Corneliu Coposu Fan Page

Lupta lui Maniu împotriva dezmembrării României

Înapoi la 2021

Februarie 2021

Vara anului 1940 a fost cea mai neagră din istoria României, când am pierdut, prin acceptarea unor cedări teritoriale succesive, Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de către URSS în urma ultimatului din 26/27 iunie, nordul Ardealului cedat în urma Dictatului de la Viena din 30 august și Cadrilaterul, cedat Bulgariei la 7 septembrie.  
Marele om politic sălăjean Iuliu Maniu s-a poziționat cu hotărâre împotriva acestor cedări teritoriale, însă regele Carol al II-lea și guvernul său au fost de acord, ceea ce a dus, în final, la pierderea tronului, așa cum îl avertizase Iuliu Maniu încă din momentul instaurării regimului personal autoritar, la 10 februarie 1938. În calitatea sa de fost președinte al Consiliului Dirigent, organul executiv provizoriu al Transilvaniei, ales la Alba Iulia în 1918, și prim-ministru al României în trei guverne, Iuliu Maniu a adresat un memoriu dictatorului german Hitler și Ducelui Musollini, în care a protestat contra sentinței dictate la Viena, declarând-o invalidă, caracterizând-o ca una care nu are valoare de drept și subliniind că românii nu o vor respecta niciodată. Aflând, apoi, de atrocitățile și persecuțiile la care au fost supuși românii din Ardealul de Nord a adresat un memoriu reprezentantului Germaniei la București și mai multe memorii guvernului României, cerând prin ele ocrotirea intereselor din Ardealul de Nord și realipirea acestuia către Țara Mamă1. Din păcate, toate demersurile sale au rămas fără rezultat, țara a rămas ciuntită, iar populația românească din Ardealul cedat a avut de suportat urgia horthystă. Aceeași soartă tragică au avut-o și românii din Basarabia și nordul Bucovinei.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost ocupată de tancurile armatei „eliberatoare” sovietice, iar dictatorul Stalin a impus un guvern pro-comunist, condus de Dr. Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945.
În aceşti ani de lupte grele pentru salvarea fragilei democrații românești, Iuliu Maniu a devenit simbolul rezistenţei anticomuniste, fapt recunoscut chiar de către liderii comunişti. Astfel, la Plenara Comitetului Central al PCR din 28 ianuarie 1946, când se discută strategia pe care comuniştii trebuiau s-o adopte în campania electorală, Gheorghe Gheorghiu-Dej sublinia următoarele: „În cadrul acestei campanii de alegeri, noi avem îndreptat focul principal împotriva lui Maniu şi a clicii sale, pentru izolarea politică a reacţiunii (este vorba de partidele istorice – n.n). Maniu reprezintă steagul de mobilizare a tuturor forţelor reacţionare din ţara noastră. Deci, împotriva lui îndreptat focul central”2.
Deși Iuliu Maniu reușise, prin eforturi diplomatice deosebite, în timp de război, să obțină de la Aliați unele condiții favorabile, la Cairo, armata sovietică „eliberatoare” a ocupat țara, iar dictatorul Stalin a impus un armistițiu umilitor, practic un Dictat. 
În ședința Consiliului de Miniștri din data de 14 septembrie 1944, care s-a ținut la Palatul Vernescu, a fost dezbătută problema convenției de armistițiu semnată de către delegația română la Moscova, în noaptea de 12/13 septembrie. Imediat după ședință, Iuliu Maniu, însoțit de Corneliu Coposu, are o discuție pe această temă cu Ghiță Pop, secretar general al PNȚ, membru al delegației române la Moscova și reputatul diplomat Grigore Niculescu-Buzești, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. Se constată că în locul ameliorărilor așteptate, clauzele erau mai agravante și incomparabil mai dezavantajoase față de cele negociate de Iuliu Maniu. În privința frontierei de est a României, sovieticii au impus acceptarea celei stabilite prin ultimatumul din 1940, fără Basarabia și nordul Bucovinei. În ceea ce privește frontiera de vest, în articolul privind retrocedarea Transilvaniei a fost menținută în convenție specificarea „întreagă sau cea mai mare parte”3.
Conducându-l acasă pe Ghiță Pop, Corneliu Coposu află că de fapt tratativele de la Moscova s-au redus la un „monolog sovietic”, la care reprezentanții anglo-americani au fost simpli asistenți. La încercările diplomaților români de a obține unele îmbunătățiri, în lipsă de alte argumente, ministrul de Externe sovietic, Molotov, repeta la nesfârșit aceeași „placă zgâriată”: „Ce ați căutat la Stalingrad?”4
Iuliu Maniu mai spera în ajutorul anglo-american și a intensificat eforturile sale diplomatice cu reprezentanții celor două mari puteri la București. De asemenea, spera ca la Conferința de Pace, care va urma, să fie obținute unele îmbunătățiri ale situației în care se afla țara și repunerea în discuție a provinciilor românești pierdute în vara anului 1940.
Intuind că guvernul pro-comunist condus de Petru Groza, pe care îl considera ilegitim, nu va ieși din cuvântul sovieticilor, Iuliu Maniu a demarat o acțiune de coalizare a personalităților românești, în special a diplomaților de carieră refugiați în Occident.
În jurnalul său, Corneliu Coposu nota că, în data de 25 ianuarie 1946, Iuliu Maniu l-a întrebat dacă putea să lucreze câteva zile la el acasă, „nederanjat de mulțimea vizitatorilor care-l asediază zilnic”. Mentorul său politic îi dictează o serie de scrisori, adresate diplomaților români din Occident, Grigore Niculescu-Buzești, Constantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Citta Davilla, lui Cornea și lui Viorel Tilea, în care face apel la patriotismul lor și îi roagă să suspende orice dispută sau controverse ce existau între diferitele grupuri de români din străinătate, în vederea unei acțiuni comune, indispensabile pentru apărarea intereselor României la Conferința de Pace. Le cere să fie strâns uniți în apărarea intereselor permanente ale țării și să facă front comun în atingerea acestui obiectiv fundamental. Totodată, îi anunță că în cel mai scurt timp li se va trimite un plan general de acțiune. Pe Grigore Niculescu-Buzești îl îndrumă să ia legătura cu fostul prim-ministru al României aflat și el în exil, generalul Rădescu, și să-l pună în temă cu inițiativa lui. Trimite, apoi, directive fruntașului național-țărănist Augustin Popa și lui Alexandru Cretzianu. Tot lui Buzești îi recomandă să ia legătura și să-i mobilizeze pe toți diplomații români aflați în străinătate. În scrisoarea adresată lui Grigore Gafencu, alt diplomat român de excepție, fost ministru de Externe, îi solicită să se asigure de colaborarea și sprijinul lui Nicolae Caranfil și al foștilor agenți diplomatici. De asemenea, să inițieze contactul cu Vișoianu, Cretzianu și Tilea. După ce îi dictează scrisorile, Iuliu Maniu îi recomandă lui Corneliu Coposu să le dactilografieze în aceeași zi, să păstreze discreție totală și să le trimită destinatarilor, „pe cale sigură”5. 
Tot pentru a elabora în liniște o serie de instrucțiuni pentru grupul din străinătate, în data de 20 martie 1946, Iuliu Maniu, împreună cu Corneliu Coposu, se refugiază o săptămână la Sinaia, la vila prietenului său, doctorul Jovin. Din jurnalul lui Corneliu Coposu aflăm că erau însoțiți și de agenții Siguranței, pe care i-au cazat în același imobil.
Instrucțiunile trimise de Iuliu Maniu diplomaților români aflați în străinătate urmau a fi utilizate la redactarea unui memoriu destinat Conferinței de pace, din partea românilor expatriați. De asemenea, a românilor și partidelor politice democratice din țară, care nu se considerau reprezentați de guvernul pro-comunist condus de Petru Groza și de delegația ce urma să fie trimisă de acesta la Conferința de pace6. 
În privința frontierelor României, Iuliu Maniu susținea, pe baza argumentelor istorice, etnice, geografice și economice, dreptul incontestabil al românilor asupra întregii Transilvanii. Ca argument major, sublinia hotărârea plebiscitară de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când reprezentanții aleși din toate circumscripțiile electorale ale Transilvaniei, împreună cu delegații de drept ai clerului și asociațiilor culturale românești, au decis Unirea cu România, consfințită prin Conferința de pace de la Paris și tratatul de la Trianon.
Cu toate acestea, dictatorul Stalin încerca un șantaj machiavelic: în textul armistițiului din 12 septembrie 1944 a lăsat, în mod intenționat, formularea că Transilvania va fi retrocedată în întregime sau în cea mai mare parte. Astfel a șantajat guvernul român, amenințându-l că dacă la conferința de pace vor redeschide subiectul frontierei de est, al Basarabiei și nordului Bucovinei, nu vor primi decât o parte din Transilvania, nu cea hotărâtă prin tratatul de la Trianon.
În acest context, Iuliu Maniu sublinia ca în memoriul ce urma să fie înaintat de către românii aflați în străinătate să se menționeze, în primul rând, că nordul Bucovinei nu a fost niciodată sub stăpânire rusească, fiind ocupat abuziv, prin folosirea unui „argument insolit și neuzitat în raporturile externe dintre state” și anume ca o compensație pentru „folosirea” Basarabiei între 1919 și 1940.
În privința Basarabiei, să fie subliniat argumentul că provincia a fost tot timpul majoritar românească și a aparținut Moldovei, până în anul 1812, când a fost ocupată de Rusia țaristă. URSS nu se considera succesoare a imperialismului țarist și, mai mult, aveau înscrise în constituție principiile elaborate de Lenin privind dreptul de autodeterminare al popoarelor, în baza căruia s-a realizat și unirea cu România în anul 1918.
Iuliu Maniu invocă și Charta Atlanticului, negociată și semnată de prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, și de președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, în data de 14 august 1941, la care a aderat și URSS. Printre altele, documentul prevedea în mod expres că Puterile Aliate nu urmăresc prin război cuceriri teritoriale și că vor respecta frontierele stabilite în anul 1938, înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. Ocuparea Basarabiei și a Bucovinei s-a făcut în urma ultimatului sovietic din 1940, așadar un puteau fi revendicate de către URSS sub nici o formă. 
Soluția propusă de Iuliu Maniu pentru a fi adoptată de conferința de pace în problema frontierelor României era următoarea: anularea și considerarea ca inexistente, nejustificate și lipsite de acoperire etică a tuturor schimbărilor de frontiere și a ocupărilor de teritorii străine făcute de Germania hitleristă, la presiunea ei sau în urma acordurilor dintre Germania și terți.
Pentru salvarea Basarabiei, având în vedere poziția de neclintit a dictatorului Stalin, Iuliu Maniu vine cu o soluție inovatoare, care avea la bază chiar principiul autodeterminării popoarelor, susținut de către Lenin. El subliniază că „în extremis”, România ar putea accepta ca stabilirea frontierei româno-sovietice de răsărit să fie temporar suspendată, pe timp de un an, iar Basarabia să fie provizoriu guvernată de către o administrație neutră, anglo-franco-americană. În această perioadă, guvernarea provizorie avea obligația de a organiza un referendum prin care populația să-și decidă viitorul7.  
În îndrumările trimise românilor din străinătate, Iuliu Maniu sugera și o împărțire a atribuțiilor între aceștia, făcută de maniera ca să se asigure contactul cu fiecare delegație a țărilor aliate6.  
În urma primirii acestor instrucțiuni, personalitățile românești aflate în străinătate au continuat activitatea diplomatică în vederea susținerii cauzei românești, cu o intensitate și mai mare, după cum rezultă și din scrisoarea trimisă de Grigore Gafencu lui Iuliu Maniu, în luna aprilie 1946. Scrisoarea este, de fapt, o dare de seamă despre activitatea sa diplomatică în perioada 1-14 aprilie 1946, ceea ce dovedește că Iuliu Maniu era recunoscut de către diplomații români aflați în străinătate ca lider al opoziției democratice din România. La fel cum a procedat Alexandru Vaida-Voevod în anul 1919, în timpul Conferinței de Pace, Grigore Gafencu îi trimite lui Iuliu Maniu impresiile sale asupra situației politice internaționale și soluțiile diplomatice pe care le întrevedea, subliniind că menirea românilor din străinătate, „mai presus de toate”, era aceea de a „desluși poruncile unei adevărate păci europene; de a arăta că Europa nu poate fi mântuită decât în întregimea ei; și de a pune în lumină, neîncetat, faptul că țara lor face parte integrantă, – pe plan politic, economic și moral – din geografia și civilizația europeană”7.
Discuțiile privind Proiectul Tratatului cu România au început la 7 mai 1946. Un loc important în cadrul discuțiilor revenea problemei Transilvaniei, cea a Basarabiei și Bucovinei fiind considerată de către sovietici tranșată în favoarea lor. După cum am afirmat mai sus, se pare că sovieticii au impus delegației oficiale a României să nu abordeze această problemă. 
În ceea ce privește Transilvania, „arbitrajul” de la Viena a fost declarat nul și neavenit, restabilindu-se starea de drept consfințită prin Tratatul de la Trianon.
Proiectul Tratatului de Pace cu România a fost publicat simultan la Londra, Paris, Moscova și Washington, la 31 iulie 1946, iar la 3 august presa din România l-a adus la cunoștința opiniei publice. El avea la bază textul Convenției de armistițiu încheiat la 12 septembrie 1944, la Moscova8.
Activitatea grupului de diplomați și oameni politici români aflați în străinătate s-a desfășurat în paralel cu cea a delegației oficiale, deoarece ei nu au fost recunoscuți de către guvernul pro-comunist condus de Petru Groza ca reprezentanți ai românilor, dimpotrivă erau catalogați cu termenul de trădători. 
La sugestia partidelor politice democratice din țară (PNȚ, PNL, PSD Titel Petrescu), în special a lui Iuliu Maniu, ei au contactat o parte a delegațiilor și experților participanți la conferință și au publicat o serie de interviuri în prestigioase ziare din Occident, precum „Le Monde”, „Une semaine dans la monde”, „Journal de Geneve”, „La libre Belgique”, „Daily Mail”, „New York Herald Tribune”, „Weltwoche”, „Zurcher Zeitung” etc. De asemenea, tot la sugestia și indicațiile primite de la Iuliu Maniu, au înaintat conferinței mai multe memorii, declarații, note și scrisori9.
La data de 8 august 1946, Iuliu Maniu trimite presei declarații în legătură cu poziția sa și a PNȚ față de proiectul Tratatului de pace cu România, iar la 23 august 1946, la solicitarea corespondenților ziarelor „New York Herald Tribune” și „Times”, le-a pus la dispoziție textul declarațiilor sale. Serviciul de Siguranță al Statului primea o notă informativă în care se menționau următoarele: „Forma prezentă sistematizată pe capitole și aliniate, cu sublinieri în text, a fost indicată de Maniu, ca fiind aceea care ar da posibilitatea ziarelor sus menționate să extragă în caz când nu ar putea fi publicate în întregime – numai capitole interesând: drepturile României asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord și Cadrilaterului, prezenței trupelor ruse în țară, lipsei de libertăți politice și de presă, precum și clauzelor economice”10. 
Tot dintr-o notă a Siguranței, datată 20 august 1946, aflăm că Iuliu Maniu era așteptat de urgență în Capitală, fiind chemat în legătură cu completarea unor date privitor la un memoriu pe care l-a înaintat diplomaților români aflați la Paris. Siguranța intuia că era vorba de Viorel Tilea și Grigore Gafencu, menționând că prin memoriu se revendica Basarabia, Bucovina și Cadrilaterul. De asemenea, că se intenționa strângerea de semnături ale unor personalități originare din provinciile românești amintite mai sus13. 
Din păcate, eforturile diplomatice întreprinse de Iuliu Maniu, prin diplomații români aflați în Occident, în încercarea de a salva provinciile românești nu au avut rezultatul scontat, țara noastră fiind sub ocupație sovietică, iar reprezentanții democrațiilor occidentale s-au dovedit neputincioși în fața dictatorului Stalin.
A urmat falsificarea grosolană a rezultatelor alegerilor parlamentare din 19 noiembrie, comuniștii inversând practic rezultatele, și astfel guvernul Groza s-a „legitimat” în Occident.
Tratatul de pace cu România a fost semnat la 10 februarie 1947 și conținea prevederi mai grele decât cele existente în Convenția de armistițiu. Tratatul a confirmat o însemnată parte din pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940, ceea ce a lovit puternic în opera înfăptuită în anul 1918 de Iuliu Maniu și generația de aur a Marii Uniri. 
Rămân, însă, pentru posteritate, eforturile făcute de Iuliu Maniu, care s-a zbătut până la ultima picătură de energie pentru a salva opera generației sale de la 1918, dar contextul internațional era cu totul altul, dominat de către dictatorul Stalin. Principiul naționalităților, care a triumfat la sfârșitul Primului Război Mondial, nu a mai fost respectat. Începea un drum greu pentru români, peste Europa de Est căzând „Cortina de Fier”, iar marelui om politic Iuliu Maniu i-a fost dat să sfârșească în suferințe de nedescris, ca deținut politic, în temnița comunistă de la Sighetu Marmației.

Anexă documentară

Declarațiile domnului Iuliu Maniu făcute la 8 august 1946 în legătură cu proiectul tratatului de pace

Perspectiva păcii care se pregătește la Paris înviorează lumea întreagă. Această lume nădăjduiește într-o pace durabilă și dreaptă pentru toți. Ceea ce o îngrijorează însă este împrejurarea că din cele ce se petrec, omenirea nu poate să tragă concluzia că toate statele au renunțat la vechiul dicton: „Si vis pacem para bellum”. De asemenea, nu-și poate face convingerea că obligațiunile luate de către state vor fi respectate.
O pace solidă nu se poate întemeia decât pe respectarea înțelegerilor și obligațiunile internaționale și prin spiritul de dreptate și echitate pus în practică față de statele mici. Chiar din acest punct de vedere toate popoarele și mai cu seamă statele mici și între ele în primul rând România, sunt în cea mai mare măsură îngrijorate, în urma faptului ce se poate constata în mod evident, că înțelegerile încheiate chiar în ultimul timp, sunt nesocotite.
Charta Atlanticului de la Yalta, de la Postdam și pe urmă de la Moscova, nu sunt respectate. Prin nerespectarea acestor hotărâri, statele care se bizuiau pe ele suferă prejudicii care cu greu vor putea fi reparate. Prin această nerespectare se pierd poziții care numai cu enorme sacrificii se vor putea recâștiga. Și ceea ce este mai grav, se zdruncină încrederea care, mai ales în raporturile internaționale, este elementul hotărâtor.
În dreptul internațional care se formează prin obiceiuri consfințite și numai prin codificări, precedentele au un rol deosebit de mare. Precedentele nerespectării înțelegerilor făcute și a convențiilor cu state în scris, nu numai că tulbură evoluția sănătoasă a raporturilor internaționale, dar slăbesc și autoritatea statelor care au contractat acele legături.
Pentru România, care a ținut întotdeauna să satisfacă obligațiunile sale internaționale, este extrem de trist că stipulațiunile recent stabilite, care o privesc îndeaproape, sunt desconsiderate.
Această împrejurare tulbură perspectiva relațiilor internaționale și le slăbesc acum, în epoca de refacere a omenirii.
România este grav atinsă în interesele sale de căpetenie prin nerespectarea înțelegerilor internaționale mai sus amintite.
Prin nenumărate memorii și întâmpinări, prezentate de Partidul Național-Țărănesc, de sub conducerea mea, de Partidul Național-Liberal, de sub șefia d-lui Dinu Brătianu și de Partidul Social-Democrat prezidat de dl Titel Petrescu, noi am arătat și s-a putut constata de către marile puteri că regimul din România, impus la 6 martie 1945, nu este democratic, nici reprezentativ și libertățile cetățenești sunt în toate privințele încălcate de către acest regim. Informațiile date de noi au fost verificate la fața locului, nu numai prin reprezentanțele politice din România ale marilor puteri, dar și prin diferiți emisari ai cercurilor oficiale anglo-americane. Pe baza celor constatate de aceștia, însăși marile puteri au hotărât la Postdam și la Moscova că guvernul prezidat de dl Petru Groza nu este democratic și nici reprezentativ.
Pentru a i se da acestui guvern un corectiv s-a hotărât că este necesară completarea lui cu câte un reprezentant al Partidului Național-Țărănesc și Național-Liberal.
Totodată, s-a stabilit drept condițiune esențială pentru recunoașterea guvernului Groza, ca acest guvern să respecte libertățile cetățenești, să asigure libertatea presei, a întrunirilor și a cultelor și în special să întocmească, fără amânare, cu colaborarea partidelor din opoziție, o lege electorală pe baza căreia ar trebui să se facă alegerile libere încă în primăvara anului 1946.
Guvernul Groza nu respectă nici una din aceste condiții, în afară de libertatea cultelor. Astfel, nu respectă libertatea presei. Gazetele opoziției sunt împiedicate să apară și sunt sabotate prin cenzură intolerabilă, prin intervenția abuzivă a sindicatelor tipografice, manevrate de Partidul Comunist, prin violențe și agresiuni și prin repartizarea arbitrară a hârtiei. Cenzura împiedică publicarea criticilor la adresa guvernului și a membrilor săi. Vinovățiile acestora sunt ocrotite prin interdicția de a fi discutate în public. Libertatea întrunirilor nu este respectată. Toate întrunirile opoziției sunt zădărnicite în mod sistematic prin violențele echipelor de șoc înarmate ale guvernului. Activitatea partidelor de opoziție este împiedicată prin cea mai cruntă teroare pe care a cunoscut-o vreodată. Legile fundamentale sunt nesocotite. Libertatea cetățenilor depinde de capriciile organelor executive ale guvernului și Partidului Comunist. Primăvara a trecut, dar alegerile nu au fost ținute și încă nu a fost fixată până acum nici măcar data lor. Guvernul a făcut o lege electorală reacționară, fără să țină seama de observațiile opoziției care tindeau la asigurarea garanțiilor de votare liberă și nestânjenită.
Toate propunerile prezentate în acest sens au fost respinse de guvern, care și-a asigurat prin legea electorală posibilitatea de a săvârși cele mai nestânjenite falsuri și abuzuri, de a teroriza și violenta corpul electoral.
În aceste condițiuni, România este lipsită de un guvern consfințit de opinia publică a țării, care să o reprezinte conform intereselor sale, la Conferința de Pace. Regele României, la dorința Națiunilor Unite, în executarea rezoluțiilor de la Postdam, a cerut la vremea sa demisia guvernului Groza, în conformitate cu prerogativele înscrise în Constituția țării.
Guvernul Groza a refuzat să satisfacă ordinul regal. Cu toate acestea, Marile Puteri au ținut guvernul Groza în fruntea țării și l-au recunoscut în mod condiționat de satisfacerea stipulațiunilor de la Moscova.
Reprezentanții Angliei și Americii în România au constatat că guvernul român nu a satisfăcut angajamentele contractate și l-au somat să-și îndeplinească obligațiunile prin note oficiale. Guvernul, în loc să caute a satisface notele primite privind garanțiile cerute la Moscova, a respins în mod jignitor somația Marilor Puteri, prin îngăduința cărora se află la conducerea țării. România este deci în situația tragică de a avea, în aceste zile de răscruce istorică, în fruntea ei, un guvern detestat de țară, rebel față de rege și totodată în ruptura cu obligațiunile asumate față de Marile Puteri. Regele țării nu poate să schimbe guvernul, prerogativele lui fiind restrânse prin hotărârile de la Moscova. Iar Marile Puteri stau inactive și nu fac nimic pentru înlăturarea acestui guvern, nici pentru a asigura un cadru potrivit și democratic consultării libere și nestingherite a voinței obștești. La Conferința de la Paris, Marile Puteri au prezentat un proiect de tratat de pace cu țara noastră, care nicidecum un corespunde intereselor și demnității românești.
În această situație este ușor de constatat că România, atâta timp cât are în fruntea ei actualul guvern, care nu este nici democratic, nici reprezentativ, nu poate fi reprezentată în mod valabil la Conferința de Pace.
Tratatul de pace care s-ar încheia în atari condițiuni un va avea decât adeziunea unui guvern repudiat de întregul popor român. Este necesar din punct de vedere al României să se constate acest lucru, pentru că proiectul de tratat conține stipulațiuni inacceptabile pentru țara noastră. Față de aceste stipulațiuni sunt dator să fac în numele Partidului Național-Țărănesc cele mai hotărâte rezerve. Din punct de vedere al reprezentării României la Conferința Păcii este de neînțeles faptul că partidele populare ale țării nu sunt chemate să-și spună cuvântul la pacea care se tratează, deși România nu are un guvern democratic și reprezentativ care ar putea să se prezinte în mod automat în numele țării noastre. Aceste partide fiind de opoziție au pregătit și realizat lovitura de la 23 august 1944, prin care România s-a eliberat de constrângerea Germaniei și s-a ridicat cu armele împotriva ei, au pus în aplicare armistițiul încheiat cu Națiunile Unite, au condus armata română alături de glorioasa Armata Roșie peste toată întinderea Ungariei până în Cehoslovacia. Aceste partide politice au lucrat în interesul cauzei Aliaților care era și cauza României, în vreme ce la conducerea țării, ca și acum, se afla un guvern dictatorial, nedemocratic și nereprezentativ. Este de neînțeles cum Aliații din acel timp au acceptat Partidele Național-Țărănesc, Național-Liberal și Social Democrat ca reprezentante ale națiunii, iar acum aceste partide nu sunt chemate să exprime cuvântul opiniei publice care nu poate fi interpretat de către guvernul țării, impus la conducere, împotriva voinței obștești. De asemenea, este de neînțeles că nu sunt chemați la Conferința Păcii nici președinții partidelor de opoziție, nici cei doi miniștri care iau parte la guvern ca exponenți democratici și reprezentativi, impuși prin hotărârea Conferinței de la Moscova.
Situația în care este prezentată România în preambulul proiectului de pace, nu corespunde realității. România este prezentată ca o țară învinsă, ori se știe bine că România a încheiat un armistițiu înainte de terminarea ostilităților și înainte de a se fi decis soarta războiului. Preliminariile armistițiului cu Națiunile Unite au fost stabilite la 13 aprilie 1944 de către emisarii mei, prin prințul Știrbey și dl Vișoianu cu ambasadorii celor trei Mari Puteri. În baza acestor preliminarii noi am deschis la 24 august 1944 frontul militar românesc în fața forțelor armatei sovietice. Dacă acest act nu a fost realizat mai curând, motivul este că prilejul și ajutorul militar aliat pus în vederea celor care au organizat lovitura de la 23 august 1944 nu ni s-a dat mai curând, în vreme ce planul nostru concret de acțiune imediată transmis la Cairo încă în iunie 1944, a rămas fără răspuns din partea celor trei Mari Puteri, până când ne-am decis să trecem la acțiune prin singurele noastre mijloace.
România nu s-a mulțumit cu deschiderea frontului și abandonând fără rezistență în fața armatelor sovietice liniile bine fortificate de la Focșani-Nămoloasa, și de pe Carpații noștri a întors armele contra germanilor și a luptat cu cunoscuta vitejie alături de Armata Roșie, împotriva armatelor germane și maghiare, prin Ungaria, până în inima Cehoslovaciei. Contribuția esențială a României la victoria Aliaților este un fapt recunoscut care nu are nevoie de a fi subliniat.
În preliminariul armistițiului stabilit la Cairo, în temeiul căruia s-a realizat lovitura de stat de la 23 august 1944, era stabilit că pentru România condițiile de pace vor fi adaptate proporției în care țara noastră va ajuta Națiunile Unite în lupta contra Germaniei.
Serviciile deosebit de însemnate aduse de România cauzei Aliate, au fost recunoscute din toate părțile și bine apreciate. Cu toate acestea, clauzele proiectului de tratat nu țin seamă de această situație a țării noastre, care avea dreptul să aștepte un altfel de tratament.
Pentru a arăta nepotrivirea preambulului proiectului de tratat, ar fi bine să evocăm împrejurarea că Cehoslovacia, buna noastră prietenă și aliată din totdeauna, cu care România nu a fost niciodată în război nici măcar din punct de vedere formal, este de drept reprezentată ca o țară învingătoare, iar România, care cu enorme sacrificii a luptat alături de Armata Roșie și a contribuit la eliberarea Cehoslovaciei de ocupația trupelor germano-maghiare, este prezentată ca o țară învinsă, fără dreptul de a participa și a contribui, în raport cu participarea sa la victorie, la așezarea păcii.
În ce privește însăși stipulațiunile concrete ale proiectului de tratat, multe din ele sunt injuste, și în orice caz foarte apăsătoare pentru România, iar unele contradictorii cu prevederile armistițiului. În redactarea lor nu s-a ținut seama de respectarea legilor internaționale dintre națiunile aliate: Charta Atlanticului, Charta Națiunilor Unite precizează fără orice îndoială că din războiul acum terminat nu poate rezulta pentru nici un stat o mărire de teritoriu fără învoirea reală, democratică și liber consimțită a populațiunilor interesate. Ori România devine ciuntită din două părți fără a fi măcar întrebată, necum pusă în situație ca națiunea să-și poată manifesta voința. În sensul proiectului de pace, pierdem provincii românești scumpe sufletului nostru, în urma cedărilor hotărâte la timpul său de către un regim dictatorial al României, fără învoirea legal exprimată a națiunii. Una din aceste cedări este făcută Bulgariei de către un guvern nereprezentativ al țării, căruia i-a fost impusă prin același tratat de la Viena care ne răpise și Transilvania de Nord.
Prin aceste stabiliri de frontiere, peste 2 000 000 români, care sunt în continuitate geografică cu țara noastră, sunt lăsați în afară de hotarele României, ceea ce constituie o împrejurare care nu este de natură a promova pacea și evoluția normală a raporturilor internaționale.
În această tragică situație pentru noi, subliniez sincera recunoștință a poporului român pentru hotărârea miniștrilor de externe și pentru prevederile cuprinse în proiectul de tratat, în ce privește hotarul de vest al țării. El este stabilit așa cum a fost în ființă la 1 ianuarie 1938. Frontiera României dinspre Ungaria a fost stabilită la Conferința de pace de la Trianon în baza opiniei experților americani și englezi, pe temeiul realităților etnografice și economice care nu pot fi nesocotite. România și Partidul Național-Țărănesc a realizat lovitura de la 23 august 1944 având asigurarea concretă din partea aliaților că această graniță a țării va fi respectată.
Clauzele economice și financiare cuprinse în proiectul de tratat sunt pentru România nedrepte. Din ele ar rezulta pauperizarea țării, deruta financiară și neputința de refacere din punct de vedere economic. Nici un guvern român, care face o chestie de conștiință din salvgardarea intereselor naționale contractate, nu ar putea să le accepte. Aceste clauze sunt atât de numeroase și atât de complicate, încât nu pot fi examinate în cadrul restrâns al unor declarații.
Pentru a demonstra acest lucru este suficient să amintesc că pentru România nu se stabilește nici un drept de despăgubire de la Germania și nici nu se prevede dreptul României de a compensa pretențiunile pe care le are față de Germania, ca și despăgubirile de război la care ar avea dreptul, cu bunurile germane aflătoare în România, acestea fiind destinate pentru alte acoperiri, cu toate că Germania a pricinuit foarte importante pagube de război pricinuite de agresiunea Ungariei și de războiul purtat de ea alături de Germania pe teritoriul nostru, precum și daunele suferite de România de pe urma dictatului de la Viena, declarat nul și neavenit, să nu fie acoperite prin bunurile maghiare aflate pe teritoriul României.
Ca exemplu al condițiunilor dezavantajoase, bunurile țării noastre aflătoare în străinătate sunt confiscate prin proiectul de tratat al României, fiind afectate despăgubirilor Aliate. În proiectele de tratat ale Ungariei și Bulgariei această măsură apăsătoare nu este stipulată.
Dar, în afară de aceasta, pentru România este foarte apăsătoare condiția că Uniunea Sovietică va putea ține armată în România pe timp nelimitat, până la încheierea păcii cu Austria.
Prezența unei armate străine în țara noastră, chiar dacă este prietenă, cum este cazul în speță, este totdeauna și pretutindeni un element de neliniște și suspiciune, care dă prilej la diferende. Acest fel de diferende trebuie evitate mai cu seamă cu popoarele care doresc să trăiască în bună vecinătate. România dorește să fie un pilastru temeinic al păcii pe care proiectul de tratat vrea să o instaureze. În consecință, tratatul de pace trebuie să elimine orice prilej de neînțelegere.
O stipulațiune care nu stabilește nici numărul soldaților, nici localitățile destinate pentru cazarea lor, nici linia accesibilă pentru comunicații, este un izvor de continui discuțiuni și neînțelegeri, care nu vor putea servi ideea păcii. România în sensul proiectului tratatului de pace nu poate să influențeze, să grăbească sau să întârzie problema în legătură cu Austria. Este deci la discreția întâmplărilor cu total străine de voința sa. Este un lucru inadmisibil ca să se facă pendentă. Încheierea unei păci între România și alte state învinse cu Națiunile Unite, fără precizarea vreunei condițiuni, de altfel soluția adoptată de Marea Britanie în legătură cu evacuarea Italiei și asigurarea comunicațiilor cu Austria prin Germania, poate și trebuie să fie aplicată și în legătură cu evacuarea armatelor străine din România.
Peste tot, eu nu înțeleg tratamentul vitreg la care este supusă România prin proiectul tratatului de pace, esențial mai defavorabil decât cel pregătit pentru celelalte state satelite (ale Germaniei – n.n.).
România a fost cea dintâi dintre aceste state care a ieșit din Axă și s-a alăturat la războiul Națiunilor Unite. Procedura umană a armatei române a fost apreciată și lăudată nu numai în Ungaria și Cehoslovacia, dar și în teritoriile sovietice, unde a fost împinsă contra voinței sale prin constrângerea armatei hitleriste care ocupase țara.
Armata română a adus cele mai mari sacrificii pentru victoria Aliată. Ea a jertfit peste 150 000 soldați în lupta contra Germaniei.
Vitejia armatei române a fost recunoscută și preamărită. Cu toate acestea, România nu a fost recunoscută aliată sau cobeligerantă.
România este tratată ca un stat inamic, pierde averi imense, pierde teritorii însemnate și trebuie suportate dezavantaje economice catastrofale.
Toate aceste dezavantaje sunt urmarea împrejurării că s-a găsit un guvern românesc dictatorial și nepopular care la un moment dat, forțat de ocupațiunea străină, a îndrumat politica țării împotriva voinței dovedite a poporului, într-o direcție politică internațională contrară tradiției sale.
Această nenorocire însă România a reparat-o, în mod strălucit, la cel dintâi moment potrivit.

Cota: Arhivele Naționale ale României, fond Iuliu Maniu, dosar 9/1945-1947, ff. 150-162. 
 

 

 

(Endnotes)
1 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond Documentar, dosar D. 6.914, ff. 71-72.
2 Virgiliu Ţârău, Ioan-Marius Bucur, Strategii şi politici electorale în alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, Cluj-Napoca, 1998, doc. 1 
3 Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, ediție îngrijită de Doina Alexandru, București, Editura Vremea, 2014, pp. 426-427.
4 Ibidem, p. 428.
5 Ibidem, pp. 476-477.
6 Ibidem, p. 477.
7 Ibidem, pp. 478-481.
8 Ibidem, p. 484.
9 Grigore Gafencu. Politica în exil 1942-1957, studiu introductiv și selecția textelor de Nicolae Petrescu și Gheorghe Zamfir, București, Editura Oscar Print, 2000, pp. 138-148.
10 Valeriu Florin Dobrinescu, Doru Tompea, România la Conferințele de Pace (Paris: 1919-1920, 1946-1947), Focșani, Editura Neuron, 1996, pp. 174-175.
11 Ibidem, p. 176.
12 Arhivele Naționale ale României, fond Iuliu Maniu, dosar 9/1945-1947, f. 149; vezi declarațiile în anexă.
13 Ibidem, f. 164.

Autor: Marin Pop

sursa: https://www.caiete-silvane.ro/articole/4595/Lupta-lui-Maniu-impotriva-dezmembrarii-Romaniei.html

Articol citit de 38 ori.

Alte articole