Dacă adevărul ar fi depins de un număr voturi sau de fonduri publice, nu am mai fi discutat azi despre închisoarea de la Râmnicu Sărat pentru că nu ar fi existat supravieţuitori.

Închisoarea de la Râmnicu Sărat rămâne ceva sinistru. Regimul de exterminare era voit psihopat: gardienii purtau pâslari, deţinuţii nu aveau voie să îşi audă propria voce, erau obligaţi să stea pe scaune dezechilibrate, să doarmă cu mâinile peste pătură, etc. Unul din scopuri era ca victimele să îşi piardă minţile. Foarte mulţi au murit, dar nici unul nu a înnebunit.

Toată lumea se întreabă cum au reuşit să reziste şi întrebarea se repetă obsesiv pentru că probabil se ţine cont de răspunsuri. Nu ştiu exact ce metodă a găsit fiecare. Ce e sigur e că toţi cei care au ieşit învingători din aceste încercări aveau o mentalitate cu totul diferită de cea de azi şi că majoritatea covârşitoare credea în Dumnezeu. Aveau valori clare. Erau oameni tari. Primiseră educaţia cea mai de bun simţ şi sigur nu fuseseră monitorizaţi de psiholog la şcoală. Puteau să găsească în ei resurse de a trăi fără un număr fix de calorii şi desconsiderau fără jenă o mulţime de alţi parametri fiziologici stabiliţi ştiinţific. Cercetătorii şi funcţionarii de azi i-ar privi ca pe nişte anomalii.

Nu ştiu de ce, discuţiile legate de psihologie în legătură cu închisorile comuniste se referă numai la deţinuţi. Ori ei erau normali. Chiar după ce au ieşit din închisoare, deşi erau marcaţi de ce trăiseră, nimeni, nici măcar arhivele mincinoase securiste, nu a sugerat că erau oarecum pe alături. Problema mare, generalizată, canceroasă, era la sistemul comunist şi la torţionari. Şi ce vedem noi azi? Că sistemul comunist este evocat cu nostalgie şi trezeşte chiar admiraţie şi că psihopaţii, maniacii şi sadicii care au decis şi înfăptuit atrocităţile sunt bine mersi printre noi. Metamorfozaţi cel mult în eurofili de stânga, ei îşi menţin locul în tagma jefuitorilor şi a privilegiaţilor.

Nu este vorba numai de amnezie şi de fascinaţia pentru brutalitate. Înlocuirea normalităţii cu patologicul a continuat peste tot şi după ce sălbăticia stalinistă a schimbat metodele şi a început să promoveze „destinderea”. Pe la sfârşitul anilor 70, Vladimir Bukovski observa că mărturiile despre Gulag erau privite cu foarte mult scepticism în afara blocului sovietic. Presa din Occident, imorală şi fudulă ca acum, considera deja că supravieţuitorii sunt prea loviţi de soartă pentru a fi obiectivi, iar cei care îi susţineau în Vest nu puteau fi decât politicieni de dreapta care denigrează stânga, capitalişti veroşi sau creştini bigoţi. Obiectiv rămânea numai aparatul represiv comunist şi admiratorii lui din Vest. Sinapsele Occidentului erau deja luxate şi orientate împotriva valorilor europene.

Nu întâmplător acestor condiţionări le vin ca o mănuşă fixaţiile ştiinţifice de inspiraţie nazistă. Nimic nu este lăsat la întâmplare de eurocraţi şi de specialişti. Tabelele cu parametri fiziologici, chefurile unor cercetători, moda şi alte alea au o putere nelimitată. Pot să distrugă creşterea vitelor din Regatul Unit, să omoare un milion de găini în România, să ne indice ce curbură trebuie să aibă bananele, să impună microciparea caprelor din UE şi să declanşeze isterii alimentare din orice prostie. Toate sunt sprijinite de argumente ştiinţifice irefutabile. Frankenstein este azi om de ştiinţă şi expert în orice. El ştie cel mai bine cum se respiră, cum se mănâncă, cum se doarme. La fel credea şi Drăghici.

Credinţa în Dumnezeu, curajul, statornicia, patriotismul, familia şi caritatea sunt probleme de adaptare, duşmanii progresului şi fantome ale trecutului. Nu tocmai pe acestea a vrut să le distrugă şi Nicolshi la reacţionari? Ca şi el, establishmentul lucrează cu zel la distrugerea valorilor iudeo-creştine în care era înrădăcinată educaţia pe care au primit-o toţi cei care au rezistat la barbarie. Sigur, termenii limbii de lemn s-a schimbat puţin, că doar trebuie să meargă abureala. Nu se mai zice „reacţionar”, se zice „controversat”. Concepţiile însă rămân aceleaşi. De aceea nu se înţelege de unde a venit tăria lui Ion Mihalache, Ion Diaconescu,Victor Anca, Ioan Bărbuş, Ovidiu Borcea, Camil Demetrescu, Radu Niculescu-Buzeşti, Corneliu Coposu şi a celorlalţi. Nu pentru că nu există explicaţii, că nu avem documente sau că ei nu ne-ar fi spus destule. Ci pentru că noi refuzăm cu dispreţ suveran mărturia lor şi valorile întemniţate cu ei.

Situaţia este cutremurătoare şi aberantă, dar trebuie să o privim în faţă. Asta e: legătura dintre sadicii de ieri şi privilegiaţii de azi nu deranjează pe nimeni, nici la Bucureşti, nici la Bruxelles. Lumea a adoptat, cu puţine excepţii şi variaţii, viziunea de bază a sadicilor. Anticultura bolşevico-şaişoptistă şi aroganţa pseudo-ştiinţifică nazistă au îmbrăcat acum haine de marcă, dar continuă să sape la fel de asiduu fundamentele civilizaţiei.

Faptul că zidurile închisorii de la Râmnicu Sărat sunt într-o stare atât de dezolantă e consecinţa cât se poate de normală a mentalităţii actuale. Bine că măcar aşa vedem cum era atunci când era folosită, de aceea eu sper din tot sufletul să rămână mai bine cum e acum, decât să devină ceva gen la-căsuţa-cu-zorele sau un spaţiu în care cine vrea poate să îşi exprime opţiunile şi emoţiile mai mult sau mai puţin artistice (ca în alte situaţii similare). Desigur, doresc o renovare solidă şi decentă.

Trebuie să mulţumesc aşadar IICCMER pentru organizarea recentei Şcoli de vară de la Râmnicul Sărat. Mulţumesc şi celor care au participat la cursuri. Deşi momentul în care au ales să îşi arate preocuparea pentru puşcăriile comuniste nu putea fi mai neprielnic, şansele de reuşită sunt reale, după cum s-a văzut din succesul cursurilor. Dacă adevărul ar fi depins de un număr voturi sau de fonduri publice, nu am mai fi discutat azi despre închisoarea de la Râmnicu Sărat pentru că nu ar fi existat supravieţuitori.

Florina B., Dreapta.net