Autor: Daniel Mureșan

Iunie 2018

,,Am luptat întotdeauna pentru ideea naţională, pentru democraţia curată, pentru

                                                    constituţionalismul nefalsificat, pentru introducerea unei concepţiuni morale”.

Iuliu Maniu

Primul Război Mondial – în urma alianțelor intrate în această mare conflagraţie – a făcut posibilă  destrămarea unor imperii, cucerirea de drepturi legitime ale unor ţări, între care s-a numărat şi România.

Mulţi oameni de seamă s-au ridicat din sânul neamului nostru. Rândurile de faţă nu le pot arăta suficient recunoştinţa cuvenită, fiind necesare referinţe separate, dedicate marilor noştri înaintaşi... Intenţia acestui articol nu este să descrie desfăşurarea războiului și dreptatea obţinută în urma luptelor, a sacrificiilor. Mai degrabă dorim să evaluăm implicarea lui Iuliu Maniu în lupta pentru unitatea naţională a românilor.

Cum adică, participarea la războiul de întregire a neamului nu este suficientă, nu ar justifica Unirea? Sacrificiile populaţiei, dragostea de neam justifică pe deplin Marea Unire… În plus, au fost  convenţii internaţionale, termene fixate de Puterile garante pentru a fi recunoscută Unirea. Condiții? Unirea va fi recunoscută dacă, în timp de șase luni, Ardealul, prin Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu, va forma: Administraţie românească, Armată sub comandă nouă românească şi Învăţământ în limba română, condiţii obligatorii pentru unirea cu vechiul Regat. Evident, au existat forţe interesate în a împiedica aceste schimbări, reprezentate de cei ce se bucurau de privilegii nedrepte… În această bătălie, un exemplu greu de comparat îl reprezintă Iuliu Maniu, prin atitudinea, voinţa lui neînfricată, prin principiile morale ferme, toate aceste trăsături impunând imaginea ,,Sfinxului de la Bădăcin”. Iuliu Maniu a reuşit să intre în Parlamentul de la Budapesta, în anul 1906, din partea unui ţinut din Transilvania… A fost în două rânduri întemniţat politic, fiindcă a susţinut drepturile românilor și a condamnat cu severitate nedreptatea existentă.

 Este recrutat pentru participarea în Primul Război Mondial, la vârsta de 42 de ani. Obligaţia participării era până la 40 ani, de asemenea scutirea era reclamată şi de activitatea pe care o desfăşura Iuliu Maniu. Primul Ministru maghiar de atunci a impus această măsură a înrolării, iar când prin cererea altui mare transilvănean, Vaida-Voevod, s-a revenit asupra acestei obligaţii abuzive, I. Maniu n-a vrut s-o accepte, n-a vrut să primească dispensa şi a ajuns pe frontul italian. În anul 1918 se produce un adevărat haos militar. Maniu, alături de alţi zeci, sute de mii, alături de comandanţii a patru regimente şi-a asumat riscurile venirii spre casă, spre România. În Viena începuse o grevă a poliţiilor, o revoluţie bolşevică. Maniu, fiind doar locotenent, se prezentă la Ministerul de Război din Viena cu propunerea de a fi lăsat să zdrobească rebeliunea. Ministrul îl întreabă: „Cum de îndrăzneşti să ne propui dumneata, un mic locotenent, o asemenea afacere? Noi suntem imperiali, ne gândim să te arestăm și te putem aresta!” „Vă cunosc puterile, dar ar fi un caz nefericit, aţi pierde şi dvs. şi noi. Suntem aici peste o sută de mii de militari”. „Bine, dar te vor asculta pe dumneata? Cum ai spus că te cheamă?” „Mă cheamă Iuliu Maniu şi sunt Primul Vicepreşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania… şi toţi se vor supune neclintit Ordinului Senatului Militar Român”. După o jumătate de oră, Maniu se afla în faţa unei armate imense, căreia i-a vorbit în puţine cuvinte, spunându-i că a trecut timpul vorbelor, că populaţia e hipnotizată de minciunile proletare, că regimentele, sub comanda generalilor și a ofiţerilor, să intre-n atac, că ne aşteaptă misiuni importante şi urgente la reîntoarcerea în ţară. În Praga, la fel, izbucnise o revoltă de aceeaşi sorginte şi i se cere ajutor locotenentului Iuliu Maniu. Le răspunde: „Vom trimite un regiment pe care-l avem în apropiere”. Ordinea în Viena s-a instaurat cu greu, după 55 de zile de confruntări. Bucuros de sfârşitul care a adus înfrângerea rebeliunii, Iuliu Maniu le-a spus austriecilor să-şi folosească cum ştiu ei Legea marţială. În ţară, la Arad, aveau loc dezbateri aprinse, acum, la terminarea războiului, despre poziţia Ardealului, despre locul lui, despre doleanţele românilor… Austriecii și maghiarii doreau ca Ardealul să rămână fie într-o federaţie de provincii, proclamate egale în drepturi, fie să se alipească Ungariei, Austriei ori să rămână, în cel mai rău caz, un Principat autonom. În acest timp soseşte la Arad un ministru, însoțit de o delegaţie din partea guvernului maghiar, pentru a se informa cu privire la opţiunile ardelenilor de 1 decembrie 1918. „Noi – spun cei prezenţi la întâlnire – nu putem lua o hotărâre. Aşteptaţi să vină Iuliu Maniu de la Viena”. „Cât să aşteptăm?” „Până mâine… Mâine va sosi”. Aşa a fost. „Care-i soluţia, dle Maniu, că v-am aşteptat…” „Nu pot şti, vom vedea ce va hotărî Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, fixată pentru data de 1 decembrie anul acesta”. Ministrul maghiar a plecat. Maniu a rămas neliniştit… Le-a spus celorlalţi – lui Vaida-Voevod, Vasile Lucaciu, poate lui Octavian Goga – că are de gând să plece imediat la Budapesta pentru a primi, din partea guvernului maghiar, asigurarea că nu va fi atacată Adunarea de la Alba Iulia, la care urmează să vină atâtea mii de manifestanţi (la graniţa de vest a Ardealului erau dispute continue, schimburi de focuri, răzbunări, omoruri). Maniu, fără să-i fie aprobată poziţia, îşi ia răspunderea plecării. Ajuns în faţa Primului Ministru maghiar – de faţă fiind şi alţi câţiva miniştri – îi explică motivul venirii. Este întrebat: „Și ce vreţi să discutaţi, care va fi hotărârea adunării din 1 decembrie? Din nou le spune că nu ştie care va fi hotărârea (aceasta era poziţia pe care i-o cerea diplomaţia). „Bine, dar care este punctul dvs. de vedere, ce veţi cere?” „Eu voi cere Unirea necondiţionată cu România” (Maniu n-a putut să mintă nici în această împrejurare). Primul Ministru se retrage cu colegii lui într-o cameră alăturată, spunându-i oaspetelui să aştepte câteva minute. A durat mai mult până la revenire. „Domnule Maniu… suntem de acord cu Adunarea de la Alba Iulia!” „Domnule Prim-Ministru, nu am venit pentru aprobare. Noi oricum ne întâlnim la Alba Iulia. Am venit să vă cerem să nu interveniţi armat”. „Bine, bine”. După trei ani, Maniu e vizitat în Transilvania de fostul şef al guvernului maghiar, care-i spune că atunci, la Budapesta, ceilalţi membri ai guvernului îi cereau să-l aresteze. 

După ce, în 1919, Partidul Național Român a câştigat alegerile, Iuliu Maniu este chemat de Regele Ferdinand I, care i-a propus să fie Prim-Ministru. Se scuză că nu poate primi. Evocă un motiv al refuzului, propunându-l pentru funcție pe un coleg de partid, Vaida-Voevod, om hotărât, patriot adevărat, capabil să se sacrifice pentru drepturile românilor (şi V. Voevod primeşte înalta funcţie). Iuliu Maniu n-a primit funcția, deoarece era convins că nu va putea învinge corupţia ce domnea în capitală, că nu va putea impune moralitatea în politică şi, cu atât mai mult, nu-și va putea negocia principiile.

Se spune despre Iuliu Maniu că pertracta până-şi pierdeau toţi cumpătul, că nimeni nu-i descopereau vrerea. „Ce era mai simplu, a descoperi că azi adevărul, dreptatea şi binele au multe faţeţe şi putem greşi uşor… Îi ascult pe toţi, până spun ce cred şi eu că-i bine”. Chiar marele nostru istoric, Nicolae Iorga, i-a spus odată lui Iuliu Maniu: ,,Spune-ne domnule Maniu, care-i soluţia, că nu mai rezistăm după o pertractare de trei zile”.

Iuliu Maniu preferă închisoarea pe viaţă, cunoscându-i condiţiile de exterminare, atunci când i se propune funcţia de Prim-Ministru al Guvernului României de către Petru Groza (mesagerul comuniştilor). Cu această ocazie, Maniu a mai spus că acceptă, totuși, cu două condiţii: 1. să iasă trupele ruseşti din ţară şi 2. să se facă alegeri democratice. „Aşa ceva nu se poate”… „Vei accepta dumneata funcţia, spre dezonoarea dumitale şi a familiei dumitale, Petre Groza”.

Ce să facem cu politicienii care n-au nimic mai scump pe lume decât să ajungă la averea cea mare, care, oricum, nu le va ajunge niciodată? Aceștia, cu puţine excepţii, se ostenesc doar să-și realizeze familiile, interesele personale, altfel nu şi-ar asuma riscuri.

Ilustrativ pentru context poate fi dat Talleyrand-Périgord, ministrul de externe al lui Napoleon Bonaparte, care ştia să-şi ascundă lipsa de principii, dar totuşi – după ce, la a noua intervenţie a unei doamne pentru a-l promova, nu rezistă reprimării visului de o viaţă – strigă în gura mare: „Am să fac o avere colosală!”

Bine, se poate spune, dar cel care a fost în trei rânduri Prim-Ministru al României, n-a fost un om sărac. Sigur, n-a fost sărac, însă nici un mare bogat. (Familia Maniu deţinea aprox. 100 ha de teren.) Atunci când un nepot i-a transmis că a cumpărat de la un mejdaş o bucată de pământ, la cererea acestuia, Maniu, omul care cunoştea atât de bine măsura ,,concenţiunii morale”, i-a spus să-i restituie pământul urgent, fiindcă nu vrea să-i crească ograda moştenită de la părinţi nici cu un metru pătrat. (Multe din datele privind viaţa și activitatea lui Iuliu Maniu, ne sunt cunoscute din discuţiile purtate de maramureșeanul Ilie Lazăr în timpul întemniţării sale de la Sighet, alt mare patriot, luptător, coleg de suferinţă cu Maniu.) 

„La proces, ne mai spune Iuliu Maniu, mi s-a adus afrontul că nu eram hotărât în unirea cu Ţara… Cum să şovăi? Aveam alături suflarea românească! Unirea era necondiţionată. Am semnat o înţelegere cu nestrămutată convingere. Sunt prea multe de spus. Mai înainte că Unirea în România Mare ne cere dreptate pentru toţi cetăţenii. Nu se face oricum. Luni de zile am trimis de la Sibiu rugăminţi disperate: cei ce ştiţi carte veniţi degrabă, ne este pus înainte o jumătate de an pentru marile schimbări cărora să le putem spune cu mândrie: România Mare… Altfel puterile garante o să ne socotească înapoiaţi, nevrednici de-a pururi de a ne fi stăpâni. Veniţi, veniţi! Avem nevoie de energia şi de luciditatea voastră, de dragostea voastră de ţară! Ne plângem eroii căzuţi în lupte. Nu-i acoperiţi cu vexaţii. Doi ani am luptat pe multe căi. N-au lipsit nici armele de foc ca să fie România a noastră şi noi ai României Mari. Aici, în închisoare, mi-au cerut să fiu fugar; îmi vor deschide uşa ca să mă declare şobolan împuşcat pe la spate. Daţi-vă, români, mâna cu prietenie, cu inima deschisă! Binele nu-l pot aduce extremismele de orice fel ar fi, nici nedreptatea din orice parte ar veni. La proces nimeni nu mi-a întins mâna”.

Respectarea principiilor în politică, nenegociabile cândva – adică cinstea, ținerea promisiunilor, morala – n-au avut sorţi de izbândă decât parţial, fiindcă adversarii politici, purtaţi de un alt tip de interese, nu s-au dovedit mai puţin puternici. E aproape de necrezut în ce bătălie a intrat Maniu cu regele Carol al II-lea…

Mă jigneşte gândul de câte ori se spune că regele

a fost o copie românească.

Vă rog să înţelegeţi de ce eu, Iuliu Maniu, l-am primit pe abdicatul Carol

să fie iar rege. Un copil ajunge regent

şi-l înconjoară căzăturile puse pe căpătuială,

ce multă nevoie era de un nou început.

Carol al II-lea şi-a dat cuvântul de rege:

Mă voi despărţi de amantă cu nume de fiară,

voi respecta legea, democraţia, toate fustele

lupeşti vor fi alungate de pe lângă palat,

mă voi împăca cu regina de-ndată, doar e 

mama fostului şi viitorului rege,

voi fi un monarh constituţional se înţelege,

celelalte regate vor vedea că şi eu ştiu ce-i onoarea.

La Castelul Peleş a venit domnule Maniu una cu numele Lupescu,

dar nu-i amanta mea preferată, e o spălătoreasă.

Primul Ministru nu-l crede pe Rege,

de necrezut să fie acesta un motiv de ceartă.

N-a existat chip de-ai schimba firea, de-a înlătura camarila.

Ajuns la tron, s-au găsit miniştri din guvernul meu să-l sfătuiască

că-i stă bine cu aventura.

I-a plăcut lui Carol al II-lea să nu pună preţ pe înţelegerea semnată,

n-a fost chip de a-i folosi regelui inteligenţa, cultura.

– Eu mi-am dat demisia, după obişnuinţă, să spălăm ruşinea,

câţiva din guvernul ales de mine se apără cu

„democraţia, cu cinstea adaptativă”

Lupta a rămas continuă cu cloaca regală,

până la plecarea lui Carol al II-lea din ţară.

Maniu este apreciat în cuvinte magistrale de Nicolae Iorga. Marele istoric chiar spunea că Iuliu Maniu a avut rolul decisiv în Unirea Ardealului cu Ţara, că în absenţa sa chiar n-ar fi avut loc Marea Unire. Cu cel mai mare diplomat român, Nicolae Titulescu, a fost într-o relaţie de prietenie determinată de la interesele naţionale, de o comunicare principială. N. Titulescu îi cere lui Iuliu Maniu primirea în PNŢ, în anul 1936, ca simplu soldat, fără nicio pretenţie la funcţii. E adevărat că Titulescu aflase de la posturile de radio că regele îl demisese din funcţia de ministru de externe…

„Sfinxul de la Bădăcin” a fost o personalitate înzestrată cu o putere neobişnuită de a comunica cu semenii, indiferent de gradul lor de pregătire, de preocupări, de vârstă. În anul 1990 mi-am întâlnit un consătean (pe nume Pompei) şi, cum lumea era interesată de politică, de marile personalităţi, după câteva cuvinte schimbate, consăteanul îmi spune că dumnealui a făcut parte din garda ce l-a păzit pe Iuliu Maniu la Sibiu, în perioada în care a fost cedat Ardealul de Nord. Din primele cuvinte, fruntaşul ţărănist l-a asigurat că situaţia nu va mai dura mult, că ţara va fi întregită... Parcă am fi fost prieteni, atât de apropiat îmi vorbea. M-a întrebat ce situaţie materială am acasă, câţi fraţi suntem. „Mai am un frate geamăn”… „Eu am trecut prin Creaca de mai multe ori”. „Să mă cauţi Pompei, dacă vei avea nevoie. O să-ţi căutăm de lucru, o slujbă, după ce poţi face, după pregătirea dumitale”.

 Nu pot fi număraţi monarhii neîncoronaţi ce-au plătit cu sângele lor apărarea gliei, speranţa izbânzii, atâţia născuţi din neamul vechii Dacii.

Lor le-a fost uitată coroana… N-ar trebui să ne plângem de amnezie. Sacrificiile lor ne cer, cel puţin, să le arătăm azi omagiul nostru.

Stă ruşinat dosarul cu minciuni ce l-a întemniţat pe viaţă pe incomparabilul Iuliu Maniu. 

sursa: caietesilvane.ro