(EN: My village)

Oriunde ne-ar purta valurile vieții, satul natal nu se poate uita niciodată. Nu poți uita ulițele copilăriei, pe cei dragi și nici poveștile spuse de bătrânii satului.

La fel, Corneliu Coposu nu putea uita satul său natal, Bobota, chiar dacă cărările vieții, l-au purtat, după anul 1940, prin alte locuri, urmându-și crucea destinului său atât de greu încercat. Nu putea uita biserica ctitorită de străbunicul său, protopopul greco-catolic Gavril Vaida și de tatăl său, protopopul greco-catolic Valentin Coposu. În această biserică, adevărată catedrală, a fost botezat, aici a slujit tatăl său vreme de 32 de ani, până la odiosul Dictat de la Viena și tot aici, în curtea bisericii, își dorm somnul de veci șase membrii ai familiei sale.

Începându-și prodigioasa carieră profesională ca jurnalist la ziarul clujean „România Nouă”, condus de Zaharia Boilă, Corneliu Coposu s-a remarcat, după cum sublinia și distinsul academician și prieten apropiat Gabriel Țepelea, ca un condeier de mare vervă și talent.

Din sutele de articole publicate, ceea ce ne impresionează, în mod deosebit, sunt rândurile frumoase scrise despre satul său natal, Bobota. Ele dovedesc adevăratele lui simțăminte despre locurile și oamenii locurilor sale natale, scrise cu un talent deosebit, ceea ce credem că îl situează în rândul marilor scriitori care au evocat cu duioșie satul natal, precum Ion Creangă.

Relevant, în acest sens, este articolul „În satul meu”, publicat de Sărbătoarea Învierii, în anul 1941, având în vedere și condițiile vitrege în care se găsea familia Coposu.

Anul 1940 a însemnat primul mare cutremur pentru familia Coposu. În urma Dictatului de la Viena din 30 august, tatăl său a fost trecut, la fel ca în 1919, pe lista neagră a trupelor maghiare, deoarece era semnatar al Marii Uniri din 1Decembrie 1941. În preziua intrării trupelor horthyste în Bobota, întreaga familie s-a refugiat la Coșlariu, lângă Alba Iulia, unde Valentin Coposu a mai păstorit doar un an de zile, trecând la cele veșnice la vârsta de numai 54 de ani, în urma unui infarct. În testamentul său și-a exprimat dorința de a fi înmormântat în curtea bisericii din Bobota, în care a păstorit 32 de ani, după ce Ardealul va fi eliberat.

Sărbătoarea Învierii, atmosfera tristă de la Bobota și Coșlariu este surprinsă magistral de către Corneliu Coposu în articolul amintit și de aceea îl redăm mai jos.

Marin Pop

În satul meu

Undeva, departe de steag românesc, în țara vremelnic robită de cruntul destin al răscrucilor noastre, feciorii pământului sfâșiat, cu sufletul amar, trag clopotele Învierii. Dangătul lor răsună prelung, a jale, peste satul încălecat de vrăjmășia învechitei stăpâniri.

În puterea dimineții, românii se adună, unul câte unul, ca altădată, la răstignirea de lângă biserica noastră, călcând pe lutul cărărilor umezite de rouă. Pacea sărbătoririi nu s-a coborât în sufletele lor răscolite de furtună. Priviri întunecate, ca o noapte de iarnă, se desprind din figurile lor, pe care dungi aspre au însemnat îndelung reținuta durere.

Sunt, acum, toți în țințirim și cântă, cu glas scăzut, cântarea biruinții. Lumina lui Hristos, Dumnezeu, le mai luminează doar o nădejde mare, în ziua care trebuie să vie. Din piepturi ferecate, din istoria măruntă a zilelor noastre, pornește cuvântul, astăzi domolit de zădarnica așteptare. Hristos a Înviat! – Dar răspunsul creștinesc întârzie înecat în suspine.

Unul din sătenii de frunte, în haine albe de sărbătoare, bătut de gândul descurajării, își netezește pletele de zăpadă și șoptește, ca pentru sine, oftând, între două tropare: „Or sosit și Paștile și Popa nost nu s-o mai întors”. Lângă el, o mătușe, apăsată de greul anilor trecuți, își șterge cu năframa lacrimile dintre gene.

Apoi se așterne tăcerea, o tăcere adânc îndurerată și mult grăitoare.

Țăranii plaiurilor mele tac și plâng de mila țării lor.

Peste linia care ne-a robit munții și pădurile și a despărțit cu sila brazda muncită de aceleași brațe românești, își regăsesc – la Paștele acestui an de necumpănit dezastru – purtându-și crucea cu bărbăție, cu sufletul lor același, la îndoială și la nădejde, încălzit de aceeași speranță, legănată în legendara ei duioșie.

Fugarul din mine le trimite o smerită închinare. Ei sunt stâncile neclintite care au rămas să înfrunte pe pământul lor strămoșesc, de două mii de ani încoace, apa valurilor trecătoare. Să împlânte, în țara de la Miază-Noapte, mărturia vie a drepturilor noastre. Împotriva stăpânilor fără ieri și fără mâine. Împotriva nedreptăților strigătoare la Cer. Împotriva tuturor ...

Din adâncimile înfrângerii până în creștetul biruinței, în mijlocul cumplitelor furtuni, ei au rămas, în toate clipele, frați credincioși ai pământului românesc.

Acolo au rămas astăzi, în ziua neagră a bunei credințe mințite. Acolo vor fi și mâine, în ceasul socotelilor și al dreptei judecăți.

Vrednici bărbați ai luptei noastre, din satul meu ...

Au înflorit, și acolo, cireșii de peste drum și s-au împodobit cu petale de azur zarzărul din dreptul ferestrei mele. Cocorii plecați astă-toamnă, deodată cu noi, spre alte zări, au revenit în satul meu. Tufișurile de agave s-au întins peste prundul cărărilor drepte, din grădina presărată cu stânjeni. Din crengile codrului de vișini răsare casa noastră, părăsită, cu ușile sfârâmate de vitejii năvălirii. Prin colțuri de odăi răvășite, paianjenii au țesut, din pânza lor, povestea unui surghiun. Pe tencuiala spintecoasă de ascuțișul baionetei stă scris un capitol din istoria fărădelegilor de ieri.

La capătul rondurilor de narcise, Bunica își doarme somnul de veci, la umbra celor dintâi frunze de arțar. Se va fi întrebat ea, oare, dincolo, de ce nu vine Mama, în Joia Mare, să răsădească flori de crin, pe pajiștea mormântului și să așeze glia primăverii pe brațele crucii de lemn ? ...

La hora din vecini e mai puțină lume și voia bună-i plină de tristeți. Pe ulițele satului, pe care mi-am plimbat copilăria, nici chiote nu se mai aud și nici cântări. Numai bătrânii satului se mișcă greu și povestesc cu vorbă rară de vremea tinereții petrecută în aceeași iobăgie.

Poate feciorul fătului s-o fi întors acasă cu straie verzi de la honvezi și povestește, pe prispa casei, cum se învață comandă ungurească la Carei.

Vreo trei neveste sunt plecate la bărbați, în Debrețin, unde i-a dus jandarmul, pentru vorbă românească. Iar un copil, al fostului primar, s-o fi ascuns la Rogogele, în pădure, de frica Domnului Notar, care l-a surprins cu ouă în sân, încondeiate în culorile oprite ...

În satul meu nu este nici un domn. Și nici o întâmplare nouă, nu-i ...

Turnul bisericii stă drept, ca înainte de blestem. Și dealul e acolo, neclintit, cu pietrele lui roase de dinții veacurilor peste care a trecut. Copacii ce s-au pomenit acolo, deodată cu vremea, la margini de hotar, și plopii din vale și pădurea de pe deal sunt toate la locul lor. Numai altarul e pustiu și casa noastră. Și sufletele tuturor la fel sunt de pustii ...

Într-o biserică mai mică, dintr-un colț al pribegiei, slujește Tata la altar, cu gândul dus la satul de dincolo de hotare. Și cântă, cu încrederea pe care nu i-au zdruncinat-o nici temnițele de la Budapesta și nici potopul cerurilor năruite astă toamnă peste noi, mărețul stih al Învierii: - „Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui!”.

În satul meu răspund, ca un ecou, iobagii, fără preot, în murmur surd și înnăbușit: „Și să se risipească vrăjmașii Lui” ...

1941, Sărbătoarea Învierii

(articol apărut în ziarul „Ardealul”, an I, nr. 10, 20 aprilie 1941, p. 2)

IOSIF, GAVRIL ȘI CORNELIA VAIDA, TEREZIA CINCĂ,
SIMION, IULIAN, VALER ȘI SIMION ANCEANU, LUDOVICA BOHĂȚIEL,
GRIGORE COPOSU ȘI LUDOVICA ȘUTEANU
VALENTIN, AURELIA, CORNELIA, MIRCEA FLAVIU, DOINA COPOSU
CORNELIU COPOSU –DE LA A CĂRUI TRECERE LA CELE VEȘNICE SE IMPLINESC 15 ANI
DORU E. GORON, OTTO DOMOCOȘ ȘI PENTRU ALEXANDRU V. MATEI, FOSTUL DIRECTOR AL MUZEULUI JUDEȚEAN DE ISTORIE ȘI ARTĂ ZALĂU, UNUL DIN CTITORII CENTRULUI CULTURAL „ȘINCAI-COPOSU” DIN BOBOTA