Piedicile care se opun — şi s-au opus la această adaptare

Credem că dacă s-ar aduna la un loc cărţile, studiile de revistă şi gazetele numai în ceea ce priveşte capitolul tragic al crizei economice actuale s-ar putea crea o bibliotecă de proporţii colosale — plină de prăpăstii colosale! Un dozaj empiric şi cantitativ al circumstanţelor de fapt în care s-a desfăşurat criza, a întunecat judecata limpede şi a exclus omul din sfera combinaţiilor economice ca o cantitate neglijabila. Omul, privit în aspectele lui sufleteşti şi morale a interesat pe cercetătorul liberal al zilelor noastre numai în măsura în care el ar putea deveni un element turburător de ordine, periculos pentru aşezările de lungă tradiţie istorică. De aceea criza actuală a produs o adevărată panică, o confuzie generală şi-o dezorientare deprimantă. Unii socotesc că ne găsim în prezenţa unei crize de guvernare sau mai precis, viaţa noastră colectivă şi individuală s-ar desfăşura în cadrul unui mecanism funcţional al vieţii de stat, perimat, astăzi în contradicţie cu interesele generale. Explicaţia aceasta pare seducătoare şi de aceea ne vom opri o clipă asupra ei. In ce constă defectuozitatea mecanismului vieţii de stat, după protagoniştii ordinei sociale şi juridice existente? În parlamentarismul democratic! Toate creaţiile raţionalismului revoluţionar francez au avut o singură virtute: au pulverizat principiul unităţii vieţii de stat în concepţiunea ei romană.

Principiul separaţiei puterilor în stat, corolar al vieţii democratice a creeat o samă de funcţiuni politice inutile, ba chiar costisitoare: organele colegiale şi elective locale, parlamentul, partidele politice (asociaţii libere în vederea unui scop politic ideal) toate acestea stimulând şi menţinând o atmosferă de provizorat şi de nesiguranţă prin dărâmarea principiului continuităţii operii de guvernare.

Să fie oare adevărat? Criza prin care trecem să fie oare produsul conflictelor politice neîntrerupte sau are cauze mai adânci? În orice caz ni se pare stranie lupta în contra ordinei politice existente, pornită tocmai de aceia care sunt fructul copt al acestei înjghebări. Sau burghezia intelectuală, seismograful precis al împrejurărilor în care ne zbatem, crede că societatea capitalistă şi-a atins apogeul şi pentru a împiedica declinul brusc are nevoie de forţa statală pusă în

serviciul ei, chiar cu sacrificiul drepturilor ei politice? In societatea democratic-burgheză luptele politice dintre partide sunt simpatice jocuri de copii (este drept că uneori aceşti băieţi sburdalnici umblă cu focul şi de aceea au nevoie de un pedagog înţelepţ) fără răsfrângeri puternice în ordinea soeial-economică. Nu trebuie să fi filozof ca să remarci că orice partid care ameninţă eu răzmiriţa în opoziţie, când ajunge la putere se converteşte brusc la disciplina ordinei, devenind cel mai pasionat apărător ale aşezărilor ei fundamentale. Singura lor valoare programatică constă în a servi drept supapă de siguranţă, prin fluturarea permanentă a iluzii de progres social şi economic. Şi este mult, foarte mult acest lucru. Mişcările politice ale veacului al XIX-lea au atenuat stringenţa revendicărilor sociale până la complecta lor anihilare. Cascadele triumfurilor politice au coincis cu acele destinderi necesare, operate în sânul masselor agitate. Partidele politice schimbă figurile de şah ale păturii suprapuse şi prin năruirea unor patrimonii particulare se nasc alte patrimonii de acelaşi soi, aşa că echilibrul social economic nu suferă nici o modificare structurală esenţială.

Pentru aceste motive nu înţelegem noi prigoana fără rost în contra partidelor politice, aceste inofensive instrumente de aparentă aerisire.

Criza existentă are însă cauze mult mai adânci şi fără o curajoasă analiză şi expunere a lor, nu-i posibilă găsirea remediilor. Fenomenul economic se desfăşoară într’un mediu natural, social şi moral, mai ales moral, ultimul factor fiind astăzi de o importanţă covârşitoare. Cele mai bune măsuri rămân ineficace, atâta vreme cât egoismul individual va guverna acţiunile noastre economice, atâta vreme cât progresul insului va fi condiţionat de acumularea prin indiferent ce mijloace a unui patrimoniu bine rotunjit. In societatea noastră românească politicul este expresia fidelă a structurii social-economice tradiţionale, fără putinţa de a putea modifica structural aşezările noastre de bază. Proprietatea individuală, în toate formele ei, până la complexa şi necontrolabila societate anonimă constituie un nucleu central al vieţii de toate zilele. Singura preocupare a guvernantului este salvarea patrimoniul individual sau vorbind techniceşte a întreprinderii economice mari şi mici, fiind credinţa generală că de prosperitatea întreprinderii individuale depinde progresul general al societăţii.

Partidul naţional-ţărănesc a făcut un pas mai departe în ceeace priveşte apărarea întreprinzătorului: dela economia naţională închisă, propovăduită de aşa zişii reprezentanţi ai burgheziei noastre, s-a trecut la economia din ansamblu european, prin cercetarea debuşeelor şi stabilirea de relaţii comerciale normale cu celelalte popoare de care ne-am putea eventual lega prin interese economice. S-a ţinut cont cu un cuvânt de principiul interdependenţii, care în condiţiile actuale ale economiei sociale nu se mai poate dispreţui fără daune considerabile pentru economia noastră naţională. Cu toate acestea centrul de gravitate al preocupărilor a rămas clasicul întreprinzător, presupus ca motorul acţiunilor economice fecunde. Aceasta, chiar când noi, naţional-ţărăniştii i-am limitat profitul personal. Etica economică capitalistă, n-a suferit deocamdată remanieri fundamentale. Ne-am izbit însă de un mare neajuns: solidaritatea ginţilor, după atâta anarhică întrecere în domeniul producţiei a venit prea târziu, şi chiar astăzi este discutabilă, date fiind asperităţile şi frecările dintre noroade. Tendinţa de armonizare a intereselor diferitelor categorii sociale şi a intereselor statelor între dânsele, se împiedecă de mentalitatea îngustă a întreprinzătorului, această cheie de boltă a regimului capitalist. Etica „omului economic şi democratic” a rămas în urma exigenţelor vremii, iar partidele politice care reprezintă un grup sau altul social nu pot fi învinuite, întrucât ele nu sunt altceva decât exponente ale intereselor grupurilor reprezentate. Statul în forma şi prin preocupările sale actuale nereprezentând decât puterea politică, este incapabil de a se adapta la condiţiile crizei, soarta ordinei politice şi sociale fiind în mâna miraculosului întreprinzător. Tardieu, Poincaré, Briand, Albert Thomas pentru a nu lua spre exemplificare decât figuri din opulenta republică franceză se întâlnesc când este vorba de soluţionarea crizei economice actuale pe acelaşi plan programatic: salvarea întreprinzătorului. Prin ce mijloace? Atâta vreme cât va dura criza de consumaţie j până la restabilirea echilibrului între producţie şi consumaţie prin epuizarea stocului de mărfuri depreciate prin supraproducţie, statul este dator să intervină cu măsurr menite a apăra patrimoniul particular: prin construirea unor lucrări de utilitate publică şi anume: căi ferate, drumuri, poduri, fortificaţii permanente, înzestrarea armatei cu armament şi muniţii, construcţii edilitare, dând astfel de lucru marilor întreprinderi. În modul acesta se vor putea întrebuinţa în mod folositor braţele de muncă libere şi se va înviora ritmul economiei naţionale. Care sunt mijloacele prin care statul îşi va putea procura capitalul financiar necesar unor asemenea mari investiţii? Aici se complică problema. Pe cale pur fiscală? Aici ne izbim de limitele venitului naţional. Pe calea împrumuturilor de stat? Trăim într-o epocă de marasm economic general. Fiecare stat este redus la propriile sale forţe, iar criza deşi mondială, se deplasează ca soluţii pe terenul economiei naţionale. Atunci? Cum vedem, soluţiile, preconizate aiurea şi care stăpânesc şi cercurile noastre conducătoare sunt nesatisfăcătoare. Pentru ca intervenţia statului să fie eficace, adică pentru a salva societatea şi statul din impasul în care se află este necesară o trecere de la economia liberă la economia dirijată după un plan de ansamblu, în care rolul întreprinzătorului individual să cadă pe planul al doilea.

În orice caz, alături de acest întreprinzător se va impune cu necesitate apariţia în viaţa economică a unui nou şi mare întreprinzător: statul. Este singurul mijloc economic prin care puterea superioară politică îşi va putea procura mijloacele necesare unei intervenţii eficace, putând astfel influenţa ritmul economiei colective. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest pluralism de regimuri economice în sânul aceleiaşi societăţi, el existând în stare embrionară astăzi, la noi mai ales, acesta fiind sensul care se desenează pentru economia viitorului. De la Statul ,,paznic de noapte” cum l-a caracterizat Lassalle, se va trece uşor la statul întreprinzător, silit de noile împrejurări să pună în valoare toate bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, acolo unde întreprinzătorul particular este lipsit de mijloace. Munca organizată a tuturor forţelor libere va juca un rol preponderent şi va suplini de multe ori lipsa capitalului. În bilanţul economic al întreprinderilor statale, natura cu bogăţiile ei va fi socotită ca un element economic care trece dincolo de negocierile mercantile. Este pregătit statul român pentru o astfel de îndrăsneaţă întreprindere? Să scruteze fiecare propria sa conştiinţă sondându-şi resorturile generozităţii, idealismului şi ideii de sacrificiu care-i stăpînesc sufletul. O epurare morală nu poate veni de jos decât în mod normal şi lent arareori prin izbucniri revoluţionare organizate şi de durată de sus prin întrebuinţarea violenţei concretizată în sancţiuni drastice şi necruţătoare pentru îndărătnici şi saboteuri şi în limitarea profitului personal în favoarea obştei pentru conducătorii întreprinderilor publice economice. Va fi mult de lucru în ţara aceasta cu moravuri pestriţe, unde tronează incuria, diletanismul şi acel spirit înrăit de rentier comod, dornic de o ieftină căpătuială fără să simtă oboseala efortului în faţa împrejurărilor vitrege. Prea mult a durat epoca fanarioţilor şi prea mult s-au înrădăcinat în obiceiurile noastre metodele tancretine şi porceşti de acumulare a bogăţiilor.

Burghezia română câtă brumă s-a închegat, s-a format prin frustrarea averilor publice, discreditând şi pulverizând neîntrerupt autoritatea economică şi financiară a statului. Efectele morale ale activităţii politice a partidelor burgheze de peste o jumătate de veac, le trăim astăzi în toată realitatea lor tristă. Şi discutând chestiunea obiectiv, nu li se poate imputa nici o vină, ele reprezentând o mentalitate social-economică nenorocită. Piedicile care s-au opus şi opun adaptării statului nostru la criza de astăzi sunt de natură morală. Când vom învinge în noi pofta de câştig nejustificat nici de legile economii nici de cele morale, statul îşi va putea începe activitatea sa fecundă. Va fi oare cu putinţă? Să aşteptăm în linişte desfăşurarea evenimentelor şi fiecare dintre noi să-şi pregătească conştiinţa pentru vremurile noi.

O societate nouă îşi anunţă titlurile de legitimă moştenire la succesiunea societăţii existente. Va fi bună? Depinde de modul cum tălmăceşti şi înţelegi ritmul devenirii istorice. Tendinţa vieţii este spre stabilirea unui acord între putinţa de mişcare şi rodnică acţiune şi placere interioară a existenţii. Iluzia perfecţiunii acestui acord constituie adevărata forţă dinamică a istoriei şi progresului.

9 septembrie 2010, Barlogul Pntcd