Sunt o sută de ani de când Partidul Național Român și Transilvania și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat și-au pus destinele împreună (în 1926), pentru mai buna guvernare a Regatului României Întregite. Actul acesta a fost departe de a fi o simplă întâmplare politică; el a adus în prim plan o imensă responsabilitate a oamenilor de stat de atunci, într-un stat mare, care-i cuprindea pentru prima oară în istorie pe (aproape) toți românii. România de la 1918 era o țară de țări, cum erau mai toate statele moderne ale Europei, dar țările noastre aveau lianții lor nevăzuți care-i ținuseră pe români împreună. Lipsise, însă, pentru mult timp statul unitar, adică acea instituție majoră menită să-i organizeze, să-i administreze și, mai ales, să-o ocrotească pe români. Iată că acum acea instituție exista, creată prin voința lui Dumnezeu și prin voința națională. Mai trebuiau făcute o mulțime de alte uniri mai mici, pentru ca toate să meargă bine.

Unirile instituțiilor politice erau cele mai anevoioase. Totuși, Partidului Țărănesc Român din Vechiul Regat, născut în 1918 din concepția înaintată a lui Constantin Dobrescu-Argeș, Virgil Madgearu și Ion Mihalache, bazată pe sacrificiul țăranilor răsculați la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, ivit și din jertfele lor din Primul Război Mondial, avea o legitimitate istorică de necontestat. Reprezentanții „internaționalelor” (de la Paris sau Moscova), sprijinite pe învățături străine de spiritul românesc, încercau să inoculeze ideea proletariatului industrial, să ne învețe că se va face unirea universală a muncitorilor, că spiritul național era greșit, că România era un  „stat imperialist, format din  petice” și care trebuia distrus.

Partidul Țărănesc Român (PȚR) are rădăcini încă la 1895. Atunci a avut loc primul Congres al Țăranilor la București, unde s-un pus temeiurile organizației politice „Partida Țărănească”, la care au colaborat Vasile Kogălniceanu, Spiru Haret, Nicolae Filipescu. După organizarea PȚR în 1918, acestuia i s-au alăturat și Partidul Conservator Democrat (al lui Tache Ionescu și Nicolae Titulescu, doi oameni politici de mare anvergură), precum și Partidul Țărănesc din Basarabia (condus de Constantin Stere), împreună cu alte grupări. Astfel, vechiul partid țărănesc, cu rădăcini în Muntenia, primea o infuzie nouă și dinspre Basarabia, jumătatea de Moldovă înstrăinată în 1812 și întoarsă la matcă după mai bine de un secol și după o aspră campanie de rusificare.

Partidul Național Român (PNR) din provinciile intracarpatice, eliberate de sub austro-ungari, venea cu o zestre istorică și mai veche. El își trăgea seva din mișcarea de emancipare națională a românilor din secolul al XVIII-lea, din lupta episcopului Ioan Inochentie Micu, din mișcarea politică a Supplex-ului (cu apogeul la 1791-1792), din răscoala țărănească din 1784, condusă de Horea (care era soluția socială la problema națională a românilor transilvăneni), din mișcarea culturală iluministă a Școlii Ardelene (în frunte cu spirite precum Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu). Anul 1848 a pus bazele ideologice ale Partidului Național, pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde s-a creat Comitetul Național Român (CNR), condus de mari spirite, precum Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Andrei Șaguna, întâiul președinte, azi sfânt în calendar. CNR s-a întrunit de atunci periodic, a salutat revenirea la autonomia istorică a Transilvaniei (1861), a protestat contra pregătirii dualismului austro-ungar (1866), a organizat Pronunciamentul de la Blaj (1868). Bazele politice și organizatorice formale ale PNR s-au pus în 1869, când a avut lor organizarea a două partide regionale, două ramuri ale aceleiași etnii românești: Partidul Național Român din Banat și Ungaria, cu tactică activistă, creat la Timișoara și condus de Alexandru Mocioni și Partidul Național Român din Transilvania, cu tactică pasivistă, creat lângă Sibiu, în frunte cu președintele Ilie Măcelaru.  În 1881, se produce unificarea oficială a celor două entități, sub numele de „Partidul Național al Românilor din Ungaria și Transilvania”, în frunte cu președintele Nicolae Popea, viitorul episcop al Caransebeșului. De-acum, mișcarea de emancipare națională a românilor transilvăneni, condusă de PNR, atinge apogeul și conduce treptat spre Marea Unire din 1918. Cu ajutorul ASTREI, fondate la 1861 și al Academiei Române, fondate la 1866, PNR conduce politic mișcarea națională. S-au organizat sute de adunări prin sate și orașe, încheiate cu lozinca mobilizatoare: „Soarele, pentru toți românii, la București răsare”. Toate s-au putut face prin conducătorii de excepție pe care i-a avut atunci partidul: Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Andrei Șaguna, George Barițiu, Alexandru Mocioni, Vincențiu Babeș, Ioan Rațiu, Ilie Măcelariu, Nicolae Popea, Visarion Roman, Ion Micu Moldovan, Aron Densușianu, Iosif Hodoș, Iacob Bologa, Partenie Cosma, Gheorghe Pop de Băsești, Aurel Mureșianu, Iosif Vulcan, Anania Trâmbițaș, Aurel C. Popovici, Iuliu Coroianu, Vasile Maniu. În 1925, o formațiune politică în frunte cu Nicolae Iorga s-a unit cu PNR, cu puțin înainte de fuziunea majoră din 1926.

Atunci, adică acum un secol, două partide mature politic, născute din puternice tradiții românești și europene, au decis să intre împreună pe scena istoriei Regatului României unite. În 10 octombrie 1926, Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc Român din Vechiul Regat au format Partidul Național Țărănesc (PNȚ). Era vorba de un partid cu adevărat național, cu reprezentare „de la Nistru pân-la Tisa”, cum spusese Eminescu. În secolul al XX-lea, personalitățile cele mai reprezentative în PNR și apoi în PNȚ au fost Iuliu Maniu și Ion Mihalache, precum și Alexandru Vaida Voievod, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Constantin Stere, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Virgil Madgearu, Ilie Lazăr.  După numai doi ani de la înființare, acest partid a câștigat categoric alegerile, marcând apoi, prin lupta sa pentru morala creștină în politică, pentru naționalismul luminat, pentru democrația desăvârșită și dreptatea socială, întreaga perioadă interbelică. Opunându-se regimului de autoritate personală a lui Carol al II-lea (1938-1940), dictaturii militare a lui Antonescu (1940-1944), dictaturii proletare comuniste (1944-1989), aduse pe tancurile și prin „consilierii” de la Moscova, PNȚ a ajuns să fie cel mai mare partid al României timpului. El a contribuit în 1944 la terminarea războiului și la alăturarea din nou a României alianța democrațiile euroatlantice, la eliberarea jumătății Transilvanei răpite în 1940 de Ungaria, prin dictatul de la Viena (decizie luată de Germania și Italia). După contribuția la întoarcerea României spre alianțele sale tradiționale, după participarea la întregirea pământului României (23 august 1944-25 octombrie 1945) și la înfrângerea Germaniei lui Hitler, PNȚ s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Acest lucru a fost dovedit prin alegerile în 1946, pe care le-a câștigat (dar care au fost falsificate). Partidul s-a opus regimului comunist, liderii lui au fost arestați și închiși, trimiși la muncă forțată. Iuliu Maniu a fost deținut în închisoarea de la Sighet și a murit în 1953, în urma degradării fizice severe, provocate de condițiile inumane de detenție. A lăsat în urmă o moștenire de mare valoare, precum și un testament al unui om de stat, alături de cugetări devenite adevărate maxime: „Politica este o activitate morală și nu poate fi separată de etică și de adevăr”, „Omul politic este trecător, dar idealurile și principiile pe care le slujește sunt eterne”, „Nu din pragmatismul de moment se naște măreția unui neam, ci din statornicia în principii”, „Libertatea nu se primește în dar, ea se cucerește și se apără în fiecare zi”, „Democrația înseamnă respectul față de opinia celuilalt și garantarea drepturilor fiecăruia, nu doar ale celor puternici”, „Nu putem construi o țară liberă cu oameni care se tem să gândească”, „Jertfa pentru patrie nu este o obligație impusă, ci cea mai înaltă expresie a conștiinței de sine a unui cetățean”, „Să nu uităm niciodată că drepturile noastre de azi sunt plătite cu suferințele celor de ieri”, „Adevăratul patriotism nu constă în vorbe mari, ci în munca tăcută și cinstită pentru binele comun”. Ultimul testament moral, lăsat din închisoare, sună așa: „Nu am cedat niciodată în fața nedreptății și plec cu conștiința împăcată că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru această țară”. Iuliu Maniu a fost nu un politician, ci un om de stat, fapt pentru care unul dintre profesorii mei – demult de pioasă amintire – spunea către un tânăr evocator din cărți al amintitului om de stat: „Dragă, atunci când vorbești despre Domnul Maniu, trebuie să stai în picioare, nu așezat”.

Interzis brutal în 1947, PNȚ a dat numărul cel mai mare de jertfe, a supraviețuit în ilegalitate și a renăscut în 1989, adăugând la nume, în 26 decembrie 1989, prin unirea cu un tânăr Partid Creștin Democrat (întemeiat la Revoluție), atributele de „Creștin și Democrat”. Renașterea din 1989 s-a făcut sub conducerea lui Corneliu Coposu, a altor membri din generația sa și a unui grup de intelectuali mai tineri, în frunte cu poetul Ioan Alexandru. În 1996, PNȚ-CD a redevenit principalul partid din România, conducând o coaliție de guvernare importantă. A determinat cotitura decisivă, de la comunism și cripto-comunism la democrație și economie de piață. Are meritele majore în lansarea reformei economice autentice, într-o perioadă dificilă sub aspect politic și economic, ca și în inițierea și pregătirea intrării României în NATO și UE. Din anul 2000, partidul nu a mai intrat în Parlament, din cauza unor forțe externe ostile României, precum și din cauza luptelor interne și opoziției unor grupări anti-naționale. În perioada de după Revoluția din Decembrie 1989, în fruntea partidului s-au aflat Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Rațiu, Ion Bărbuș, N. Ionescu-Galbeni, Ioan Alexandru, Matei Boilă, Iftene Pop și alții. Moștenirea spirituală a lui Corneliu Coposu, trecută și uitată pe soclul unui bust al său din București, sub forma poeziei „Rugă”, sună așa: „Cerne, Doamne, liniștea uitării,/ Peste nesfârșita suferință,/ Seamănă întinderi de credință,/ Și sporește  roua îndurării!// Răsădește, Doamne, dragostea și crinul,/ În ogorul năpădit de ură,/ Și așterne peste munți de zgură,/ Liniștea, iertarea și seninul!”. Corneliu Coposu a fost un intelectual de mare forță sufletească și de nedezmințită voință politică, descins în lume din aceeași viță de erou ca Iuliu Maniu. El, alături de alți Seniori, a renăscut partidul care făcuse istoria României Întregite în secolul al XX-lea, a suferit în închisori pentru Patrie și Partid. Deși nu a cedat nicio fărâmă din principiile învățate de la Iuliu Maniu, a depășit înverșunarea și a ajuns la înțelepciunea creștinului autentic, cerând și practicând uitare, îndurare, iertare, liniște și senin. Este și aceasta o lecție a unui om de stat. Odată, am văzut un înțelept întrebând un alt înțelept dacă ochelarii de baga se uzează prin folosire. Răspunsul era simplu și complicat în același timp: orice lucru se uzează prin folosire. De fapt orice realitate omenească (și nu numai omenească) se uzează cu timpul. Nimic, în afară de Dumnezeu, nu este etern. Dar PNȚ a făcut istorie și aceasta nu se poate uita, chiar dacă realitățile umane trec.