Fan Page Corneliu Coposu

Corneliu Coposu și cauza națională

Înapoi la 2018

Exemplar strălucit al politicii noastre interbelice, Corneliu Coposu a fost totodată și un apărător devotat al cauzei naționale. Mărturie a acestei atitudini înaintate și democratice stă întreaga sa publicistică, purtată în cele mai importante publicații politice din țară, precum „România nouă”, „Ardealul”, „Pământul românesc”, „Alba Iulia”, „Dreptatea” etc. Într-unul din textele memorabile ale acestei perioade, intitulat în mod semnificativ Tradiția istorică a Ardealului românesc, el fixează câteva puncte de reper ale istoriei noastre care ne certifică identitatea, continuitatea și permanența idealului național. Aceste puncte ar fi: Sarmiseghetusa – leagănul latinității, Supplexul – momentul de redeșteptare și fixare programatică a drumului istoric; 1848 – Câmpia Libertății – cu discursul bărnuțian dăltuit în marmoră, fixând peste timp tiparele unei deveniri, precum că „libertate fără naționalitate nu se poate”; 1918 – actul desăvârșirii unității naționale, act jinduit secole întregi de așteptare și de pregătire minuțioasă a înlăturării calvarului. Este de fapt drumul unui popor ce aspiră la recunoașterea internațională a drepturilor sale, pentru care nu a ezitat să-și asume mari jertfe de sânge și mari sacrificii de tot felul. Biruința trebuia să vină, căci era justificată de toate legile evoluției istorice a celor legate de Codul libertăților popoarelor și ale cetățeanului, coduri umanitare care nu puteau fi înlăturate cu toată patima crudă a stăpânitorilor. Explicația sa este de bun simț și de o categorică limpiditate: „Puterea tradiției, puterea amintirilor istorice, ne va ajuta să ținem piept oricăror nedreptăți, oricăror năvăliri, așa cum ne-a ajutat să ținem piept cu 20 de veacuri înainte, Imperiului Roman, așa cum am ținut piept atâtor hoarde de barbari. Puterea amintirilor este mai tare decât nedreptatea unei zile. Noi ne tragem drepturile de mii de ani, de pe vremea când strămoșii noștri trăiau aici viață așezată de păstori; în timp ce popoarele cu istoria împotmolită în 896 căutau încă focul. Noi trăim în Ardeal din vremile de piatră”.  
Marile repere istorice de care vorbeam mai sus sunt detaliate apoi în texte separate, de o sculpturalitate de bronz, în retorica lor strânsă și cu argumentele lor de neclintit. Periplul își are deschiderea în articolul Pecetea dacilor, spre a continua cu Supplex Libellus valachorum, cu momentul răscoalei lui Horia – 1794, cu Revoluția de la 1848. Sunt momente de înălțare sufletească, de jertfă și de afirmare a crezului național. Iată de pildă, cum ne este prezentat cazul lui Horia: „Horia a fost un inspirat. A fost cel mai năpraznic tribun al legendelor noastre. La glasul lui de tunet s-au ridicat, amenințători, pumnii bătătoriți. (...) Pilda lui strălucită a înscris-o istoria, pe pagini luminoase. Iar românii au încrustat-o de atunci, din tată-n fiu, în valul tradiției nemuritoare, care o va purta, din ce în ce mai sclipitoare, până în veșnicie”. În altă parte, efigia lui Horia dobândește un relief aparte prin cuvintele lui Aron Cotruș: „Țăran de cremene, cum n-a fost altul să-ți semene, Horia”. La Supplex domină argumentele pilduitoare: „Temeiul de căpetenie al plângerii îl formează istoria, tradiția și recensământul populației, care demonstrează că numărul românilor este de trei ori mai mare decât al națiunilor privilegiate laolaltă”, iar în textul despre 1848, iluminarea ideatică: „Din negura anului de mari prefaceri istorice răsare, ca un stâlp de foc, ce luminează și stăpânește vremea lui, aruncând raze luminoase peste drumul viitor al neamului nostru, uriașul gândirii și al acțiunilor de libertate, Simion Bărnuțiu. El este îngerul luminii care arată națiunii sale calea mântuirii”. Evident că, alături de ideologul revoluției noastre, Bărnuțiu, este evocat și eroul luptei cu sabia, Iancu, cel care a devenit regele munților, și al cărui spirit „stăruie cu putere și neclintire de munte, peste munte, peste secol”. De aici n-a fost decât un pas la revoluția națională de la 1918, care a conferit neamului nostru plenitudinea istorică de care avea nevoie. Marele act de dreptate istorică a fost Alba Iulia, orașul emblemă, „această nouă Thermopyle a vredniciilor noastre. Ca urmare, numele orașului a devenit sinonim cu libertatea, cu lespedea funerară de pe mormântul întunecat al trecutului, cu un nou răsărit al înfăptuirilor românești. Definiția lui e și mai elocventă, mai convingătoare: „Alba Iulia este leagănul vrerilor noastre, este infernul celor mai cumplite suferințe îndurate de titanii acestui popor, este paradisul împlinirilor noastre sfinte. Alba Iulia nu este o cetate născută din legende. Este jumătate din istoria noastră”.  
Făurirea statului național unitar va trece printr-un proces de desăvârșire, care este urmărit pas cu pas, prin marile instituții create. Mai întâi face o temeinică incursiune în rostul Consiliului Dirigent și al înfăptuirilor lui. Apoi se oprește asupra progresului cultural al românilor după Marea Unire, conchizând: „Progresul imprimat Ardealului în toate ramurile de cultură de către mult așteptatul regim românesc, de la marele act de dreptate istorică al Unirii, vreme de două decenii, până la vremelnica întunecare de ieri (e vorba de dictat – n.n.) este știut și simțit de către toți românii, cunoscători ai trecutului apropiat și apreciat de către toți străinii, care au pus piciorul, fie numai în treacăt, pe pământul binecuvântat al Transilvaniei”.  
Credem că expresia cea mai desăvârșită a formulărilor lui Corneliu Coposu în materie de politică națională este broșura publicată în 1940, cu titlul Ungaria ne cere pământul. Actualitatea acestui demers depus de un bun cunoscător de istorie și de un neobosit scrutător al mișcărilor tectonice din câmpul politicii mondiale vine ca o ripostă fără drept de apel înaintat tribunalului popoarelor pentru susținerea cauzei românești. Era momentul în care doi scelerați ai istoriei, Hitler și Mussolini, deveniți peste noapte noii stăpâni ai Europei, pe baza arsenalului militar fără precedent adunat, își făceau de cap, sfârtecând tratate și drepturi inalienabile, călcând în picioare demnitatea și tradițiile etnice ale națiunilor, împărțind, după bunul lor plac, arbitrariul și samavolnicia. Drepturile imprescriptibile și legale ale națiunilor au fost puse în cântar cu obediența arătată, cu slujul cel mai condamnabil. Or Horthy, marele promotor al „teroarei albe”, s-a pretat la cele mai mârșave șiretlicuri și combinații machiavelice spre a târî Ungaria într-o politică revanșardă și șovinistă, cum n-a mai cunoscut Europa din anii cei mai cumpliți ai feudalismului. Invocând argumente false și aruncând pe piața europeană zeci și sute de cărți cu propagandă mincinoasă, lamentându-se într-un stil deplorabil pe la marile cancelarii europene, stăpânii temporari ai Ungariei au ajuns, să dobândească prin amenințări și dictat o revizuire a tratatului de la Trianon, tratat care a reprezentat voința a aproape 50 de state din întreaga lume, care și-au pus semnătura pe acel act internațional. Presiunile statelor fasciste amintite, la care s-a adăugat și Ungaria a obligat autoritățile române să consimtă la tratative bilaterale, care s-au soldat fără niciun rezultat. Încă din această fază a tratativelor, Corneliu Coposu, care devenise secretarul lui Iuliu Maniu și deținea și o funcție de răspundere în conducerea PNȚ, a luat hotărârea elaborării unui răspuns pertinent și autorizat care să fie pus la dispoziția opiniei publice în vederea unei lămuriri edificatoare. Acest răspuns a fost elaborat pe baza consultării a numeroase recensăminte, a cărților de istorie și de legislație europeană, în așa fel încât temeiul juridic al actului revizionist să apară în întreaga lui lumină fabulatorie și hazardată. Cărticica lui Corneliu Coposu demonstrează cu argumente juridice, demografice, istorice, patrimoniale că Transilvania n-a ajuns în ipostaza de țară de schimb, decât doar în judecata falsificatorilor de istorie. Pentru noi, chestiunea granițelor s-a încheiat odată cu semnarea păcii după Primul Război Mondial, când, atât Ungaria, cât și România au intrat în granițele firești ale populației lor majoritare, amândouă aceste state devenind parte integrantă a conclavului european. Ungaria a pierdut un teritoriu care nu i-a aparținut niciodată de drept, pe care l-a stăpânit discreționar, supunând populația majoritară la spolieri, servituți, prigoniri și vexații de tot felul, urmărind în fond exterminarea acestui popor, pentru a rămâne singurii stăpâni pe bogățiile solului și subsolului, pe care le-au exploatat fără milă. Cartea lui Corneliu Coposu demantelează toate aceste erori, inadvertențe, falsuri istorice, aducând înaintea cititorilor adevărul și fapta validată de timp. La pretențiile grotești ale acestora, el răspunde clar și apăsat: „Granițele noastre sunt trase cu sânge și nimeni, în afară de națiunea română nu le poate discuta. Nu este autoritate care să dispună de pământul nostru, fără voia noastră”.
Sunt luate apoi în discuție o serie de argumente esențiale, cum ar fi situația geografică, integritatea economică anterioară, starea culturală superioară, voința populației de a se întoarce la Ungaria, supremația etnică și tradiția istorică. Le vom lua pe rând și le vom supune filtrului exigent al autorului care vine cu argumente ce nu pot fi răsturnate. 
Argumentul geografic se referă la faptul că Ungaria nu posedă munți și păduri și prin urmare, noi ar trebui să le cedăm aceste posesiuni din terenul nostru numai pentru a satisface o ambiție administrativă, pe care n-o pot revendica. Faptul că Transilvania a fost în trecut un principat autonom, condus după legi proprii, nu are pentru ei nicio relevanță, de vreme ce în fruntea trebilor obștești au stat oameni din etnia lor. Acest lucru s-a întâmplat cu complicitatea cuceritorilor, care au guvernat ca și cuceritori pe un teritoriu multietnic, pe care l-au stăpânit doar militaricește. Argumentele de ordin economic sunt la fel de puerile și nedemne de a fi luate în considerare, căci greutățile pe care le întâmpină se datorează lipsei lor de previziune justițiară. „Soluția economică, afirmă C. Coposu, a stărilor din Ungaria nu este revizuirea de frontiere, ci revizuirea stărilor lăuntrice: reforma agrară și reforma financiară, în primul rând. Iar pe plan extern, încadrarea Ungariei într-un sistem economic internațional”.
Tot atât de penibil este invocarea argumentului cultural care ar consta, pasămite, într-o superioritate cărturărească. Pentru Coposu acest lucru este cât se poate de clar și a fost creat de o stăpânire refractară la tot ceea ce trebuia acordat poporului aservit, nici cultura școlilor, nici a universităților, nici a presei, ci mai degrabă închisori și stavile de tot felul, pentru „împiedecarea manifestațiunilor artistice și culturale ale naționalităților”. 
Cât privește dorința populației de a se întoarce la vechea Ungarie, aceasta este mai degrabă o himeră, deoarece până și maghiarii rămași în cadrele României au primit drepturi și avantaje pe care nu le-au avut în trecut. Aceștia au fost răsplătiți cu pământ, fiind împroprietăriți de stat, deschizându-li-se numeroase școli de toate gradele, cu deputați aleși în parlament, cu miniștri minoritari. Pentru a proba toate aceste lucruri, oferă două citate din liderii politici ai acestora, cum ar fi Partidul Țărănesc Maghiar, al cărui purtător de cuvânt declara: „Partidul țărănesc maghiar vrea să lupte alături de partidele românești pe un plan cu ele, pentru democrație și fericire individuală și socială, în cadrele României”. Un lider al altui partid maghiar, afirma în presă: „Revizionismul are scopul de a infiltra în masele maghiare o iluzie deșartă, pentru a cărei realizare ni se cere să ne jertfim pe altarul intereselor imperialiste”.
Urmează la rând o demonstrație magistrală despre minciuna privind supremația numerică a maghiarilor în Transilvania, folosindu-se de datele oficiale, puse în circulație de autori maghiari precum Arno Dami și Pethő Sándor din anii 1926 și 1929, ce au spulberat legenda celor „4 milioane de robi” maghiari din Transilvania, care, în realitate, nu sunt nici măcar jumătate. În ce privește situația secuilor, aceștia au fost tratați întotdeauna drept copii vitregi ai maghiarilor, fiind în perioada anterioară „oropsiții feudalității maghiare”, acum sunt recuperați și folosiți drept cap de acuză împotriva românilor. Iată ce spune autorul: „Documentele oficiale ungurești, de dată recentă, care au fabricat unguri din toți cetățenii ce puteau articula câteva cuvinte în limba maghiară, numărând și pe cei 500.000 de evrei din Ungaria, ca pe „unguri de rasă”. Este obișnuitul mod de a exagera al maghiarilor în orice domeniu. De aceea, autorul oferă în cele din urmă o statistică foarte exactă a maghiarilor care locuiesc pe teritoriul românesc, potrivit recensământului din 1930 care arată că pe teritoriul țării noastre ar trăi 786.800 unguri și 565.200 secui. În total 1.352.000. Cifrele sunt date și din alte statistici, cum ar fi cele din 1840, apoi cele din 1884, 1891, 1906 și 1910. La această dată din urmă, ungurii, împreună cu secuii nu erau decât 1.136.375, în timp ce românii erau, după aceeași statistică a Institutului de statistică maghiar, 4.040.467. O statistică nouă se oferă în anul 1919, când s-a încheiat tratatul de la Trianon, când în Transilvania locuia o populație de 5.114.211, dintre care români 2.930.120, iar maghiarii cu secuii 1.305.753. În continuare se oferă și date după recensământul românesc din 1930, an în care s-au numărat 15,8% maghiari și 8,5% secui, de unde concluzia autorului: „dacă «dreptatea» pe care o așteaptă Ungaria înseamnă că un milion și trei sute de mii de unguri și secui, au drept să stăpânească Ardealul de cinci milioane și jumătate locuitori, drept pe care nu l-au avut nicicând”, atunci, conchide el, nedreptatea nu poate fi decât absurdă. Nedreptatea este cu atât mai evidentă, cu cât „Ungaria milenară” a fost produsul hibrid al unei ocupații nedrepte și tiranice, care s-a bazat pe câteva slogane propagandistice golite de sens. Astfel, autorul nostru demonstrează următoarele adevăruri: 1) Ungaria n-a fost niciodată un stat un stat unitar; 2) ea n-a fost niciodată „stat național maghiar, întrucât popoarele asuprite erau mai numeroase decât conducătorii”; 3) ea n-a stăpânit niciodată „pe dreptul și cu drepturi Ardealul”, care îl conduc la formularea: „Înjghebarea artificială din centrul Europei, care se cheamă Ungaria veche, a fost întotdeauna o temniță de naționalități”. De-a lungul timpului, chiar așa-zisul stat maghiar a fost împărțit de patru ori, în 1491, 1538 și 1547, când a fost transformată în pașalâc, iar mai apoi în 1624, după pacea de la Viena a fost din nou împărțită. Ca urmare a acestei situații: „Ungaria și-a pierdut nu numai unitatea, dar și suveranitatea de stat independent. Și una și alta, pierdute au rămas”. În ceea ce privește „Ungaria milenară”, aceasta n-a fost decât un „vast conglomerat de naționalități, terorizat de minoritatea maghiară, veacuri de-a rândul”. Chiar și la stabilirea lor în Panonia, aceștia n-au fost mai mult de o sută de mii, restul fiind asimilați din rândul popoarelor cu care au ajuns în contact, din care pricină cunoscutul sociolog Oszkár Jászi a declarat: „poporul maghiar a fost totdeauna atât de puțin numeros, încât nici nu s-a gândit să constituie un stat național independent”. După unele statistici, maghiarii nu reprezentau decât 29% din populația Ungariei, iar un stat care înglobează 52% de minorități etnice nu poate fi considerat drept stat național. Și ca ultim argument se arată că Transilvania a fost încorporată statului maghiar doar în perioada 1867 și 1918.
Cât privește istoria Transilvaniei, aceasta a cunoscut mai multe etape: 1) vremea voievodatelor din secolul IX până la 1526; 2) vremea principatului autonom între 1691-1869; 3) încorporarea la Ungaria între 1869-1918. Autonomia Ardealului a fost recunoscută de dietele de la Presburg (1847), de la Cluj (1865), și de dieta de la Budapesta (1868). Iar autorul subliniază: „Românii, care au reprezentat întotdeauna majoritatea copleșitoare a populației din Ardeal, s-au împotrivit, cu toată energia uniunii și fuziunii. Au protestat, a priori, împotriva încercărilor de uniune, în adunarea națională de la Blaj, la 15 mai 1848 și s-au ridicat cu armele contra asupritorilor maghiari”. Și urmarea acestor stări: „Aceasta este istoria din care scot ungurii drepturile lor peste Ardeal. Am văzut că tradiția lor este sinonimă cu teroarea îndelung exercitată. Am văzut că Ungaria milenară este o himeră legendară. Tot ce a reprezentat, de-a lungul vremii, această formulă istorică fantezistă, a fost nedreptatea strigătoare la ceruri, care s-a administrat în numele ei”. Aceste nedreptăți zdrobitoare au fost subliniate și la Conferința de Pace de la Paris, când președintele Millerand a spus: „O stare de lucruri, chiar milenară, nu merităm să dăinuiască, când ea este recunoscută contrară justiției!” Or, se știe, unirea noastră de la 1918, a fost dorită și pecetluită de voința unui popor întreg, manifestată prin votul liber exprimat, astfel că el are valoarea unui plebiscit național inatacabil. Or, istoria nu face pași îndărăt, întărind reacțiunea și cârmuirile retrograde”.
Cartea lui Corneliu Coposu are valoarea unui gest simbolic și a unui protest colectiv. Printr-o demonstrație magistrală, el pune în fața cititorilor dovezile istorice ale unei asupriri milenare, în fața cărora orice pretenție de schimbare a unor legi și tratate drepte trebuie să cadă în praf, învinse definitiv de formulările dreptății și ale justiției imanente. Respingând – ca propagandă mincinoasă și iresponsabilă – pretenția maghiară asupra Ardealului ar trebui să se încheie cu o recunoaștere sinceră și deschisă de către Ungaria a abuzurilor milenare, a deposedării poporului român de avantajele și prerogativele sale economice și politice, printr-o cerere publică de scuze și nu prin politica agresivă și intolerantă pe care guvernul Orban, urmat de udemeriștii lui Hunor, o dovedesc sistematic și inacceptabil prin pretențiile hegemonice exprimate cu fiecare prilej. Ni se pare potrivit să reclamăm prezența unui nou Corneliu Coposu, care să ne apere de trecutul hidos, și de prezentul pe care liderii români nu sunt capabili să-l gestioneze cu răspundere și demnitate.

sursa: caietesilvane.ro

Articol citit de 39 ori.

Alte articole