Omul care a supraviețuit celei mai lungi detenții politice din istoria postbelică a României nu a fost condamnat legal la închisoare absolut niciodată. Timp de 17 ani, regimul totalitar l-a ținut pe Corneliu Coposu îngropat de viu în cele mai cumplite centre de exterminare, folosind exclusiv prelungiri abuzive ale arestului preventiv. Nu a existat un judecător, nu a existat un proces real, nu a existat o sentință. A existat doar voința paranoică a unui stat criminal de a șterge din memorie orice urmă de opoziție. A fost smuls din viața sa în 1947 și aruncat într-un abis al tăcerii. Dictatura avea nevoie ca el să dispară tăcut, nu să fie judecat.
Vina sa principală nu era o trădare de stat, ci însăși mintea sa sclipitoare. Fusese secretarul personal al titanului Iuliu Maniu și deținea memoria intactă a unei Românii libere, o memorie pe care comuniștii trebuiau să o mutileze. L-au purtat printr-un circuit al groazei, trecându-l prin penitenciarele de la Văcărești, Jilava, Pitești și Malmaison, fiecare oprire reprezentând o nouă etapă de tortură calculată. L-au lovit cu bestialitate, sperând că durerea fizică îi va frânge definitiv coloana vertebrală a principiilor. Nu a cedat. A refuzat cu o demnitate de neînțeles absolut orice formă de compromis cu asupritorii săi direcți.
Infernul absolut l-a cunoscut în liniștea de gheață de la Râmnicu Sărat, închisoarea concepută special pentru distrugerea psihică a elitelor. Aici se murea din cauza frigului crunt, a inaniției și a unei singurătăți care dizolva treptat mintea umană. Corneliu Coposu a stat opt ani închis singur într-o celulă înghețată, fără să aibă voie să scoată un singur sunet, fără să vadă o altă față umană în afară de cea a gardienilor care îl loveau mut. Izolarea vocală a fost atât de cumplită și de îndelungată, încât atunci când a fost eliberat a trebuit să reînvețe fizic să vorbească. Mușchii săi vocali erau complet atrofiați din cauza anilor de tăcere forțată sub teroare.
Când porțile temnițelor s-au deschis prin decretul de grațiere din aprilie 1964, din întunericul celulei nu a ieșit un lider falnic, ci o simplă umbră. Omul care intrase în închisoare la 33 de ani se întorcea în societate la 50 de ani, cântărind doar 51 de kilograme. A lăsat în spatele acelor ziduri groase nu doar tinerețea sa, ci și corpul propriei soții, care fusese la rândul ei arestată și eliberată doar pentru a muri de cancer la scurt timp. A ieșit într-o Românie total schimbată, o țară lobotomizată care acum aplauda frenetic dictatura. El era o fantomă incomodă a unui trecut interbelic pe care toți voiau să îl îngroape definitiv sub tăcere.
După decembrie 1989, s-a întors în arena publică fără a cere sânge sau răzbunare, cerând ceva mult mai greu pentru noii lideri: lustrație și adevăr istoric. Fostul deținut politic a devenit busola morală a unei națiuni complet dezorientate. Însă societatea românească, otrăvită de propaganda noii puteri, i-a răsplătit sacrificiul uriaș cu o ură viscerală, huiduindu-l și numindu-l trădător chiar pe străzile pentru care suferise. Cei care furaseră revoluția nu îi puteau ierta tocmai curățenia sa morală, un reproș viu la adresa propriilor lor biografii pătate. Securitatea, deghizată în haine democratice, a continuat să îl fileze și să coordoneze campanii mizerabile de denigrare.
În toți acești ani de libertate mimată, asimetricitatea dreptății a atins cote de un cinism cutremurător. Niciunul dintre anchetatorii care îi falsificaseră dosarele și niciunul dintre comandanții de penitenciare care îl lăsaseră să înghețe nu a fost deranjat de procurori. În timp ce Coposu își consuma ultimele rezerve de energie pentru a integra România în structurile euro-atlantice, torționarii săi trăiau liniștiți și prosperi, încasând pensii speciale uriașe. Justiția orbise deliberat, protejată de o amnistie tăcută și complice a întregului sistem politic. Nimeni nu a plătit absolut nicio secundă de libertate pentru teroarea administrată metodic acestui om timp de decenii.
Moartea l-a găsit pe un pat de spital din București în toamna anului 1995. Abia în acel moment definitiv, o mare parte a națiunii a realizat, cu o întârziere tragică, uriașa eroare pe care o făcuse contestându-l. Sute de mii de oameni au ieșit în stradă pentru a-l conduce pe ultimul drum, plângând sincer după omul pe care îl înjuraseră la comanda manipulatorilor din umbră. Detaliul care definește tragedia justiției noastre este o ecuație nemiloasă. Corneliu Coposu a plătit statului comunist 6205 zile din viața sa fără a fi vinovat de nimic. Statul român democratic nu a condamnat pe absolut nimeni în timpul vieții sale pentru această atrocitate. Călăii au murit de bătrânețe, liberi și netulburați
