Memorialul Durerii

Coperta: GABI DUMITRU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HOSSU LONGIN, LUCIA
Memorialul Durerii: o istorie care nu nu se învaţă la şcoală / Lucia Hossu Longin Bucureşti: Humanitas, 2007
Index.
ISBN 978-973-50-1520-6

821.135.1-4

© HUMANITAS, 2007, pentru prezenta versiune
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere I, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24
vvww.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro

Corneliu Coposu — un destin

Corneliu Coposu:
La 14 iulie 1947, am fost arestat.
Maniu era în celula nr. 2, eu eram în celula nr. 3 de la Malmaison.
Am fost condamnat la douăzeci şt cinci de ani şi am executat şaptesprezece ani şi jumătate.
Soţia mea, Arlette, a primit şi ea douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică.
Am trecut prin Jilava, Aiud, Craiova, Capul Midia, Rubla.
Cel mai cumplit a fost la Râmnicu-Sărat.
Treizeci şi patru de celule complet izolate. Patru-cinci sute calorii pe zi. Opt ani nu am vorbit cu nimeni.

Corneliu Coposu: Fiecare celulă are muzica ei, deschiderea şi închiderea putea fi sesizata cu ascuţimea auzului, ca să ştii ce celulă se deschide.
Născut Ia 20 mai 1914 în comuna Bobota, judeţul Sălaj. Facultatea de Drept din Cluj, Doctor în Ştiinţe Juridice. Secretar politic al lui Iuliu Maniu (1937-1947). Condamnat în lotul fruntaşilor ţărănişti pentru înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale. După eliberarea din închisoare lucrează ca muncitor în construcţii. între 1967 şi 1989, organizează şi conduce în ilegalitate un nucleu al P.N.Ţ. Afiliază partidul, în anul 1987, la Internaţionala Creştin-Democrată. 27 decembrie 1989 — reînfiinţează în legalitate P.N.Ţ.-C.D. 6 ianuarie 1990, preşedinte al partidului, în ianuarie şi iunie 1990, minerii i-au devastat casa. Sediul P.N.Ţ.-C.D. este incendiat. în octombrie 1995, Jacques Chirac, preşedintele Franţei, îi acordă distincţia de Mare Ofiţer al Ordinului Naţional "Legiunea de Onoare". Moare în 11 noiembrie 1995.

Comentariu:
In timp ce ţara era împânzită de mitinguri în 18 ianuarie 1947, Iuliu Maniu lansează un apel către naţiune: "România", avertiza el, "era bântuită de cea mai neagră urgie. Ţara era sfâşiată de teroare, minciună şi fals, încât mândria şi demnitatea naţională îi fuseseră îngenuncheate". Iuliu Maniu îndemna naţiunea la luptă, la rezistenţă, şi aprecia că românii aveau dreptul să cheme guvernul Groza în faţa tribunalului naţiunii. In 24 ianuarie, guvernul român este invitat, de cele trei mari puteri, la semnarea tratatului de pace, stabilit pentru 10 februarie, la Paris. În 9 februarie, se inaugurează casa prieteniei româno-sovietice, ca şi alte organizaţii de acest tip. În 10 februarie, guvernul Groza semnează tratatul de pace; comuniştii români, speriaţi de evoluţia politică internaţională, cer, prin demonstraţii, rămânerea în ţară a Armatei Roşii, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu declanşează o acţiune de revizuire a tratatului de pace, revendică Basarabia şi nordul Bucovinei şi vorbesc despre condiţiile umilitoare ale armistiţiului. în 10 mai, deşi, după conferinţa de la Moscova, din 4 aprilie, în Europa se instalase războiul rece, preşedintele Statelor Unite, Harry Truman, acorda regelui Mihai I Legiunea Meritului, cea mai înaltă distincţie de război americană pentru contribuţia excepţională la cauza libertăţii şi a democraţiei. Cu toate acestea, regele nu putea efectua nici o schimbare fără acordul Naţiunilor Unite. De ce, întreba Iuliu Maniu, românii erau pedepsiţi de marile puteri? În iunie, comunizarea forţată a României începe cu lichidarea opoziţiei politice, autorităţile văd în Partidul Naţional Ţărănesc şi în cel Liberal, adversari ireductibili. Presa comunistă îi atacă pe Iuliu Maniu, pe Dinu Brătianu, pe social-democratul Constantin Titel-Petrescu, numindu-i epave reacţionare. În timp ce Petru Groza primea lunar instrucţiuni de la Moscova, la 20 iunie 1947, Iuliu Maniu cere eliberarea celor o mie de aderenţi naţional-ţărănişti închişi la Piteşti, Gherla, Miercurea-Ciuc şi Bucureşti. Teroarea dezlănţuită, refuzul autorităţilor de a respecta libertăţile individuale şi publice, îl îndeamnă pe Iuliu Maniu să se gândească la o comunicare mai directă şi mai tranşantă cu lumea liberă. Fără a se aştepta judecarea celor arestaţi la Tămădău şi a celor reţinuţi în cursul zilei de 14 iulie, Teo-hari Georgescu anunţă, în 29 iulie, dizolvarea P.N.Ţ., desfiinţarea tuturor organizaţiilor sale până la cele de plasă şi comunale, închiderea sediilor, lichidarea arhivelor. Camera Deputaţilor ratifică hotărârea după ce, în 18 iulie, aprobase ridicarea imunităţii parlamentare a tuturor naţional-ţărăniştilor. "Să se aşeze lespedea de mormânt — cerea un deputat — peste ultimele rămăşiţe reacţionare neofasciste din România." în 21 octombrie, începe procesul fugii de la Tămădău, de fapt un proces al Partidului Naţional Ţărănesc. În 30 decembrie 1947, regele Mihai, ultima fortăreaţă în calea sovietizării României, este obligat sa abdice. România este proclamată republică şi devine practic o zonă de influenţă a Moscovei.
Operaţiunea Tămădău, aşa cum o confirmă astăzi arhivele, a fost pregătită şi gândită, în cele mai minuţioase detalii, de Serviciul Special de Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Guvernul lui Petru Groza a folosit deseori în lupta politică serviciile secrete.
Varianta lui Alexandru Nicolschi — fost general de Securitate, autorul Operaţiunii Tămădău: Am primit informaţii că un grup de politicieni vor să fuga în străinătate, cu scopul de a forma un guvern în exil. Am luat măsuri ca să anihilăm această încercare. Au fost arestaţi. Pentru că au fost ei atât de deştepţi încât au venit şi Penescu, şi Lazăr şi mai ştiu eu câţi. S-au înţeles cu un aviator. Acesta avea un avion în care nu puteau să intre mai mult de trei-patru persoane. Aceasta nu ne interesează pe noi. Dar încercarea a fost de a pleca în străinătate, şi Mihalache a fost printre ei, şi a crea un guvern în exil. Dumneavoastră spuneţi că ei au câştigat alegerile şi că...

L. H. L.: Nu, nu am spus că au câştigat alegerile, ci am spus că au fost alături de ei, blocul a fost alături de ci până după alegeri, după alegeri au fost suprimaţi.

Comentariu:
Într-un document strict-secret emis la 20 mai 1969 şi semnat de Ion Stănescu, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, se precizează în mod clar autorii trădării de la Tămădău: "în mai 1947, în timp ce Preda Gheorghe era adjutant aviator în cadrul comandamentului forţelor aeriene militare, s-a cunoscut cu inginerul Popescu Gheorghe din Bucureşti, care se găsea în acea perioadă în anturajul grupului Maniu-Mihalache. Inginerul Popescu Gheorghe i-a propus aviatorului Preda Gheorghe să procure un avion şi, împreună cu oamenii mari din conducerea P.N.Ţ., să fugă în străinătate. După ce Popescu Gheorghe le-a făcut această propunere, aviatorul Preda Gheorghe, împreună cu aviatorul Lustic Romulus, au infonnat organele de partid şi de stat, de la care au primit dezlegare şi, în consecinţă, cei doi piloţi au acţionat împreună cu organele de Siguranţă pentru zădărnicirea planului de evaziune şi de prindere a grupului de fugari." Înainte cu o zi de 14 iulie, duminică 13 iulie, în subsolurile Ministerului de Interne era o agitaţie neobişnuită. Jumătate din celularul de organizare a fost evacuat, în total zece celule, după-amiază se mai golesc câte cinci, exact câte persoane aveau să fie arestate la Tămădău: demnitari, soţiile lor, aviatori, complici ai SSI-ului şi şoferii. Fiind deja arestat în Ministerul de Interne, împreună cu alţi tineri ţărănişti, unul dintre supravieţuitorii Tămă-dăului îşi aminteşte că aceste elemente ale scenariului, ale cursei pregătite din timp, au fost confirmate mulţi ani mai târziu, la Paris, de mărturisirea lui Constantin Mihalcea, unul dintre inspectorii anchetatori. Pe 13 iulie, aflându-se la Constanţa, acesta a fost chemat, printr-o telegramă, să se prezinte de urgenţă la Bucureşti; este introdus imediat în cercetarea şi anchetarea lui Ion Mihalache. în cele nouăzeci şi nouă de dosare ale arhivei Iu-nu Maniu se păstrează un interogatoriu în douăzeci şi cinci de puncte şi un chestionar de treizeci de întrebări la care acuzatul a fost obligat să revină Jn mii de ore de anchete şi de confruntări. Scoaterea P.N.Ţ. în afara legii avea nevoie de capete de acuzare extrem de dure. Cităm din pagina 3 a sentinţei: "Partidul lui Maniu şi-a încheiat drumul său, transformându-se într-o organizaţie conspirativă de spioni şi complotişti, care, cu sprijinul direct din afară al cercurilor imperialiste, printr-o intensă propagandă ostilă, pregătea răsturnarea prin forţă a regimului democrat din România." Această declaraţie a fost demontată în anchete prin argumente, prin declaraţii, cu probe, în esenţă Iuliu Maniu demonstrând că, deşi avea capacitatea oricând să răstoarne guvernul prin forţă, având şi adeziunea maselor largi, nu a vrut niciodată să confere luptei politice o formă violentă, Iuliu Maniu era acuzat de a fi condus şi coordonat activitatea unor grupuri teroriste, printre care Sumanele Negre, în fond o organizaţie de autoapărare, de a fi fost un reazem al monarhiei, un adversar al unităţii naţionale şi un asupritor al poporului român. În momentul desfiinţării, P.N.Ţ. avea două milioane de aderenţi, circa trei sute de mii reprezentau suprastructura partidului, de la Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, la Corneliu Coposu, Ioan Barbu, Şcrban Ghica, Cicerone Ioniţoiu. Trei sferturi dintre aceşti lideri s-au prăpădit în închisori. Ancheta P.N.Ţ. a fost condusă de generalul NKVD Pantiuşa Bodnarenko, secondat de Nicolschi, Dulbergher, Avram Bunaciu, Emil Bodnăraş. O mare parte dintre fruntaşii ţărănişti au fost întemniţaţi în închisoarea de la Galaţi. După venirea lotului aici, s-au bătut ferestrele în cuie şi au fost zidite cu ciment. Alţii dintre ei, la Capul Midia, unde comandant a fost criminalul Liviu Borcca. Circa şapte sute de politicieni au murit în doi ani, la Sighet, la Râmnicu-Sărat.

C. C: Încrederea în supravieţuirea din Holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei. Nu aş putea să spun că nu a contribuit şi rezistenţa fizică. Eu am intrat în condiţii foarte bune, foarte prospere în închisoare. Am pierdut mai mult de jumătate din greutatea cu care am intrat. Am intrat având o sută douăzeci de kilograme şi am ieşit cântărind cincizeci şi unu de kilograme.

Comentariu:
Corneliu Coposu fusese campion de haltere, blândeţea acestui chip, de la treizeci de ani la şaptezeci de ani, a luat forma pietrificată a rocilor tari, rezistente, impenetrabile. El domină un destin omenesc profund nefericit. O suferinţă fizică, morală şi intimă care se întinde pe durata unei vieţi. La eliberarea din închisoare, Corneliu Coposu nu şi-a mai găsit familia şi prietenii decât în fotografii. Idealurile îi fuseseră sfărâmate. Soţia sa, Arlette Coposu, murise după paisprezece ani de detenţie. El a fost ceea ce trebuie să fie; chiar şi rănită de moarte, o conştiinţă rămâne o conştiinţă.

L. H. L.: Ne-aţi făcut o mărturie de-a dreptul cumplită. Viaţa la Râmnicu-Sărat se trăia prin urechi, prin auz, după scârţâitul balamalelor, şi dumneavoastră, după aproape opt ani de izolare totală, aţi uitat să vorbiţi.

C. C: Da, în acest timp nu am schimbat nici un cuvânt cu nimeni, uitasem să vorbesc. La ieşirea din închisoare, în domiciliu obligatoriu, aveam dificultăţi majore în a lega noţiunea cu coardele vocale, mi-a trebuit o deprindere similară copiilor care învaţă să vorbească până când am reuşit să îmi restabilesc maniera de a vorbi normal. Sigur că nu utilizasem cuvântul atâta vreme şi pierdusem deprinderea de a mai lega frazele împreună.

L. H. L.: Domnule preşedinte, era cunoscuta poziţia dumneavoastră inflexibilă, aşa cum spuneaţi fără retuş, aţi fost bătut?

C. C: Bătăile, în puşcărie, erau bătăile obişnuite pentru obţinerea disciplinei, nu erau cele mai grave. Am fost bătut cumplit, am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi, bătăi cu capul de zid, cu pumnii, cu palmele, acestea erau considerate ca violenţe mai uşoare, raportate la bătăile sistematice prin care anchetatorii, aşa-zişi anchetatori, voiau să scoată anumite declaraţii sau să impună să îţi însuşeşti punctele lor de vedere.

Dennis Deletant, istoric Marea Britanic: Sunt încă mulţi oameni foarte implicaţi în acest trecut comunist, cărora nu le convenea sa se dea în vileag adevăratul aspect al represiunii comuniste. Mulţi ani s-a vorbit, s-a concentrat asupra realizărilor epocii comuniste tară să se arate care au fost sacrificiile cerute de la populaţia din România, ca să se facă aceste realizări. Deci a fost un trecut deformat, prezentat deformat. Fără să se analizeze acest trecut, nu putem înţelege de ce s-a ajuns unde s-a ajuns. Mai ales în anii '50, începutul anilor '60.

Comentariu:
Generaţia lui Corneliu Coposu a revenit în viaţa politică, după cincizeci de ani de opresiuni necruţătoare. În ianuarie 1990, România postrevoluţionară face cunoştinţă cu liderii partidelor tradiţionale, cu cei care investiseră sânge şi suferinţă pentru desprinderea de comunism. Omul politic se aruncă, cu o remarcabilă vitalitate, în vâltoarea evenimentelor de după 1989. Corneliu Coposu nu emigrase niciodată în străinătate, aşa cum forţele de ordine încercau să manipuleze un segment masiv de populaţie, speriat, neinformat şi uşor de indus în eroare. Era şi aceasta una dintre minciunile mari cât secolul, aceea referitoare la trecutul personalităţilor marcante din opoziţie. Nu mâncaseră salam cu soia ca toţi românii, într-adevăr, ni puşcării, salamul cu soia ar fi fost un lux. Opoziţia organizează, în 12 ianuarie 1990, prima demonstraţie anticomunistă împotriva noii puteri dominate de comunişti. În 28 ianuarie 1990, zeci de mii de demonstranţi antiguvernamentali se adună din nou în Piaţa Victoriei, pentru a protesta împotriva hotărârii de ultimă oră a Frontului Salvării Naţionale de a candida în alegeri. A doua zi, în 29 ianuarie 1990, este lansată o contrademonstraţie muncitorească de susţinere a Frontului. În aceeaşi noapte, se lucrează masiv, în subsolurile Ministerului de Interne, la lozinci, la slogane, se confecţionează sicrie, fireşte pentru opoziţie, Corneliu Coposu a fost dus cu un tab până la Televiziune, aici a înregistrat o declaraţie care nu va fi difuzată niciodată. În această declaraţie, afirma că nu plecase niciodată din ţară din anul 1938. La casa cu muşcate din Mămulari, nr. 19, au rămas încrustate pe ziduri urmele demonstraţiilor "prieteneşti" din ianuarie 1990. Bombele incendiare puse de falşi mineri, neidentificaţi niciodată. Corneliu Coposu se încăpăţâna să creadă că democraţia este forma de guvernare ce corespunde cel mai bine demnităţii umane. Istoria s-a repetat şi în iunie 1990, în noaptea de 19 iunie, în faţa casei din Mămulari, nr. 19, a fost aruncat un cocktail Molotov, după care s-au primit telefoane de ură dezlănţuita: "Ca nişte şobolani veţi arde." A doua zi, minerii au spart uşa locuinţei cu o rangă şi au percheziţionat casa. Violenţele nu au încetat în tot cursul anului 1990, zeci de oameni arestaţi, maltrataţi, răniţi, morţi, devastarea Universităţii, a sediilor partidelor istorice, a redacţiilor independente. Toate acestea sunt legate de cea de-a treia venire a minerilor la Bucureşti, chemaţi de fostul preşedinte, Ion Iliescu, să cureţe Piaţa Universităţii. Una dintre surorile lui Corneliu Coposu, Doina, bolnavă de cardiopatie ischemică, moare în urma evenimentelor din 1990.

[Aducerea osemintelor Ostaşului Necunoscut în Parcul Carol anul 1991]
C. C: Suferinţele au trecut, totul este ca viitorul să asigure pentru ţară ceva bine, în rest nu mai are importanţă. Faţă de sacrificiile pe care le-au făcut eroii, nişte bieţi ani de puşcărie contează mai puţin.
Anticomunismul nostru nu este o pornire împotriva foştilor membri ai Partidului Comunist. Evident, nu vorbesc de nomenclaturişti, nu vorbesc de torţionari, nu vorbesc de cei care au contribuit la dezastrul ţării şi la umilirea poporului român. Avem cu ideile comuniste, cu marxismul, avem cu această ideologie care, pentru ţara românească, a însemnat mai mare catastrofa decât amândouă războaiele mondiale. Ceea ce a pierdut poporul român prin comunism nu poate fi compensat în viaţa a două sau trei generaţii.

[Momentul decernării Ordinului Legiunea de onoare: "In numele preşedintelui republicii franceze şi al puterilor ce-mi sunt conferite, vă declarăm ofiţer al Legiunii de Onoare."]
L. H. L.: De ce credeţi, domnule senator, că acest act de dreptate a fos realizat de o ţară prietenă, de Franţa, şi nu de România? De ce nu România a încununat meritele de luptător ale lui Corneliu Coposu?

Constantin Ticu Dumitrescu, preşedinte al AFDPR, interviu realizat în octombrie 1995: Suntem rezultatul unei revoluţii anticomuniste. Cei care au acaparat puterea după acesta revoluţie nu au recunoscut, absolut niciodată, lupta dusă de întregul popor român. Nu au recunoscut oficial niciodată, şi nici neoficial, lupta pe care am dus-o, suferinţa acestui popor. Rolul pe care l-am avut, noi cei care am supravieţuit şi cei care nu mai sunt. Nu a existat o recunoaştere, atunci cu atât mai mult nu puteau să rostească şi să facă ceva legat de Corneliu Coposu, care, aşa cum se ştie, le stă ca sarea în ochi. Corneliu Coposu reprezintă pentru ei tot ce poate fi mai rău, este omul care nu vrea să fie prim-ministru, nu vrea vilă în Primăverii, nu vrea să fie nimic altceva decât un apărător fidel al democraţiei, al destinelor acestui neam.

Acad. Gabriel Ţepelea, fost deţinut politic: L-am cunoscut pe Corneliu Coposu în anul 1933 la Cluj, era redactorul de la ziarul România Noua, care era pe atunci oficiosul lui Iuliu Maniu. Ne-am revăzut în refugiu la Bucureşti, amândoi fiind din Ardealul cedat Ungariei în 1940. Am colaborat la ziarul Ardealul, care era organul refugiaţilor ardeleni în epoca respectivă. Am fost alături de Corneliu Coposu pentru că eram alături de Iuliu Maniu, şi pentru că eram alături de Transilvania, şi pentru că eram alături de democraţie şi de destinele României. I-am cunoscut şi familia, o văd şi acum pe soţia lui, Arlette, o frumuseţe, o luptătoare, care, după cum ştiţi, a cunoscut şi ea rigorile temniţei, i-am cunoscut şi surorile, de care eram apropiat şi prin vârstă, şi prin preocupări de familie. Ne-am cunoscut în partid, în P.N.Ţ., amândoi am fost candidaţi în 1946 la alegeri, eu am candidat la Bihor, el a candidat la Sălaj. Atunci, după cum ştiţi, alegerile au fost inversate, noi am câştigat, de fapt, alegerile şi ei ne-au acordat treizeci şi trei de mandate parlamentare, pe care cu toţii le-am refuzat.

C. C: Eu concep că fără muşcate în fereastră, adică, traducând în limbaj liber, fără consecvenţă şi moralitate, nu poate exista o politică valabilă. Sigur că poate exista în conjuncturile deosebite, cum este cea prin care trecem noi acum, poate exista o pseudopolitică făcută de nişte oameni pe care nu-i leagă decât interesele pragmatice de moment şi care nu au altă Preocupare decât prelungirea agoniei lor, a guvernării lor politice.

L. H. L.: Domnule preşedinte, există cuvinte care rămân gravate în inimile noatre, de curând aţi spus la Alba-Iulia: "Atâta vreme cât nu se vor baliza frontierele din 1918 nu va fi pace şi linişte în nici o conştiinţă românească."

C. C: Da, le-am spus, le recunosc, le repet şi le voi repeta până în ultimul moment. Am avut o şansă deosebită, nu spun o inspiraţie, nu spun că am fost un ghicitor în stele, dar există urme scrise că, în 1941, când am pierdut provincia noastră din răsărit în urma agresiunii sovietice, a fost vorba de o agresiune militară, am spus atunci cu curaj şi cu răspundere că atâta vreme cât va exista URSS, România nu va avea o independenţă reală, dar sper că voi trăi momentul când acest colos, pe care nu îl ţine nimic altceva decât nişte interese imperialiste, îmbrăcate în ultima fază în drapel roşu, se va prăbuşi. Am ajuns la satisfacţia de a vedea acest pronostic, după multă, multă aşteptare, realizat. Dar Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti şi vor trebui să redevină teritorii româneşti. Şi am spus şi o afirm că, dacă generaţia noastră nu va fi în stare să realizeze ceea ce înaintaşii noştri, dintre care pe unul l-am omagiat, dezvelindu-i zilele trecute statuia la Alba-Iulia, Iuliu Maniu, care a realizat marea unire, dacă generaţia noastră nu va fi în stare să realizeze, din nou, această reeditare a marii uniri de la 1918, atunci generaţia nouă va avea drept testament capital realizarea acestui obiectiv. Pentru că România nu este întreagă nici fără Transilvania, nici fără Basarabia, nici fără Bucovina. Integritatea noastră naţională până la frontierele etnice ale neamului românesc este o obligaţie sfântă pentru toţi. Este a unsprezecea poruncă a decalogului românesc.

L. H. L.: Domnule Preşedinte, nu am găsit muşcatele în cartierul Primăverii, ci acolo unde le-am lăsat. Şi poate că este important acum să îmi spuneţi, să îmi mărturisiţi ce rol are morala în politică. Pentru că linia Maniu-Mihalache-Coposu a adus şi a impus morala în politică. Deci muşcatele nu sunt în Primăverii, sunt acolo unde erau şi acum cinci ani.


Comentariu:
Noiembrie 1995: O sută de mii de români l-au însoţit pe Corneliu Coposu pe ultimul drum românesc În noiembrie 1995, timp de trei zile şiruri nesfârşite de oameni au aşteptat ore întregi pentru a se ruga la catafalcul seniorului şi a îi aduce ultima reverenţă. O mulţime unită în tristeţe şi în fraternitate a venit în Bulevardul Carol, în Piaţa Universităţii, în Bulevardul Elisabeta, în Piaţa Revoluţiei spre a-1 însoţi în ultima sa călătorie pe marele dispărut. Omul politic care traversase exemplar deşertul roşu şi timp de cincisprezece ani demonstrase puterea de insubordonare a demnităţii în faţa dictaturii comuniste primea abia acum, în ceasul stingerii sale din viaţă, gratitudinea şi veneraţia concetăţenilor săi. Deşi oficialităţile nu i-au organizat funeralii naţionale, iar Ion Iliescu a evitat printr-o vizită în străinătate şi această ultimă reconciliere cu marele său adversar politic, România întreagă a fost în acele zile în doliu. În aceşti ultimi ani din viaţă, Corneliu Coposu a avut bucuria de a se şti iubit de prieteni, de foarte mulţi necunoscuţi, cei mai mulţi tineri. Nu numai pentru anii de suferinţă era iubit, ci mai ales pentru marea sa consecvenţă în apărarea democraţiei. Vor rămâne de neşters cuvintele profetice ale seniorului privind viitorul ţării sale şi al lumii occidentale în care urma să revenim după cincizeci de ani: "Europa va putea să fie unită când va fi eliberată de comunism. Revoluţia populară din decembrie 1989 nu s-a născut doar cu scopul să doboare tirania, ci şi cu acela, mai important, de a şterge acea ideologie, cum este cea comunistă, străină firii poporului nostru şi care s-a demonstrat falimentară nu numai în Europa de Est, ci şi în întreaga lume. Întrebat de un ziarist italian: "Cât timp credeţi că îi va trebui României ca să îşi revină", era ianuarie 1990, Corneliu Coposu a răspuns: "Imposibil de precizat, însă un lucru e sigur: înapoi nu ne întoarcem."

"Moartea lui Corneliu Coposu a produs în inimile românilor o imensă durere, durerea că au pierdut o valoare naţională inestimabilă, a murit moralitatea vieţii noastre politice", afirma Eminenţa Sa cardinalul Alexandru Todea. Şi acesta era adevărul: istoria românilor primea în acele zile, între paginile sale, pe liderul neîncoronat al opoziţiei democratice, pe cel care întruchipase suferinţa şi rezistenţa românească. Existenţa dramatică a lui Corneliu Coposu a devenit, pentru compatrioţii săi, un izvor de meditaţie, de căinţă şi de conversiune morală. Moartea lui a pus în mişcare un capital de energie sufletească nebănuit. Opera politică a lui Corneliu Coposu a lucrat în conştiinţa neamului său şi după propria dispariţie, acesta a fost destinul seniorului.