femeia care a plătit cu 14 ani de temniță grea și cu propria viață doar pentru că a refuzat să divorțeze de soțul ei

Despre cine este vorba: Arlette Coposu. Soția marelui lider politic Corneliu Coposu. Provita dintr-o familie franco-română de o eleganță rară, Arlette era o femeie blândă, cultivată și profund îndrăgostită. Pentru Securitate, însă, ea era doar o pârghie prin care sperau să-l distrugă psihic pe soțul ei.

În 1950, la scurt timp după arestarea lui Corneliu Coposu, ușa casei ei a fost spartă. Nu avea nicio funcție politică, nu scrisese manifeste, dar a fost implicată într-un proces fabricat de spionaj, doar pentru a purta numele soțului ei în închisoare.

Povestea din culise, pe larg:

Arlette a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică. A fost aruncată în cele mai mizere închisori de femei: Mislea, Miercurea Ciuc, Oradea. Era o femeie obișnuită cu parfumuri fine și biblioteci, care acum trebuia să care roabe cu pământ, îmbrăcată în zeghe de pușcăriaș, mâncând lături.

Securitatea a chemat-o de nenumărate ori la interogatoriu cu o ofertă simplă: semnează actele de divorț de Corneliu Coposu, declară public că te dezici de „trădătorul” de soț și a doua zi ești liberă să pleci acasă. Pentru Arlette, o asemenea trădare era pur și simplu de neconceput. A preferat să fie bătută, lăsată în frig și umilită, refuzând să șteargă cu buretele dragostea vieții ei.

Timp de 14 ani, ea nu a știut dacă soțul ei mai trăiește, iar el nu a știut dacă ea a supraviețuit. Când au fost amândoi eliberați prin grațierea generală din 1964, s-au regăsit. Dar prețul tăcerii ei fusese fatal. Din cauza frigului cumplit din celulă și a lipsei tratamentelor, Arlette dezvoltase un cancer necruțător. A murit la scurt timp după eliberare, stingându-se în brațele soțului pentru care sacrificase absolut totul.

Morala: Loialitatea nu se jură doar la altar, ci se probează în cele mai reci și întunecate celule. Arlette Coposu ne-a lăsat lecția că o femeie îndrăgostită preferă să își dea propria viață, zi după zi, pe o podea de ciment, decât să rostească un singur cuvânt care să îi trădeze sufletul pereche.