Fan Page Corneliu Coposu

Activitatea lui Iuliu Maniu în lupta naţională a românilor de sub Imperiul Austro-Ungar

Înapoi la 2018

La 65 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Iuliu Maniu, propun să supunem analizei o perioadă mai puţin cunoscută din viaţa marelui om politic român. Continuator al memorandiştilor şi personalitate de seamă a vieţii politice româneşti interbelice, Maniu a reprezentat un important factor al rezistenţei româneşti împotriva politicii opresive a Imperiului Austro-Ungar

I. Tinereţea şi studiile

Maniu s-a născut la 8 ianuarie în 1873, la Şimleul Silvaniei, în familia unui magistrat cu numele de Ioan Maniu, ce era căsătorit cu Clara Coroianu. A avut 9 fraţi, însă patru dintre aceştia nu au ajuns la vârsta maturităţii, decedând la vârste fragede. Dintre cei rămaşi în viaţă s-au remarcat fratele Cassiu, în calitate de publicist şi profesor de teologie, Cornelia devenită ulterior „sora Cecilia“, aparţinând ordinului surorilor franciscane, care a întemeiat un orfelinat la Şimleul Silvaniei şi Elena (căsătorită cu profesorul dr. Ioan Pop al Seminarului Teologic din Gherla). Familia sa dinspre tată era coborâtoare din neamul „Man“, un strămoş al acestora fiind menţionat într-o diplomă de împroprietărire datată la 1699. Un rol important în educaţia şi dezvoltarea tatălui său l-a avut unchiul acestuia, Simion Bărnuţiu, participant la evenimentele de la 1848. În acelaşi timp, mama era fiica lui Iuliu Coroianu, un alt important luptător pentru emanciparea românilor din Transilvania.

Studiile şcolii primare din Blaj au fost urmate de absolvirea liceului calvin din Zalău şi apoi de studii universitate de drept la Cluj, Budapesta şi Viena, avându-i colegi, printre alţii, pe Edvard Beneş şi Elie Cristea (viitorul patriarh Miron Cristea).[1]

II. Context

Pentru a înţelege mediul în care a trăit şi s-a dezvoltat tânărul Maniu, ar trebui să ne întoarcem în timp şi să aruncăm o privire de ansamblu asupra situaţiei românilor transilvăneni în a doua jumătate a secolului XIX. În 1867 s-a încheiat acordul privind constituirea monarhiei dualiste austro-ungare. Temându-se de agitaţiile naţionale din Imperiul Habsburgic, împăratul Franz Joseph a realizat un compromis primind şi funcţia de rege al Ungariei. Imperiul era împărţit într-un stat cu două capitale, două structuri politice diferite şi 3 ministere comune: finanţe, externe şi război. În acelaşi timp, cele două state îşi partajau autoritatea în două părţi ale imperiului: Cisleitania, cu capitala la Viena (îi cuprindea printre alţii şi pe românii din Bucovina) şi Transleitania cu capitala la Budapesta (sub autoritatea căreia se aflau Transilvania, Maramureşul şi Banatul).

În aceste condiţii, situaţia românilor din Transilvania devenea cu atât mai tragică în măsura în care, la începutul anilor 60, beneficiaseră de o serie de drepturi politice, întrucât alcătuiau majoritatea în Dieta Transilvaniei. Integrarea în totalitate a Transilvaniei la Ungaria a fost urmată şi de restrângerea drepturilor de utilizare a limbii române în şcolile de stat, justiţie şi administraţie.

Rezistenţa românilor s-a manifestat prin adoptarea a două direcţii: pasivismul – refuzul oamenilor politici de a colabora cu autorităţile ungare şi activismul – implicarea în viaţa politică cu scopul de a obţine treptat concesii din partea statului ungar. Acţiunile au luat forma unor manifeste şi memorii adresate Vienei sau a constituirii unor formaţiuni politice. Dintre documentele ce revendicau drepturile naţiunii române putem enunţa: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 şi Memorandumul din 1892. Principalele partide politice au fost: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria şi Partidul Naţional Român din Transilvania. În 1881 cele două s-au unit sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania. Obiectivele acestuia erau: recâştigarea autonomiei Transilvaniei, introducerea prin lege a dreptului de folosire a limbii române în toate ţinuturile locuite de români, atât în administraţie cât şi în justiţie, autonomia bisericilor şi a şcolilor confesionale, acordarea votului universal, lupta împotriva politicii de maghiarizare promovată de guvernanţii de la Budapesta.

III. Debutul politic

Debutul politic al lui Maniu survine astfel în 1891, când se afla printre susţinătorii replicii date de către omul politic Aurel C. Popovici, ca răspuns la adresa tineretului universitar ungar, ce urmărea să justifice pactul dualist. Popovici susţinea prin aceasta vechimea românilor, majoritatea lor în Transilvania, precum şi ilegitimitatea actului de alipire la Ungaria. Un an mai târziu, îl regăsim în fruntea Societăţii Academice Petru Maior, în calitate de preşedinte al acesteia, organizând primirea autorilor Memorandumului din 1892 în Viena.[2] În acelaşi an, trece clandestin graniţa pentru prima dată în România, luând parte la Congresul studenţilor români de la Roman.

Arestarea autorilor Memorandumului a fost urmată de închiderea lor la Vácz. Deosebit de relevantă a fost susţinerea lui Maniu pentru unchiul său, Ion Raţiu, atât prin vizite la închisoare, cât şi printr-o lungă corespondenţă cu acesta.

Absolvirea studiilor a fost urmată de ocuparea funcţiei de jurisconsult al Mitropoliei Române Unite de la Blaj, în 1898, cu un an în urmă fiind ales, la numai 24 de ani, în Comitetul Partidului Naţional Român.

IV. Activitatea în cadrul Parlamentului de la Budapesta

 În 1904, Maniu candidează pentru prima dată în circumscripţia Vinţu de Jos din Alba, însă pierde. Totuşi, un an mai târziu a fost ales cu un număr de 558 de voturi. Maniu a încercat să acţioneze pentru apropierea politicienilor de la Viena de lupta românilor pentru identitate în cadrul Ungariei.

Deosebit de relevante au fost discursurile lui Maniu în Parlamentul de la Budapesta. Apărând în ipostaza de orator, vorbea în numele „Partidului naţionalităţilor“, o alianţă a grupului de parlamentari români, slovaci şi sârbi, care strânseseră rândurile în vederea unei acţiuni coordonate.

Primul discurs, în 21 mai 1906, a fost întâmpinat cu peste 50 de întreruperi şi acuzaţii de trădare din partea parlamentarilor maghiari. Cu ocazia acestuia, Maniu cerea respectarea unei autonomii mai largi a popoarelor, după modelul croat (croaţii beneficiind de o serie de drepturi suplimentare în raport cu restul naţionalităţilor ataşate monarhiei ungare). Prin al doilea discurs, rostit în 1908, Iuliu Maniu critica distrugerea crucii lui Avram Iancu şi a pietrei de pe Câmpia Libertăţii din Blaj de către un grup de extremişti maghiari. La replica unui deputat maghiar că „România era un mic stat balcanic zdrenţuit“, Maniu a replicat că „Nu este zdrenţuit, ci sfâşiat“[3]. Un alt discurs, din data de 16 februarie 1909, manifesta opoziţia liderului român faţă de introducerea comenzilor în limba maghiară în armata austro-ungară.

V. Viziuni asupra emancipării românilor ardeleni

Lupta pentru emancipare a românilor din Ardeal nu a avut însă un caracter unitar. Au existat mai multe puncte de vedere în privinţa atingerii obiectivelor naţionale. Trebuie remarcat printre acestea ideea federalizării imperiului, enunţată de politicianul român Aurel C. Popovici. Aceasta presupunea realizarea unui stat bazat pe o largă autonomie internă, în cadrul monarhiei habsburgice. Proiectul său a fost expus în lucrarea „Statele Unite ale Austriei Mari“, apărută în 1906 la Leipzig. Printre susţinătorii proiectului s-au numărat şi Franz Ferdinand, celebrul moştenitor al tronului, care va fi asasinat în 1914, la Sarajevo. La 28 februarie 1907, politicianul român Al Vaida a fost primit de către Franz Ferdinand la palatul Belvedere. În timpul întrevederii, arhiducele îi înfăţişează profunda lui nemulţumire faţă de dominaţia maghiară asupra celorlalte naţionalităţi din imperiu. Într-o a doua audienţă, Vaida afirma că românii ar fi primit încurajări chiar din partea regelui Carol I pentru realizarea unei confederaţii. O astfel de structură putând aduce în cadrul ei chiar şi România.[4]

Poziţia lui Maniu referitoare la acest proiect poate fi clarificată în iunie 1909, atunci când se afla printre cei care trimiteau lui Brătianu un Aide-Memoire. Prin acesta se confirma fidelitatea politicienilor români faţă de Bucureşti, în ciuda tratativelor cu Viena.

Alegerile din 1910 au reprezentat un mare eşec pentru Partidul Naţional Român – din 15 deputaţi, românii nu reuşeau să mai aleagă decât 5. Rezultatul alegerilor a fost pus şi pe seama comiterii unor acte de violenţă din partea administraţiei maghiare în ziua alegerilor. Maniu a încercat să informeze opinia internaţională de realităţile politice transilvănene printr-o scrisoare expediată ziaristului britanic Seaton Watson. Prietenia cu acesta a determinat şi tentativa susţinerii unei bănci transilvănene româneşti cu capital englez, în pofida uneia maghiare ce beneficia din plin de capital german şi francez.[5]

Apropierea iminentă a războiului, cât şi dorinţa de impunere a votului universal de către puterea de la Viena i-au determinat pe maghiari să reconsidere relaţiile cu populaţia românească a Transilvaniei. În aceste condiţii, Maniu încearcă să impună la Arad un punct de vedere asupra pretenţiilor românilor pentru realizarea unei înţelegeri între cele două naţionalităţi (acordarea de drepturi şi libertăţi românilor şi recunoaşterea Partidului Naţional Român ca organism politic). Nerecunoaşterea acestor doleanţe a dus inevitabil la eşecul negocierilor.

VI. Primul Război Mondial

Începutul Primului Război Mondial regăsea populaţia românească transilvăneană într-o poziţie ambiguă, între participarea la război alături de monarhia habsburgică şi fidelitatea faţă de România. În faţa ideilor federale ale lui Aurel C. Popovici şi şantajării lui Al Vaida cu un proces de înaltă trădare, cei doi au semnat declaraţii de loialitate faţă de imperiu. Primul ministru maghiar, contele Tisza încerca să îl determine pe Maniu să semneze un act de loialitate, în ideea atragerii României în război de partea Puterilor Centrale. Dezinformările maghiare asupra populaţiei româneşti privind iminenţa intrării în război a României s-au concretizat şi prin falsificarea unei scrisori a lui Carol I ce ar fi arătat mobilizarea armatei române în favoarea unui război alături de Puterile Centrale.[6]

În faţa acestor presiuni, Iuliu Maniu a încercat să ajungă la Bucureşti pentru a preciza românilor din ţară cauzele fenomenului loialităţii însă a fost oprit. Tentativa a fost urmată de o întrevedere cu omul politic român Constantin Stere, la Braşov. În faţa convingerilor lui Constantin Stere, privind o acţiune comună împotriva Rusiei, Maniu îi împărtăşeşte credinţa sa în prăbuşirea monarhiei austro-ungare la sfârşitul războiului.

În luna mai a anului 1915, în ciuda funcţiei de jurisconsult, Maniu a fost recrutat la Aiud. După încorporare, a urmat timp de şase luni Şcoala de ofiţeri din Sibiu, apoi a fost trimis pe frontul din Italia, unde a luat parte la luptele din regiunea Piave, cu gradul de sublocotenent. În 1918, îl regăsim în calitate de comandant de baterie în regimentul 14 Artilerie.

Pe fondul dezmembrării monarhiei habsburgice şi a unui haos produs în tranşee odată cu revoluţia bolşevică, Maniu dezertează de pe front, iar la data de 12 octombrie 1918 îl regăsim la Oradea. Acesta este locul unde Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat Declaraţia prin care se exprima hotărârea naţiunii române de a se aşeza printre naţiunile libere în temeiul dreptului popoarelor la autodeterminare.

La sfârşitul lunii octombrie, îl regăsim la o reuniune a ofiţerilor români din armata austro-ungară, la restaurantul Dreher Park din Schönbrunn. Cu această ocazie, a fost întemeiat Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, în cadrul căruia Maniu a ocupat funcţia de preşedinte. Evenimentul a fost urmat de constituirea unui Senat Central. Soldaţilor şi ofiţerilor români li se impuneau următoarele îndatoriri: subordonarea faţă de superiorii militari români şi jurământul pentru steagul tricolor. Maniu îi cerea generalului Stäger-Steiner transferarea formală a comenzii asupra regimentelor româneşti către Sfatul Militar Român. Generalul Ion Boeriu a primit astfel funcţia de comandat al tuturor unităţilor româneşti. Reşedinţa Comitetului Naţional Român a fost stabilită în clădirea Ministerului de Război al Austriei. Sediul cazărmii Franz Ferdinand a arborat tricolorul românesc. O altă delegaţie a Comitetului Naţional Român a fost trimisă la Praga, unde 1000 de soldaţi au ajutat Consiliul Naţional Cehoslovac să menţină ordinea publică.

La data de 31 octombrie 1918, a luat fiinţă la Budapesta Consiliul Naţional Român Central(CNRC), mutat peste câteva zile la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop. Iuliu Maniu a rămas la Viena, unde a acţionat pentru trimiterea unor ofiţeri români din fosta armată austro-ungară în Transilvania, cu scopul de formare a unor Gărzi Naţionale ce urmau să slujească consiliului. Un rol important în aceste zile l-a avut şi reintrarea armatei române în război, trecerea Carpaţilor pentru a doua oară, ce reprezenta manifestarea în continuare a dorinţei de unire a românilor din Vechiul Regat cu Transilvania.

Armistiţiul de la Belgrad între Antantă şi guvernul Ungar, semnat la 13 noiembrie, stabilea linii de demarcaţie de-a lungul râului Mureş. Într-un memoriu de protest adresat Franţei pe 22 noiembrie/11 decembrie, Maniu aprecia că armistiţiul împărţea naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agrava enorm dificultăţile în acţiunea de renaştere naţională. Linia de demarcaţie a fost mutată mai târziu de-a lungul căii ferate Satu Mare-Oradea-Arad.

La data de 10 noiembrie CNRC comunica Ungariei decizia de a prelua sub autoritatea sa guvernarea Transilvaniei. A doua zi împăratul Carol I Habsburg abdică. Întrevederile dintre Maniu şi ministrul naţionalităţilor maghiare Iászi Oszkar aveau la bază reglementarea raporturilor între cele două naţionalităţi. În timp ce Iászi Oszkar pretindea realizarea unei confederaţii transilvănene, după model elveţian, Maniu îi răspundea că doreşte despărţirea totală a Transilvaniei de Ungaria. În aceeaşi zi, CNRC lua decizia de convocare a Adunării Naţionale de la Alba Iulia.

Discursul liderului politic din cadrul adunării de la 1 decembrie exprimă ataşamentul pentru valorile democratice:

„Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor (...) Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa a cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pentru vecie România unitară şi mare şi de a se înstăpâni pentru todeauna  adevărată democraţie şi deplină dreptate socială.“

Perioada ce a urmat nu a reprezentat însă sfârşitul greutăţilor pentru România. Conflictele regionale cu Ungaria, condusă de guvernul comunist al lui Bela Kun, urmate de ocuparea Budapestei de către armata română, la 4 august 1919, au determinat continuarea existenţei unui Consiliu Dirigent al Transilvaniei. Maniu ocupa funcţia de preşedinte al acestuia, echivalentă cu cea de guvernator. El s-a pronunţat împotriva dizolvării acestuia după război, astfel că, la data de 10 aprilie 1920 când acesta şi-a încheiat existenţa, marele om politic român declara:

„În dorul şi năzuinţa de a contribui din toate puterile şi cu toate mijloace la închegarea sufletească a întregului neam românesc predau puterea publică şi de guvernare guvernului regal din Bucureşti.

sursa: adevarul.ro

Articol citit de 186 ori.

Alte articole