Hitler şi Stalin au simbolizat avansul cataclismic al religiilor politice salvaţioniste.

Pe 23 august s-au împlinit şapte decenii de la un eveniment care a deschis calea pentru atacul Germaniei naziste împotriva Poloniei, deci a inaugurat seria de agresiuni criminale care s-au soldat cu supremul carnagiu cunoscut până atunci de omenirea civilizată. Pregătit cu minuţie în tratative secrete derulate la Berlin, unde partea sovietică era reprezentată de ambasadorul Vladimir Dekanozov (unul dintre aghiotanţii şi confidenţii lui Lavrenti Pavlovici Beria), Pactul a fost semnat la Moscova, în prezenţa unui Stalin-Djugaşvili zâmbitor şi evident satisfăcut, de către ministrul de Externe al celui de-al Treilea Reich, Joachim von Ribbentrop, şi de către omologul său sovietic, Viaceslav Mihailovici Molotov. După ani de zile, în ale sale conversaţii cu scriitorul Felix Ciuev, nonagenarul Molotov a continuat să justifice nejustificabilul prin invocarea aşa-numitei raison d’etat. În fapt, Stalin a pariat pe colaborarea cu Hitler, fiind convins că ostilitatea faţă de democraţiile occidentale era un liant suficient de puternic pentru a face caduce divergenţele de ideologie. Eroarea lui Stalin a fost că a subestimat fixaţiile doctrinare ale lui Hitler, faptul că pentru acesta nimicirea „iudeo-bolşevismului“ era inseparabilă de politica spaţiului vital la Răsărit, deci de expansiunea „colonizatoare“ şi transformarea slavilor în sclavi. Vizita lui Molotov la Berlin, în august 1940, şi discuţiile cu Hitler l-au convins pe acesta că nu există cale pentru coexistenţa celor două imperii ideocratice. În timpul acesta, Anglia lupta singură, iar Vestul Europei capotase militar şi politic.

Întreg angrenajul propagandistic al celor două sisteme totalitare a fost pus în funcţiune pentru a justifica această alianţă care, doar cu o lună mai devreme, ar fi părut una contra firii. Era vorba de fapt de o probă publică a înrudirilor esenţiale dintre cei doi dictatori totalitari obsedaţi de dominaţia mondială, anticapitalişti şi antiliberali. Cosmologia stalinistă se întemeia pe principiul luptei de clasă, cea nazistă pe acela al luptei de rasă. Hitler şi Stalin au simbolizat avansul cataclismic al religiilor politice salvaţioniste în ceea ce regretatul Matei Călinescu numea „our century of monsters“ (e vorba de recenzia cărţii lui Paul Johnson, Modern Times, apărută acum două decenii în The American Spectator). Bolşevicii şi naziştii nutreau cultul violenţei revoluţionare şi pe acela al partidului unic. „Meine Partei is meine Religion“, scria Joseph Goebbels în jurnalul sau. Acelaşi lucru îl gândeau şi îl profesau corifeii bolşevismului.

Pontiful suprem al comunismului mondial nu ezita să se alieze cu iniţiatorul Pactului anti-Comintern. Nu greşea câtuşi de puţin Arthur Koestler când scria că era vorba de lovitura de graţie primită de Internaţionala a III-a tocmai din partea „strategului revoluţiei proletare mondiale“. Oportunişti fără egal, cei doi tirani erau în acelaşi timp ataşaţi de un număr de fobii, între care dispreţul pentru tot ce ţine de statul de drept, de parlamentarism şi mai ales de pluralism. Cum scria Agnes Heller, în consonanţă cu ideile unor Hannah Arendt şi Claude Lefort, totalitarismul este mai presus de orice respingerea, anihilarea spaţiilor de pluralism. În plus, ceea ce aveau în comun Hitler şi Stalin ţinea de aversiunea în raport cu moralitatea tradiţională, cu credinţele religioase, cu preţuirea acordată transcendenţei divine. Ambii dictatori s-au închipuit substitutul lui Dumnezeu, au sacracralizat politica (aşa cum a demonstrat Emilio Gentile). Era aşadar normal ca, în lupta pentru distrugerea umanismului european, mai întâi să se alieze, iar apoi să ajungă la coliziunea finală. O relaţie perversă, aflată sub semnul comun al barbariei genocidare, al exterminismului, al Gulagului şi al Holocaustului ca încarnări ale Răului radical.

Tratatul a fost însoţit de protocoale secrete legate de împărţirea Europei în sfere de influenţă controlate de cei doi briganzi. Hitler îşi mărturisise în particular admiraţia pentru Stalin. „Cel mai loial discipol al lui Lenin“ toasta în cinstea dictatorului paranoic de la Berlin. Iar Gheorghi Dimitrov, Palmiro Togliatti, Wilhelm Pieck, Walter Ulbricht, Boris Stefanov, Klement Gottwald şi ceilalţi lideri ai Cominternului închideau ochii, murmurau cuvinte aprobative şi se rugau să nu fie deportaţi.

Pe 1 septembrie 1939, Germania nazistă declanşa al II-lea război mondial, atacând perfid Polonia. Pe 16 septembrie, trupele sovietice pătrundeau pe teritoriul oferit lor în cadrul negocierilor de la Moscova. Se producea sinistra întâlnire dintre Wehrmacht şi Armata Roşie. Filmul Katyn al marelui regizor Andrzej Wajda surprinde acele momente tragice. Teritoriile controlate de Stalin şi Beria aveau să fie rapid sovietizate. În zona ocupată de nazişti se înfiinţa aşa-numitul Guvernământ General, în care se urmărea distrugerea elitelor intelectuale şi religioase poloneze. Se aplicau draconice măsuri rasiste, care aveau să culmineze apoi în exterminarea a milioane de evrei.

Luând cuvântul în Sovietul Suprem, probând un cinism nemărginit, Molotov (premier şi comisar al poporului pentru Afacerile Externe) se felicita pentru marea izbândă: dispariţia de pe harta Europei a Poloniei, „acest produs avortat al Tratatului de la Versailles“. Propaganda antifascistă era acum nu doar diminuată, ci de-a dreptul prohibită, piesele antinaziste erau scoase din repertoriile teatrale, Pravda scria elogios despre realizările poporului german în anii de după 1933. Se uitaseră complet tactica Fronturilor Populare, propunerile lui Litvinov legate de securitatea europeană, retorica electrizantă a antifascismului ca expresie supremă a umanismului european. Recitiţi paginile scrise de François Furet pe acest subiect în capodopera sa Le passé d’une illusion. Puţin îi păsa lui Stalin de soarta comuniştilor, a socialiştilor, a democraţilor antifascişti germani ori de aiurea. Îi manipulase cum îi convenise, acum puteau fi lăsaţi pradă lui Hitler fără urmă de remuşcare. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, bunul prieten al lui Panait Istrati: Il faisait minuit dans le siècle.

Marele poet polonez Czeslaw Milosz, autorul Gândirii captive, a definit Europa Centrală drept regiunea formată din toate ţările care au suferit consecinţele Pactului din august 1939. România a fost una dintre aceste ţări: Dictatul de la Viena, ultimatumul sovietic din iunie 1940, sfârtecarea teritoriului naţional, cumplitele represiuni din Basarabia şi Bucovina de Nord (documentate în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste) au fost efectele directe ale acestui tratat al mişeliei absolute. Situaţia actuală din Republica Moldova nu poate fi înţeleasă dacă nu luăm în consideraţie ce

s-a petrecut atunci, cine au fost şi cine sunt comuniştii din Basarabia. Conştiinţa democratică europeană trebuie să marcheze această comemorare cu solemna tristeţe a doliului şi cu decizia categorică de a nu lăsa asemenea orori să se repete.

2009 AUG 25, Vladimir Tismaneanu, Revista 22