Acum doua decenii nu a pierit doar URSS, ci un intreg mod de a privi lumea, prin lentilele totalitare, un expansionism menit sa cucereasca intreaga planeta in numele unei religii seculare, al unei Weltanschauung pseudo-izbavitoare. Era finalul, deloc grandios, al nesabuintei istorice a bolsevismului. “Nu exista fortareata pe care noi, bolsevicii, sa nu o putem lua cu asalt”, proclama Stalin, pe urmele lui Marx care anuntase ca revolutionarii pot si trebuie “sa ia cu asalt cerul”. Cecil Rhodes, citat de Hannah Arendt, promitea “colonizarea stelelor”. Totalitarismul, concept pe care unii l-ar dori eliminat ca pe un “vestigiu intelectual al Razboiului Rece”, a simbolizat o cumplita realitate, a reprezentat ceva absolut nou in istorie, ingemanarea perversa dintre utopie, ideologie si teroare. De fapt, cum au observat unii politologi, este mai adecvat sa vorbim despre totalitarisme.
Dincolo de atatea diferente, comunismul si fascismul au fost eforturi sistematice de distrugere a modernitatii burgheze, a valorilor liberale, intre care pluralismul, moderatia, civilitatea, cultivarea onesta si calma a traditiei, toleranta, respectul pentru celalalt, pentru alteritate. Au fost miscari revolutionare chiliastice care urmareau sa intemeieze comunitati “perfecte”, dupa modelul sectelor religioase, prin stigmatizarea, demonizarea, excluderea si exterminarea celor considerati “nedemni de a trai”. In anii 30, parea ca nimic nu le putea sta in cale, ca uraganul totalitar era de nestavilit, ca Stalin, Mussolini si Hitler aveau vantul in pupa, ca omenirea intra in ceea ce Elie Halevy a numit “era tiraniilor”. Nu putem asadar ignora invariantii, temele, obsesiile, motivele comune existente in stalinism si nazism. Tocmai de aceea mi se pare important volumul “Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared” aparut in 2009 la Cambridge University Press, editat de Michael Geyer si Sheila Fitzpatrick. Bogata in sugestii, informativa si densa, introducerea semnata de profesorul Michael Geyer de Universitatea din Chicago, reprezinta un excelenta sinteza a catorva decenii de dezbateri pe tema totalitarismului.
Cartea este organizata in patru parti: Governance; Violence; Socialization; Entanglements. Fiecare capitol este scris de doi specialisti, un expert in stalinism si altul/alta in nazism. De pilda, primul capitol, intitulat “The Political (Dis)Orders of Stalinism and Nazism” este scris de Yoram Gorlitzky si Hans Mommsen. Capitolul despre Omul Nou in Rusia stalinista si in Germania nazista este scris de Peter Fritzsche si Jochen Hellbeck (acesta din urma este autorul lucrarii Revolution on My Mind: Writing a Diary Under Stalin, Harvard University Press, 2006), o carte care a influentat decisiv orientarea actuala a studiilor despre problema constiintei individuale a “omului sovietic”, a constructiei si reconstructiei sinelui, a sentimentelor si emotiilor, deci a subiectivitatii asadar in regimul totalitar stalinist. Peter Fritzsche este autorul volumului “Stranded in the Present: Modern Time and the Melancholy of History”. Concluzia acestui capitol merita citata, mai cu seama ca sunt unii care prefera sa ignore faptul ca totalitarismul a simbolizat mai presus de orice un transformism revolutionar (spre a relua ideea lui Robert C. Tucker), un atac continuu, sistematic si violent impotriva valorilor, normelor si principiilor modernitatii liberale. Inamicul principal a fost statul de drept care trebuia inlocuit cu cel de nedrept (Unrechtsstaat). Nu este insa vorba de un refuz al modernitatii, ci de propunerea unei “modernitati alternative, neliberale (illiberal)”. Ar merita (re)citita in acest sens cartea lui Stephen Holmes despre anatomia antiliberalismului.
Bolsevismul si nazismul au fost doctrine prin excelenta moderne, dar ele au respins libertatile si drepturile individului asa cum s-au constituit acestea in intreaga experienta anti-absolutista a Occidentului. Pe urmele lui Rahmetov, eroul lui Cernisevski din “Ce-i de facut?”, Lenin s-a conceput pe sine ca Om Nou si a impus unei intregi societati aceasta revolutie antropologica. In repetate randuri, vorbind in fata cadrelor SS, Heinrich Himmler a insistat asupra necesitatii unei mutatii a conditiei umane prin revolutia rasiala. Ambele sisteme au urmarit disparitia celor considerati “elemente sociale daunatoare” (in Rusia sovietica) ori “asociali”, “vermina”, “paraziti rasiali” in Germania nazista:
Stalinist and Nazi New Men did share a common commitment to discipline, whether intellectual or physical, and thus in the ability to leave behind the liberal world. They both pout a premium on organized collectivities–their marching order expressing, alternatively, the powerful march of historyor the strength and beauty of the master race. Only through synchronic collective exertions could history be propelled forward, as the Soviets believed, or the degenerative tumble of history be reversed, as in the German case. Both scorned liberalism for its weakness and inability to cope with the demands of the modern world. Their pretense to transform the world in systematic fashion and grandiose ways legitimated their claim to being vanguards of two distinct variants of an illiberal modernity. In the Soviet case, the liberal world had become obsolescent and a grander future could be achieved; in the Nazi case, the liberal world obscured more fundamental racial identities. There was a dizzying audaciousness in the assumption that new collective identitiescould be claimed in the twentieth century. However, this audaciousness also revealed itself in the veast destructive energies that the creation of the New Man entailed. In the Soviet Union, New Men presupposed Old Men abandoned by history who needed to cleared away; in Nazi Germany, New Men revealed themselves in their willingness to eliminate any and all racial perils. The assumption of the new identities was ultimately a ferocious attack on and a frightening alternative to liberal modernity, a state of being that is possible and demands scrutiny. (pp. 340-341, subl. mea VT).
Pregatind acest articol, am regasit urmatorul pasaj din prefata scrisa acum cateva decenii de catre marele politolog si istoric britanic Leonard Schapiro (autor, intre altele, al unei biografii a lui Turgheniev) la cartea sa “The Origins of the Communist Autocracy: Political Opposition in the Soviet State. First Phase–1917-1922″, aparuta la Harvard University Press. Este bine ca suntem la curent cu noile contributii datorate unor istorici si politologi interesati in studiul vietii cotidiene, al variilor forme de complicitate, colaborare, consens si al subiectivitatii in statele totalitare, dar nu trebuie sa uitam ca exista genealogii in lumea ideilor, ca notiunile au propria lor ereditate, ca spatiul conceptual este unul cu filiatiuni si ramificatii multiple, adeseori surprinzatoare. Iata asadar ce scria Leonard Schapiro in 1976:
I have spent the past twenty tyears, and more, in the study of the totalitarian systems. Nothing has led me to alter the opinion which I formed as a result of work on this book that the key to a society is its attitude to law. … The whole point about a modern, totalitarian society is that it is not just a more elaborate kind of tyranny, with harsher laws, and more of them. It is, on the contrary, a system of arbitrary rule which has discovered a convenient formula in order to ensure that law and judges can be utilized as instruments for the arbitrary rule. (…) So, the German National Socialists invented “the higher law of the party”, while Lenin operated with the Marxist or quasi-Marxist “revolutionary consciousness” which were supposed to have greater authority than mere “lawyers’ tricks” (“Juristich also falsch”–as Marx remarked in one of his less lucid moments). If once law, by means of one or other of these, or similar, tricks is turned into an instrument of arbitrary rule (and therefore destroyed) the position of the individual is beyond hope. In this respect, at all events, there was no real difference between Lenin and Stalin.
Lenin a studiat dreptul, era de profesie avocat (meserie pe care nu a practicat-o si pe care a tratat-o instrumental, asemeni atitudinii sale fata de justitie in genere). Pentru avocatul Ulianov, educat in traditia nihilismului rus si a radicalismului marxist, dreptul era o suprastructura, putea fi asadar abolit ori reconstruit in functie de interesele “avangardei revolutionare”. Fidel Castro a studiat si el dreptul. Hans Frank, guvernatorul Poloniei convertita in colonie germana, unul dintre principalii arhitecti ai Holocaustului, era un doctrinar oficial al sistemului “juridic” al celui de-al Treilea Reich. Calea catre teroarea absoluta, catre exterminism devenit politica de stat, a fost deschisa de distrugerea legalitatii traditionale. Avocatul ex-mensevic Andrei Vasinski avea sa-l serveasca pe Stalin ca procuror in inscenarile sinistre numite “procesele de la Moscova”. Lenin dispretuia “sentimentalismul mic-burghez”, procesele de constiinta ale “intelectualilor sovaielnici”, moralismul preotilor si mai ales “tertipurile avocatesti”. Nu suporta sa asculte Apassionata. Revolutia nu avea nevoie de justificari externe: “legea” ei imanenta era teroarea, distrugerea adversarilor, lichidarea legalitatii reale.
Romancierul Maxim Gorki a fost cel care a construit arhetipul Omului Nou, pregatind modele gen Pavlik Morozov, pionierul care si-a denuntat tatal, si Stahanov, eroul industrializarii fortate. In 1918, Gorki a criticat violenta dezlantuita a bolsevismului. Ulterior, a devenit el insusi propagatorul miturilor redemptive ale acestui radicalism utopic, a justificat, prin scrierile sale, Gulagul. O carte care a dominat discursul si practicile nefaste ale realismului socialist in Romania stalinizata a fost scrisa de Ion Vitner si purta titlul “Pasiunea lui Pavel Korceaghin”. Substratul psihologic al totalitarismelor a fost resentimentul. Lenin, Stalin si Hitler au fost oamenii resentimentului. Eric Hoffer avea dreptate: miscarile de masa inspirate de profetismul radical de tip totalitar au fost miscari resentimentare. Ceea ce nazistii desemnau drept Weltanschaungstaat, ceea ce comunistii celebrau drept “dictatura proletariatului”, falsa imparatie a libertatii, era de fapt opusul absolut a ceea ce traditia liberal-conservatoare numeste Rechtsstaat, statul de drept.
Vladimir Tismăneanu, 4 noiembrie 2011, Contributors.ro
