Corneliu Coposu Fan Page

Farmecul discret al mocofăniei - Evenimentul Zilei, Vlad Stoicescu, 21 octombrie 2010

Înapoi la Se poate?, Blog

În ultima producţie regizată de tandemul mogulo-prezidenţial, maeştrii scenarişti nu apelează la poante, ci la caterincă.

Aplauze pentru ideea revoluţionară: deşi, după toate datele, asistăm la o comedie, hazul e înlocuit de lovituri repetate aplicate sub centură. Şi, chiar dacă doare al dracului de tare, majoritatea continuă, din ipocrizie, să râdă. În mod normal, mulţi ar trebui să-şi tragă un glonţ în cap. Istoria ne învaţă însă că, aici, onoarea şi bunul-simţ sunt extrem de păguboase. Deci, nu tocmai populare.

Suntem vechi. Înainte de revoluţie, în timp ce oamenii se hlizeau pe întuneric, inventând, pe post de rezistenţă, bancuri despre idioţeniile ceauşismului, Gheorghe Ursu era bătut bestial prin puşcării, Vasile Paraschiv făcea turul spitatelor de psihiatrie, iar Dorin Tudoran trăia cu ameninţarea unui dosar penal pentru îndrăzneala de a remarca dezastrul social produs de dictatură. Ursu a murit în noiembrie 1985, din cauza loviturilor primite. Paraschiv a supravieţuit şi a aflat, la începutul acestui an, chiar de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că suferinţa sa este egală cu zero. Nicio despăgubire. Lui Tudoran i s-a permis în 1985, după aproape un deceniu de urmărire informativă, să emigreze. Astăzi, poetul e etichetat ca fiind "omul lui Felix", iar disidenţa sa aruncată într-un colţ al memoriei colective, acolo unde toţi îşi imaginează că au combătut straşnic şi au suferit pe măsură. În rest, oamenii au continuat să râdă. Era o comedie bună, cu Suzana Gâdea şi Emil Bobu, deşi frigul nu prea ţinea de foame şi nici foamea nu încălzea prea tare la gândul că se achita datoria externă.

"Lasă, bă, ce-a fost a fost. Să privim spre viitor, nu spre trecut." Cu optimismul ăsta de tot hazul s-a construit comedia democratică în ultimii douăzeci de ani. Aşa au dispărut şi comunismul, şi Securitatea. Tot aşa s-a scris o minune de Constituţie şi s-a structurat o clasă politică remarcabilă. Bine măcar că s-a râs cu poftă tot timpul, de la Nicolae Văcăroiu şi Oliviu Gherman la Emil Boc şi echipa. Mai mult, morbul comediei s-a perfecţionat într-atât de mult încât, astăzi, el îmbracă un sistem. Iată, de pildă, stenogramele domnului Vîntu, cu lumea lor sulfuroasă şi intimă, colorată de verbe spurcate şi ridicată la lumină în ditamai rechizitoriul Parchetului. Iată-i pe oamenii mogulului, acrobaţii umilinţei bănoase, obligaţi acum să apeleze la argumentul drepturilor omului pentru a-şi apăra ultima fărâmă de onorabilitate. Iată statul de drept cu trupele sale de talibani, perfect dresate să execute comenzi politice, indiferent cât de bătătoare la ochi sunt. Oricum, regula de aur a suprarealismului funcţionează: deşi scenariul e bizar şi ilogic, toată lumea îl acceptă.

Acesta e farmecul discret al mocofăniei româneşti. La caterincă, se râde triumfător. "V-am spus eu! Bine că l-am votat pe Băsescu. Demisia!" La caterincă, se râde şi zeflemitor. "Uite-i şi pe sclavii ăştia. Tonomatelor! Sictir, domnule Vîntu!". La caterincă, se mai râde şi cu o oarecare anxietate. "Ce se va întâmpla acum? Ne-au manipulat tot timpul? Ce-i de făcut?" Cel mai bine, însă, la caterincă se râde perfect indiferent. Ca la filmele cu Stan şi Bran, când o scândură oarecare îl loveşte în faţă pe unul dintre protagonişti. Nimănui nu-i pasă. În realitatea noastră, toate acestea sunt părţile unui simptom. Unul elementar, dragă Watson. Ipocrizia. Deşi suntem loviţi direct în plexul solar de toată această poveste - cu un fir epic mergând de la includerea într-un rechizitoriu a unor discuţii private fără absolut nicio legătură cu speţa judecată până la "spumoasele" discuţii de alcov dintre un megaloman şi câteva conştiinţe suspendate -, vom continua să râdem. E mai simplu aşa. În lumea noastră, populată de balauri şi feţi-frumoşi, nu mai există loc pentru normalitate. Parchetul să administreze probe, nu convorbiri telefonice? Mass-media, printre simpatii şi presiuni, să livreze produse jurnalistice, nu gunoi? Binele şi răul să fie părţile aceluiaşi întreg, nu două lumi mereu disputate pentru impunerea adevărului suprem? Să fim serioşi, nu se va schimba nimic. Învingătorii de moment vor aplauda, purtând masca naivităţii. Învinşii vor poza ca victime. Ceilalţi vor fanda nepăsători, obişnuiţi ca lucrurile să fie aşa. Adică simple, comice şi fără urmări.

Din păcate însă, realitatea nu se fereşte de lucrurile complicare. Stenogramele din dosarul părintelui FNI nu spun nimic nou despre actorul lor principal. Vîntu e acelaşi, un şarlatan semidoct şi fermecător, căruia nu banii, ci oamenii din jurul său îi oferă sentimentul că totul are un preţ. SOV e acolo doar pentru că aici sunt jurnaliştii, procurorii, politicienii, preşedintele. La limită, aici e România. Vrea cineva să joace pe post de Dorin Tudoran?

Vlad Stoicescu, 21 octombrie 2010, Evenimentul Zilei

Articol citit de 2332 ori.

Alte articole