Obsesia lui Maniu
Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, Editura Vremea, București, 2014, 536 de pagini.
Potrivit lui Corneliu Coposu, după 23 august 1944 cea mai importantă preocupare a lui Iuliu Maniu nu a fost legată nici de evoluția frontului, nici de intrarea la guvernare și poate nici chiar de strategia de recîștigare a teritoriilor pierdute de România în 1940. Întrebarea fundamentală care îl frămînta pe cel mai important om politic din România acelui moment era dacă Bucureştiul a fost cedat de către americani și britanici sferei de influență sovietice. Faptul se vede din ritmicitatea cu care tema cedării apare în Jurnalul lui Corneliu Coposu, la vremea aceea secretarul lui Iuliu Maniu.
Suspiciunea lui Maniu – care încolțise probabil încă din ultimii doi ani ai războiului, pe cînd putuse constata că nu reușea să stabilească nimic cu aliații occidentali fără ca aceștia să nu invoce și avizul sovietic – pare să fi fost augmentată de relatările membrilor români ai comisiei de armistițiu reveniți de la Moscova. Ei povestiseră – și Coposu consemnează în Jurnal – cum ambasadorul englez Sir Archibald Clark Kerr se prezentase „puțin alcoolizat“, cum reprezentantul american părea „plictisit“ și cum amîndoi, după fiecare paragraf al convenției prezentat de Molotov, „îngînau monosilabicul lor yes“. Aproximativ zece zile mai tîrziu, Coposu consemnează prima tentativă a lui Maniu de a lua legătura cu vicemareșalul Donald Stevenson, șeful misiunii militare britanice la București. Urmează, potrivit Jurnalului, o sarabandă de eschivări: „Stevenson (întrebat de Manuilă) nu a primit încă răspuns de la guvernul britanic“ (4 octombrie); „Maniu solicită (prin Rică Georgescu) o întrevedere cu vicemareșalul aerului Stevenson. Rică Georgescu aduce răspunsul că Stevenson nu este autorizat de guvernul lui să discute cu Maniu și că se ferește să întreprindă orice acțiune care i-ar putea supăra pe sovietici“ (25 octombrie); „Maniu trimite pe Manuilă la Stevenson, într-un sondaj pentru a verifica supoziția care îl obsedează. (…) Stevenson îi spune lui Manuilă să se adreseze lui Le Rougetel“ (27 octombrie); „Maniu trimite pe Manuilă la vicemareșalul Stevenson cu un memoriu adresat lui Churchill, prin care arată situația gravă în care se află România, denunță comportamentul Armatei Roșii în țară și cere lămuriri concrete în ce privește soarta României, întrebînd dacă viitoarea organizare a țării depinde de Aliați sau dacă a fost lăsată în jurisdicția Uniunii Sovietice“ (1 noiembrie).
Pînă la urmă, Maniu a reușit să îl întîlnească pe Le Rougetel, invitat cu soția acasă la cină la familia Coposu, pe 30 noiembrie 1944. După ce s-a servit „copios“ din palinca de piersici pregătită de gazdă, consilierul politic al misiunii ar fi răspuns că abuzurile Armatei Roșii „trebuie să fie considerate excese soldățești obișnuite pe timp de război“. In vino veritas, s-o fi gîndit Coposu, dar nu a mai trecut în Jurnal. Maniu și Mihalache se interesează apoi dacă misiunile americană și britanică au doar un rol „decorativ“. Le Rougetel răspunde că prezența misiunilor înseamnă „garanție pentru respectarea Cartei Atlanticului“. Este vorba de declarația comună din august 1941 a lui Roosevelt și Churchill privind dreptul națiunilor de a-și alege sistemul de guvernămînt. Cîteva zile mai tîrziu, pe 5 decembrie, Coposu însuşi merge la misiune pentru a primi verbal răspunsul Londrei la memoriul lui Maniu. „Guvernul britanic nu are latitudinea de a face confesiuni de felul celor solicitate de șeful Blocului Național Democratic, privind înțelegerea intervenită între conducătorii națiunilor aliate“, consemnează secretarul liderului PNȚ. Răspunsul venea după ce, pe 22 noiembrie, la politicienii de la București ajunseseră primele informații despre ceea ce mai tîrziu s-a numit „acordul de procentaj“ din octombrie de la Moscova, dintre Churchill și Stalin. „Maniu, deși nu pare surprins de răspuns, nu-și poate masca o evidentă decepție“, încheie Coposu descrierea întîlnirii cu Le Rougetel.
Ce nu a știut Coposu era că, exact în aceeași perioadă, misiunea britanică era supusă unui bombardament de interpelări paralel cu cel al lui Maniu, dar venit din partea șefului direct, premierul Winston Churchill. Din noiembrie 1944 și pînă în ianuarie 1945, Churchill și-a muștruluit oamenii de la București „care se cred în Grecia“, „nu înțeleg că rolul nostru este cu puțin mai mult decît al unui spectator“ și „fac caz de deportarea germanilor“. Potrivit comunicărilor personale ale prim-ministrului către ministrul de Externe Eden, aflate în arhivele britanice, citate și de Ivor Porter, consilierul de presă al lui Le Rougetel și fost membru al Operațiunii Autonomous, Churchill scria pe 11 decembrie: „Ținînd seama că rușii ne-au sprijinit în ceea ce se întîmplă în Grecia, (…) chiar că nu este cazul să ne amestecăm prea mult în România. Amintiți-vă procentajele pe care le-am pus pe hîrtie“. Porter a susținut că și membrii misiunii aflau de înțelegerea dintre Churchill și Stalin în același timp cu politicienii de la București.
Jurnalul lui Coposu mai arată, indirect, și de ce Maniu își punea mai multă speranță în britanici decît în americani, deși „memoriul cedării“ fusese trimis și la misiunea americană. Lămurirea vine în consemnarea din 13 aprilie 1945, la o zi după anunțul morții lui Roosevelt. Coposu scrie că, potrivit lui Maniu, „din gelozie împotriva Angliei“, Roosevelt luase des partea sovieticilor în detrimentul britanicilor și că președintele american poartă „răspunderea de căpetenie“ în legătură cu eșuarea planului conceput de Churchill de debarcare aliată în Balcani. Pentru Maniu, astfel, lucrurile în privința cedării României puteau fi deci clare încă de la începutul lui 1945. Faptul că, în pofida acestei edificări, a ales să rămînă în țară și a luptat apoi în alegerile pe care le putea crede deja compromise nu face decît să adauge noi argumente la statura lui politică, probabil fără egal în România secolului XX.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Sursa: https://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/obsesia-lui-maniu
