Corneliu Coposu Fan Page

O zi din viaţa lui Iuliu Maniu descrisă de Corneliu Coposu.

Înapoi la 2018

În calitatea de secretar personal şi apoi politic, Corneliu Coposu a trăit în apropierea lui Iuliu Maniu în perioada 1938-1947, ani de grele încercări pentru România. În acea perioadă, Maniu devenea un simbol al luptei împotriva regimurilor totalitare.

"Instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice, regimul totalitar comunist a fost cel care, pentru prima dată în istoria ţării noastre, a trecut la eliminarea fizică a întregii elite. Nu au scăpat nici cele două mari personalităţi sălăjene, care, în urma unei capcane întinse de Securitate la Tămădău, au fost arestate împreună cu întreaga conducere a PNŢ, iar partidul a fost desfiinţat", susţine istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. Potrivit spuselor sale, în condiţiile în care subsolul Ministerului de Interne de dovedise a fi neîncăpător pentru ţărăniştii arestaţi, Coposu şi alţi fruntaşi PNŢ au fost transferaţi la închisoarea Malmaison.

Libertate promisă în schimbul unei declaraţii

Acolo, Seniorul a fost supus unor anchete prin care se încerca implicarea lui în pretinse acţiuni de spionaj întreprinse de PNŢ, pe lângă misiunea militară aliată anglo-americană. De asemenea, scrie istoricul sălăjean într-un articol din revista "Caiete Silvane", anchetatorii au încercat să îl implice ca martor al acuzării în procesul lui Iuliu Maniu. "Fostul lui vecin şi cunoscut din timpul studenţiei, Avram Bunaciu, a încercat să-l ademenească să semneze o hârtie în acest sens, promiţându-i că dacă o semnează va fi pus în libertate. Corneliu Coposu a refuzat categoric să se desolidarizeze de mentorul său Iuliu Maniu, precum, din păcate, alţi fruntaşi PNŢ au făcut-o, ceea ce l-a determinat pe Bunaciu să-şi schimbe atitudinea", explică Marin Pop.

Într-un document păstrat în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Coposu povestea modul în care a decurs întâlnirea cu Bunaciu: "Înainte de a mă ancheta Bunaciu mi s-a adresat pe un ton prietenesc şi mi-a atras atenţia că, dacă voi fi raţional şi dacă voi uşura desfăşurarea anchetei, voi fi pus în libertate. Mi-a dat o foaie de hârtie, pe care era bătut la maşină un text scurt, de o jumătate de pagină, pe care urma să-l citesc şi să-l semnez, urmând ca acest text să fie folosit în procesul Maniu ca o depoziţie a mea în calitate de martor al acuzării (...) Întrucât eu am refuzat să citesc şi să semnez declaraţia, Bunaciu şi-a schimbat atitudinea faţă de mine, a chemat un gardian şi pe un ton aspru i-a ordonat acestuia: du-l la carceră. Am fost dus la carceră. De atunci nu l-am mai văzut pe Bunaciu, am fost anchetat apoi de alte persoane".

Principii şi reguli spartane

Într-o declaraţie dată de Senior sub anchetă, acesta relatează o zi obişnuită de lucru a mentorului său. "Prevăzând parcă faptul că aceste declaraţii vor ajunge posterităţii, oferă cu lux de amănunte metoda de lucru şi comportamentul marelui om politic. Imaginea care transpare din declaraţie este aceea a unui om simplu, de o modestie rară. De asemenea, cu o putere de muncă ieşită din comun, deşi se găsea la venerabila vârstă de 73-74 ani. Avea, însă, principii şi reguli spartane, pe care le respecta cu stricteţe şi le impunea, fără a o cere neapărat, şi celor din jurul său", menţionează istoricul.

Potrivit documentului descoperit în arhivele CNSAS - Fond penal, ziua de lucru începea pentru Maniu la ora 7.30 şi se sfârşea târziu în noapte, în unele zile el primind în audienţă zeci de persoane din diferite medii socio-profesionale, de la oameni nevoiaşi, "în căutare de plasament", la politicieni de seamă. În timpul audienţelor, avea pretenţia să nu fie deranjat decât pentru probleme extrem de importante şi niciodată nu povestea nimănui, nici măcar celor apropiaţi, despre discuţiile avute cu oamenii care îi intrau în birou. "Nu avea obiceiul să discute din prag, ci doar în biroul său, cu uşa închisă. Nu admitea continuarea convorbirii dacă intra în birou o terţă persoană", subliniază Marin Pop.

Coposu descrie şi modul cum îşi redacta Iuliu Maniu corespondenţa sau lucrările personale, spunând că nimeni nu avea dreptul să le vadă, exceptându-i pe dactilografi, până în momentul când textul era definitivat şi corectat. Aceleaşi reguli stricte impunea şi translatorilor pe care-i folosea în cadrul întrunirilor cu diplomaţii străini. "Existau şi lucrări de corespondenţă pe care le dicta dactiografilor sau secretarilor, printre ei şi lui Corneliu Coposu, dar condiţia era aceeaşi: să nu arate textul nimănui până în momentul definitivării lui".

Redăm mai jos declaraţia integrală dată de Senior organelor de anchetă cu privire la modul în care decurgea o zi din viaţa preşedintelui PNŢ (sursa foto Arhivă Marin Pop):

"Subsemnatul Corneliu Coposu, declar în continuare următoarele: Privitor la metoda de lucru şi obiceiul de comportare a dlui Iuliu Maniu, ştiu următoarele: În mod obişnuit, când era în Capitală, indiferent de zile de lucru sau repaos, d. Iuliu Maniu primea între 7,30 şi 14 şi după amiazi între 4,30 şi orele de noapte, care se prelungeau, după numărul vizitatorilor sau aglomeraţiei lucrului ce îl avea. Erau zile foarte numeroase când tot acest interval de timp era ocupat exclusiv de audienţele pe care le dădea. S-a întâmplat - şi aceasta în afară de ocaziile festive sau şedinţe, ca d. Maniu să primească în audienţe individuale 70-80 de persoane într-o zi. De când am făcut secretariat la d. Maniu, nu mi s-a întâmplat ca Dsa să aibă, într-o zi, mai puţin decât 10 audienţe. În afară de audienţe, d. Iuliu Maniu mai făcea vizite de lucru în oraş. În timpul cât durau aceste afişanţe de acasă a dlui Maniu, cei veniţi în audienţe, îl aşteptau, sau veneau la alte ore. Între casele vizitate de d. Maniu menţionez casele Dlor Aurel Leucuţia, V. Serdici, R. Boilă, Sfinţilor 10 – (când nu locuia la adresa respectivă, apoi casele dlor Dinu Brătianu, Polizu Micşuneşti, Mihai Popovici, Dr. Jovin, Nestor Badea (pt. D. Mihalache) N. Penescu, Gh. Pop, Ing. Sandu Ionescu, D-na Madgearu, Rică Georgescu, Sabin Manuilă, Emil Ghilezan, Răutu, E. Ottulescu, I. Lugoşianu, Aurel Măldărescu, Ing. S. Mihăescu etc.

La majoritatea acestora, d. Maniu era poftit la dejun. Dsa, cât locuia în str. Sfinţilor nu mânca decât foarte rar acasă, obişnuind să ia masa la Capşa sau la Athenee Pallace. Acest obiceiu l-a păstrat şi în timpul când locuia la celelalte adrese, unde avea masa – dar frecventa restaurantul cu mult mai rar. Dl. Maniu prefera, când era vorba de întrevederi cu persoane mai însemnate, să se deplaseze Dsa, pe deoparte pentrucă nu avea unde să primească musafiri mai importanţi, în lipsă de o locuinţă adecvată, - iar pe de altă parte însuşi Dsa spunea că atunci când merge undeva, stă cât vrea şi pleacă atunci când vrea, dar dacă este acasă, trebue să rămână la hatârul vizitatorului.

În afară de vizitele menţionate, d. Maniu mai avea întrevederi cu reprezentanţii diplomatici aliaţi din Capitală şi cu sedii misiunilor militare respective, la Legaţiile, sau domiciliile acelora. Deasemenia mergea în audienţe la Palat. În deplasările Dsale întrebuinţa maşina (fie maşina unui prieten, fie una de piaţă, iar în ultima vreme o maşină pusă la dispoziţia Dsale). Pleca, în mod obişnuit, însoţit de cineva dintre prietenii Dsale, veniţi să-l viziteze, sau de subsemnatul, d. ing. Şerban Ghica, d. Ion Livianu, d. ing. Romulus Boilă, d. Liviu Venetu, d. Comandor Coşoveanu (într-o perioadă de timp) etc.

Cu ocazia acestor vizite, însoţitorul, dacă nu era din personalităţile sus puse, aştepta în maşină ori în antecameră, ori pleca şi revenea la ora ce i se indica. În vizitele la domnii englezi şi americani, Dsa era însoţit, în mod frecvent de d. ing. V. Serdici. D. Maniu obişnuia să se întâlnească cu diferite persoane şi la dejunurile la care era inivitat, mai cu seamă la d. Mihai Popovici. La acestea, subsemnatul nu participa ci îl însoţeam pe d. Maniu până la uşă, revenind după dejun, la ora care mi se dădea. În anii trecuţi, d. Maniu făcea vizite foarte dese la Palatul Ştirbei. Vizitele la d. Dinu Brătianu erau, în mod obişnuit, cel puţin săptămânale.

Vizitele la reprezentanţii diplomatici străini (englezi şi americani) erau mai puţin frecvente, circa una la o lună sau două luni. Audienţele la Palat erau publicate în ziare. Când mânca la restaurant, Dl. Maniu era deobiceiu în societate de prieteni politici – necăsătoriţi, care luau masa în oraş, - sau veniţi din provincie. Cu aceste prilejuri se angajau unei discuţii politice trecătoare, la care uneori, sesizat intervenea şi d. Maniu. În mod obişnuit, Dsa însă spunea, mai ales când era asaltat de întrebări, că pentru Dsa masa este o recreaţie şi nu agreiază în timpul ei discuţiuni politice, - mai cu seamă când trebue să vorbească, în loc să asculte. Se întâmpla ca d. Maniu să nu aibă cu cine pleca la masă şi mă ruga să-l însoţesc, iar dacă nu găsea prietenii Dsale acolo, spre a nu sta singur până la sosirea acestora, mă reţinea şi pe mine (care luam masa acasă), la masă, ca invitatul Dsale. La aceste mese, în mod obişnuit, luau parte dnii: Aurel Leucuţia, Zaharia Boilă, Liviu Venetu-Gatterburg, uneori Dr. Romul Pop, av. Mihai Răutu, precum şi acei fruntaşi P.N.Ţ. care erau veniţi din provincie.

La aceste mese se dicutau uneori evenimente politice sau amintiri politice mai mult sau mai puţin îndepărtate. Când d. Iuliu Maniu pleca în oraş, la vre-o întrevedere sau vizită, spunea că are treabă în oraş, fără a specifica unde merge, iar dacă era întrebat direct obişnuia să răspundă: „Nu mă spovedi, căci nu eşti preot!”. Se întâmpla de multe ori că întârziind peste aşteptări, nu ştiam unde să îl găsim. Privitor la audienţe, ştiu că d. Maniu avea obiceiul constant de a primi lumea individual. În timpul audienţelor, putea fi deranjat numai pentru chestiuni importante şi urgente. Nu numai străinii erau primiţi individual în audienţe, dar şi prietenii politici. În general, aşa primea pe toţi cei care îi solicitau audienţa, chiar şi persoane cu totul străine şi necunoscute. Datorită acestui procedeu se întâmpla, de nenumărate ori, să meargă la d. Maniu diferiţi solicitatori de ajutoare, care îl socoteau înstărit, oameni nevoiaşi, în căutare de plasament, cetăţeni originari din Ardeal, în trecere prin Capitală, care chiar dacă nu îl cunoşteau decât din nume, justificau vizita lor, cu calitatea de ardeleni. Deasemenia aveau obiceiul să ceară audienţă la d. Maniu, oamenii mai răsăriţi care solicitau admiterea în partid, care după înscriere credeau că este cazul să se prezinte şefului P.N.Ţ. Dl. Maniu îi primea pe toţi.

Totuşi, uneori, fie datorită împrejurării că era ocupat, fie datorită subiectului audienţei care îi era întâmplător cunoscut dinainte, Dsa obişnuia să amâne pe anumiţi solicitanţi, care adresau la telefon cererea de a fi primiţi, sau chiar prezenţi la casa dlui Maniu erau invitaţi să revie la altă dată. Dl. Maniu nu obişnuia să vorbească despre cele ce discutau cu cei pe care îi primea. Chiar întrebat, Dsa dădea răspunsuri evazive sau chiar manifesta refuzul de a răspunde. În general, Dsa nu obişnuia să facă confidenţe, în orice caz nu le făcea personalului cu care lucra, printre care am fost şi subsemnatul, dar după câte cred, este posibil să nu fi făcut nici fruntaşilor partidului, - poate în afară de câţiva din prietenii Dsale din conducere, cu câte un prilej oarecare. Dl Maniu nu avea obiceiul să discute, cum spunea Dsa, „din prag”, ci pretindea ca pentru orice comunicare (fie că îl căuta cineva personal, la telefon, sau trebuia să dea un răspuns) persoana care făcea această comunicare, în speţă subsemnatul sau altcineva, să intre la Dsa, să închidă uşa şi să spună despre ce este vorba.

Deasemenia Dsa nu admitea continuarea convorbirii atunci când întâmplător se ivea o terţă persoană. Dl. Maniu discuta cu prietenii politici sau cu străinii şi chiar cu funcţionarii Dsale, cu uşa închisă. Când se întâmpla să aibe loc o şedinţă de birou, sau o consfătuire cu fruntaşii, d. Maniu nu admitea să fie deranjat, şi nici funcţionarii Dsale nu aveau permisiunea de a intra. Când se întâmpla ca să fie prezent d. Mihai Popovici şi deci convorbirile se făcea în voce mai înaltă, noi (subsemnatul, Livianu, Venetu, Dna Romanos) eram evacuaţi în a treia cameră, lăsând între camera unde eram noi şi cea unde avea loc convorbirea, o cameră liberă, cu accesul interzis. Dacă întâmplător venea între timp vre-un vizitator, acesta era poftit în aceiaşi – a3-a cameră, - spre a nu se auzi eventual convorbirile ce se duceau.

Această metodă era absolut constantă. Mi s-a întâmplat subsemnatului, nu odată, ca să intru la d. Maniu cu o chestie curentă şi fără importanţă şi Dsa să refuze a sta de vorbă, înainte de a închide uşa, chiar dacă în camera alăturată nu se găseau străini.

Privitor la lucrările de birou, care se făceau în casa dlui Maniu, relatez următoarele: Uneori, d. Maniu scria singur textul scrisorii sau a compunerii ce aveau de făcut şi îl dădea direct dactilografei, cu consemnul de a nu-l arăta absolut nimănui. Dactilografa îl scria la maşină, în prima formă de redactare, - după care d. Maniu făcea eventuale rectificări sau corecturi, pentru forma definitivă. Până când textul căpăta forma definitivă, destinată publicităţii, consemnul de a nu fi arătat nimănui (nici chiar fruntaşilor P.N.Ţ. sau funcţionarilor din birou, inclusiv subsemnatul) rămânea în vigoare. Amintesc cu acest prilej, căci exact aceiaşi procedură impunea d. Maniu şi când dicta, sau când uza de serviciile cuiva pentru a compune o lucrare. Subsemnatului încă i se dădeau aceleaşi instrucţiuni, ori de câte ori se dicta o lucrare, fie că aceia era o scrisoare particulară, un comunicat de partid, un memoriu sau orice alt fel de corespondenţă.

În ce priveşte convorbirile pe care d. Maniu le avea şi pentru care avea nevoie şi nu se putea dispensa de oficiile unui translator, acestuia după câte ştiu, i-se făcea aceeaşi solicitare, ca adecă să nu transmită – nimănui, indiferent de situaţia în partid, cele auzite sau interpretate. Mi s-a întâmplat personal subsemnatului, ca odată sau de două ori, cu prilejul unor întrevederi pe care le avusese d. Maniu cu reprezentanţii diplomatici aliaţi, să cer dlui Serdici, care era interpret, să-mi spună şi mie cam ce s-a discutat, cu care prilej d. Serdici m-a refuzat, amintindu-mi că d. Maniu nu permite şi nu îi convine să fie divulgate convorbirile Dsale. Desigur că subsemnatul nu am insistat şi nici nu am repetat cererea de a fi informat. Cu privire la lucrările de corespondenţă, pe care d. Maniu le dicta, la locuinţa Dsale, cei care scriau după dictatul dlui Maniu erau: Dnii Livianu, ing. Romulus Boilă, L. Venetu, ing. Şerban Ghica, Dna Clara Romanos şi subsemnatul. Unele din lipsuri erau dictate şi dlui Carandino, în legătură cu ziarul „Dreptatea” sau cu declaraţiuni făcute presei. Aceasta în mod obişnuit. Se putea întâmpla ca d. Maniu să dicteze ocazional şi altor persoane, fie în lipsa celor de mai sus, fie în vre-o chestiune de competinţa specială a respectivilor. Ştiu că d. Maniu mai dicta lucrări dlor N. Penescu, Gh. Popp, Zaharie Boilă. Mi se pare – fără a fi sigur, că deasemenia dicta lucrări dlor prof. Hudiţă şi Popescu-Mehedinţi.

Asupra acestei din urmă chestiuni nu pot afirma cu certitudine. Ştiu că subsemnatului - şi presupun că şi celorlalţi – li se spunea să nu arate textul respectiv nimănui, fără considerare la împrejurarea că după ce d. Maniu îl revizuia şi îi dădea forma definitivă, acel text era destinat publicităţii. Metoda de a dicta texte, a dlui Maniu era de a invita persoana căreia îi dicta, (subsemnatul, colegii mei din personalul dlui Maniu sau chiar pe vre-un fruntaş oarecare), - în camera Dsale, închidea uşa spre a nu fi deranjat, lăsa consemn să nu fie conturbat, sau că nu primeşte pe nimeni şi începea să dicteze. Textul respectiv era apoi scris la maşină, sau reţinut de d. Maniu în manuscris, spre completare sau corectare. Acest sistem al dlui Maniu era cunoscut de către apropiaţii Dsale, în aşa fel încât dacă acel căruia dicta era, de exemplu d. Boilă, ori dna Romanos, eu nu întrebam ce fel de lucrare a executat şi invers. În legătură cu aceste dictări, ştiu că erau chestiuni pe care d. Maniu nu le dicta la biroul Dsale, cum ar fi problemele care comportau documentare, fie istorică, fie statistică, fie argumentări de ordin juridic – precum şi lucrări mai extinse, care probabil că se lucrau fie la secretarul general, fie că se făcea apel la un cunoscător din partid al chestiunii respective.

În condiţiunile de mai sus, subsemnatul, în calitate de secretar particular al dlui Maniu, am avut ocazia să scriu după dictatul Dsale diverse lucrări de corespondenţă, asupra cărora am dat o declaraţie detaliată, aparte. Aceste lucrări le-am scris mai cu seamă în calitate de secretar-adjunct, când continuam să frecventez destul de des casa dlui Maniu. Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi semnez. 7 septembrie 1947. C. Coposu".

sursa: adevarul.ro

Articol citit de 1650 ori.

Alte articole