care se păstrează şi azi în biblioteca Mânăstirii Rohia din Ţara Lăpuşului.

„Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi duh rapid"

Botezul însă l-a primit în închisoare după ce a fost arestat în lotul „intelectualilor mistico-legionari“ Noica-Pillat. Unul dintre cele mai emoţionante fragmente din „Jurnalul fericirii" este chiar cel al botezului care a avut loc pe 15 martie 1960: „Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la «aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. (...) Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V (...)Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge... Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine... Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei."

Iar în noaptea de după botez a avut un vis prin care i s-a confirmat că a fi creştin înseamnă a fi un om fericit (de unde şi titlul cărţii sale, „Jurnalul fericirii"): "În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele din urmă, fără menajamente - mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine)".

Spirit viu, părintele Steinhardt considera că cel mai mare păcat de care un om se poate face vinovat este prostia: "Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este cel mai mare păcat. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai un om bun, ci şi atent: a ştiut să vadă."

Şi tot de la părintele Nicolae de la Rohia avem şi „reţeta" supravieţuirii oricărei forme de totalitarism (fie el politic sau spiritual): „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei".

Gabriela Lupu, 30 iulie 2012, RomaniaLibera.ro

Articol citit de 1371 ori.

Alte articole