Corneliu Coposu Fan Page

Percepţia comunismului în Occidentul Europei - Ion Vianu, Revista 22, 22 februarie 2011

Înapoi la Comunismul-Didactic

Ion Vianu

Una dintre frustrările exprimate deseori de intelectualii din fostele state comuniste este aceea că percepţia comunismului în Occident este diferită de a nazismului. În timp ce hitlerismul şi fascismul sunt percepute ca răul absolut şi orice referinţă cât de cât ambiguă este cenzurată violent, comunismul este resimţit ca o etapă istorică încheiată, dar, într-o anumită măsură, legitimă.
Efectiv, această apreciere diferită a celor două fenomene totalitare există, chiar dacă nu este absolut univocă. O astfel de tratare este simţită ca jignitoare pentru cei care, în Est, reflectează asupra istoriei. Dar, chiar dacă o condamnăm, ar trebui să încercăm să înţelegem atitudinea. Char dacă noi ştim (nu numai am auzit) cât de covârşitoare a fost opresiunea comunistă.

Cea dintâi realitate istorică la care trebuie să ne gândim este aceea că Occidentul nu a cunoscut un regim comunist pe propria lui piele. A cunoscut, cert, partidele comuniste. Au fost partide puternice în Franţa şi Italia, mai slabe în Regatul Unit, iar în Germania postbelică PC a fost interzis. Dar dictatura comunistă este, pentru occidentali, o realitate politică despre care ei nu ştiu a vorbi decât din relatări jurnalistice şi istorice despre Europa de Est.

Dimpotrivă, Europa Occidentală a cunoscut nazismul, ca regim totalitar şi criminal, ca ocupaţie bestială, iar Statele Unite au participat la războiul antihitlerist. Germania, Italia, Spania, Portugalia au fost ţări în care a domnit extrema dreaptă; Franţa, Țările de Jos, Belgia etc. au cunoscut ocupaţia. Memoria există în aceste ţări, nu ca o percepţie abstractă, o relatare despre „alţii“, ci sub forma unor poveşti din bătrâni. Este greu să pretinzi mentalităţii populare să nu facă o diferenţă între amintirea generaţiilor şi o istorisire venită din afară.

Dacă vorbim de război, nu putem să uităm că războiul a fost câştigat de aliaţi şi URSS, iar Germania şi Italia au fost înfrânte. Principiul vae victis este valabil şi în acest caz. Justiţia este a învingătorilor. Iar faptul că Aliaţii au fost în război alături de Uniunea Sovietică incită la o privire mai blândă din partea societăţilor care îi moştenesc. În percepţia occidentală, comunismul este, azi, o ideologie. A fost un regim, azi, politiceşte, ieşit din scenă; dar, istoric, nu a fost înfrânt, ci s-a terminat, s-a epuizat.

Un alt factor care trebuie luat în consideraţie este retorica generoasă a comunismului. În timp ce nazismul şi toate totalitarismele de dreapta au fost fără ruşine agresive, au proclamat superioritatea unei rase, nu au ascuns voinţa de distrugere a „raselor inferioare“, comunismul a proclamat un ideal universal de egalitate. „Dictatura proletariatului“, a celor săraci asupra celor bogaţi era considerată de comunişti o etapă provizorie în dezvoltarea istorică, în timp ce Reichul german trebuie să dureze „o mie de ani“ (aluzia apocaliptică fiind inclusă).

Retorica are un rol fundamental în reflectarea unei ideologii. Masele „ariene“ au putut fi seduse de retorica nazistă; dar mai durabilă a fost retorica generoasă a comunismului, care are curs şi azi şi va avea întotdeauna. Comunismul a pretins că vrea binele întregii umanităţi. Ca regim egalitar, comunismul este imposibil; el generează automat o clasă suprapusă de birocraţi, incontrolabilă, tiranică prin definiţie; acest fapt nu jenează, atât timp cât nu l-ai resimţit pe propria piele. În schimb, năzuinţa utopică spre egalitate este indestructibilă. În acest sens a putut vorbi disidentul rus Alexandr Zinoviev de un „comunism etern“.

Mai mult, comunismul nu a fost distrus, deşi statul care l-a protejat şi finanţat, URSS, a dispărut. Comunismul predică şi azi egalitarismul, se înscrie în favoarea cauzelor generoase (încurajarea imigraţiei din ţările sărace, de pildă), deşi, dacă ar participa la guvernare, cu siguranţă că şi-ar dilua mult bunele intenţii. Din punct de vedere electoral, aceste atitudini nu duc la câştiguri prea mari, dar câţiva (nu puţini!) dintre cei care nu votează cu comuniştii îi consideră mai degrabă „buni“, iar pe ceilalţi sigur „răi“. Dimpotrivă, fascismul şi nazismul au fost zdrobite, iar în măsura în care se manifestă o pot face numai ruşinate şi ascunzându-şi intenţiile.

Regimul fascist italian a durat douăzeci de ani. Cel nazist, doisprezece. Franchismul spaniol a stabilit un record al dreptei extreme, a durat patruzeci de ani. În timp ce bolşevismul a cârmuit URSS peste şaptezeci de ani. Durata contează în aprecierea unei tiranii. Iar comunismul nu s-a prăbuşit în urma unei revoluţii: disidenţilor li se cuvine respect, ca martori ai inechităţii şi ca oameni curajoşi, dar nu ei au dărâmat comunismul. Comunismul nu a fost distrus, în URSS, nici de o revoluţie, nici de o victorie militară; pur şi simplu, a dat faliment. Acest mod de ieşire din istorie este resimţit ca mai puţin compromiţător. Iar existenţa azi a unei Chine în plină evoluţie pune oarecum în umbră coşmarele statale care sunt Coreea de Nord, una dintre tiraniile cele mai cumplite ale istoriei universale, Cuba, Vietnamul.

Deşi iniţial Uniunea Sovietică nu a fost recunoscută de Occident, mai târziu ea a devenit un partener diplomatic şi comercial, cert conflictuali dar foarte prezent. URSS a negociat cu toate curentele politice europene, şi-a plasat agenţii de influenţă pretutindeni. Este un fapt care a marcat profund mentalităţile.

Nu putem uita rolul social-democraţiei. Pentru comunişti, socialiştii au fost duşmanii constanţi, „social-trădătorii“. Pentru social-democraţi, de asemenea, comuniştii au fost stânga violentă, cei de care trebuiau să se diferenţieze pentru a câştiga alegerile. Totuşi, au existat alianţe tactice, cum a fost în Franţa primul guvern al preşedinţiei Mitterrand, în care au intrat miniştri comunişti. Azi, social-democraţii europeni, o forţă care contează în peisajul electoral, reacţionează prudent la anticomunism. Ei au impresia că o atitudine excesiv anticomunistă îi atinge şi pe ei. Nu rareori, anticomunismul este calificat dinspre stânga social-democrată drept „primar“ şi considerat de esenţă extremistă.

Constatarea obiectivă a acestor percepţii diferite ale comunismului în Vest şi Est ar trebui să deschidă un dialog, cum a încercat Stéphane Courtois în Cartea neagră a comunismului. Dificultatea confruntării ar trebui să stimuleze, nu să descurajeze.
Dar criticarea comunismului are dificultăţi să se impună şi în ţările din Est, cu toate că l-au trăit ca pe realitatea crudă a exterminării prin foame, a lagărelor, a diferitelor „experimente“ concentraţionare, sub forma supravegherii insuportabile a miliarde de oameni, zeci de ani. Care sunt cauzele acestei stări de spirit vom discuta într-un articol ulterior.

Ion Vianu, 22 februarie 2011, Revista 22

Articol citit de 2944 ori.

Alte articole