Corneliu Coposu a intrat în închisoare la 38 de ani, în puterea vârstei, cu ochii plini de viitor. A ieșit la 55 de ani, cu coloana vertebrală distrusă, cu dinții smulși, cu trupul purtat prin zece penitenciare ale groazei. Nu a semnat niciodată nimic. Nu a trădat niciodată pe nimeni.

CINE A FOST:

Născut la 20 mai 1914 în Bobota, județul Sălaj, Corneliu Coposu era fiul unui preot greco-catolic, crescut în cultul sacrificiului pentru neam și al demnității creștine. A studiat dreptul și s-a format politic lângă cel mai mare om de stat al României moderne: Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, omul care a refuzat să colaboreze cu orice dictatură, fie ea nazistă sau comunistă. Coposu i-a fost secretar personal și discipol spiritual. Maniu nu i-a lăsat avere. I-a lăsat coloana vertebrală.

ANATOMIA ARESTĂRII:

În iulie 1947, cu câteva luni înainte ca regimul comunist să desființeze oficial toate partidele istorice, Corneliu Coposu a fost arestat. Acuzațiile erau absurde și magnifice în același timp: uneltire împotriva ordinii socialiste, spionaj în favoarea puterilor imperialiste, trădare de patrie. Tradus în română: refuzase să se plece.

Anchetele au durat ani. La Ministerul de Interne, anchetatorii Securității alternau bătăile cu privarea de somn, frigul deliberat cu izolarea totală. I-au smuls dinți. I-au fracturat vertebre. L-au ținut în celule fără lumină naturală luni întregi. Scopul nu era să obțină informații. Scopul era să îl rupă. Să îl transforme într-un om care semnează orice hârtie i se pune în față.

Nu au reușit.

DRUMUL PRIN IADUL ROMÂNESC:

Între 1947 și 1964, Corneliu Coposu a trecut prin Văcărești, Jilava, Ocnele Mari, Capul Midia, Periprava și Canal. Periprava, lagărul din Delta Dunării, era locul unde regimul trimitea să moară oamenii pe care nu îi putea ucide direct fără scandal diplomatic. Mlaștinile, țânțarii, foamea sistematică și munca forțată la temperaturi extreme făceau munca în locul glonțului.

Coposu a văzut oameni murind lângă el. A văzut intelectuali, preoți, generali, foști miniștri, oameni care construiseră România Mare, prăbușindu-se în noroi fără să fi primit vreodată un proces echitabil. A ales să le fie martor și să supraviețuiască. Supraviețuirea devenise la rândul ei un act politic.

Iuliu Maniu, mentorul său, nu a avut același destin. Arestat în același val de represiune, Maniu a murit în 1953 la Sighet, la 80 de ani, într-o celulă umedă, fără medic, fără cuvânt de adio. Coposu a aflat mult mai târziu. A plâns și a continuat.

ELIBERAREA ȘI DOMICILIUL FORȚAT:

În 1964, în urma grațierii generale care a urmat declarației de independență față de Moscova, Corneliu Coposu a fost eliberat. Dar libertatea era o iluzie administrativă. Securitatea l-a plasat sub supraveghere permanentă, i-a interzis să profeseze dreptul, i-a blocat accesul la orice funcție publică sau privată. Timp de 25 de ani, până în 1989, a trăit sub o presiune continuă, filat, interceptat, hărțuit, amenințat.

A refuzat să emigreze, deși i s-a oferit această posibilitate prin intermediari occidentali. A spus că locul lui este în România, lângă oamenii care sufereau, nu în confortul exilului.

ÎN DECEMBRIE 1989 ȘI DUPĂ:

Când zidul s-a prăbușit, Corneliu Coposu a ieșit din umbră cu același calm cu care intrase în închisoare. A refăcut Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat din cenușă, cu mâinile unui om de 75 de ani căruia îi durea fiecare pas din cauza vertebrelor distruse la anchetă. A refuzat orice colaborare cu foștii securiști și nomenclaturiști care se rebotezaseră democrați peste noapte.

A fost persecutat și în democrație. Televiziunea publică, controlată de structurile vechi, l-a ridiculizat. Minerii lui Iliescu au mărșăluit scandând împotriva lui. A răbdat cu același stoicism pe care îl exersase în celulă.

EPILOGUL:

Cornelius Coposu a murit pe 11 noiembrie 1995, la 81 de ani, cu inima epuizată de o viață trăită la intensitate maximă. La înmormântarea sa de la Cluj-Napoca au venit zeci de mii de oameni. Unii plângeau. Mulți nu știau exact de ce, dar simțeau că se stinge ceva ce nu se va mai aprinde ușor.

A fost decorat post-mortem și canonizat în memoria colectivă a celor care înțeleg că politica, la cel mai înalt nivel al ei, nu este despre putere, ci despre sacrificiu.

Singurul lucru pe care Securitatea nu l-a putut confisca niciodată a fost demnitatea lui. Și asta, în final, a fost singura avere care a contat.