Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia crizei.
Pieţele financiare trec dincolo de graniţele statelor. Reglementările naţionale nu numai că nu pot opri curgerea liberă a capitalului, dar au darul de a distorsiona pieţele. Iată o idee care a părut că întruneşte consensul la cea de-a 37-a întâlnire a Forumului Economic de la Davos.
De la Gordon Brown şi Angela Merkel până la Putin şi Wen Jiabao, cu toţii au vorbit despre „o nouă ordine economică globală” şi chiar despre necesitatea „instituţiilor globale de reglementare”.
Înţelegeau ei însă acelaşi lucru prin ceea ce exprimau aparent la fel? Cu siguranţă, nu!
Dacă pentru o Angela Merkel, însufleţită de dragoste maternă pentru BMW, Mercedes, Volkswagen sau Porsche, „distorsionarea pieţelor” era legată în primul rând de subvenţionarea industriei automobilului în Statele Unite, Gordon Brown, prin fapte şi nu vorbe, tocmai o contrazicea, subvenţionând săptămâna trecută industria auto britanică cu 2,3 miliarde de lire sterline, ce-i drept mai slăbănoage. Pentru el, prim-ministrul unei ţări în care nivelul de îndatorare pe cap de locuitor este de 171.000 de dolari, iar datoria externă de peste trei ori mai mare decât produsul intern brut, este importantă schimbarea arhitecturii sistemului financiar mondial. „FMI-ul şi Banca Mondială sunt instituţii depăşite”, trebuie să trecem la o „altă formă de guvernare financiară globală”, exclama liderul britanic. Dacă pentru Putin, ţarul „unui mare imperiu din ce în ce mai slab economic şi mai neimportant politic” (Henry Kissinger), cererea unei „noi ordini” este, ca şi manevrarea robinetului de gaz, un strigăt grăbit de forţă cât mai are timp, pentru Wen Jiabao este afirmarea faptului că, în zece ani, China va avea cea mai mare economie a lumii.
Ce ar putea să facă România în această lume zbuciumată şi care va fi cu totul alta mâine? Angela Merkel dar şi Kofi Annan spuneau despre criză că este un timp al oportunităţii.
Ce ar fi dacă, în loc să ne protejăm cursul de schimb, „reţeta sigură a eşecului în ultimii 20-30 de ani” (Gordon Brown), sau să menţinem echilibrele macroeconomice precare, am încerca să redăm lumii încrederea în piaţa românească, prin măsuri flexibile şi hotărâte de creştere economică? Ce ar fi să ne însuşim o mentalitate expansionistă? Suntem cea mai mare ţară din regiune. De la Istanbul şi până la Budapesta, Bucureştiul este cel mai mare oraş. Are infrastructura financiară cea mai puternică şi modernă. De ce oare nu poate deveni el capitala financiară a lumii balcanice, într-un timp în care nimic nu este imposibil?
În criză, poziţiile de victimă şi de învingător sunt foarte aproape. Le despart viziunile de care sunt capabili liderii. Pentru a prelua provocarea, ne trebuie o înţelegere clară a principiilor şi valorilor economiei de piaţă, să dereglementăm sectorul financiar şi economic până la nivelul normelor unanim acceptate. În aşteptarea instituţiilor de reglementare globală, să evoluăm fără modele şi prejudecăţi.
Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia crizei. Dacă ea este acceptată, mediul de afaceri poate să facă din bursele de la Bucureşti locul predilect de listare a companiilor şi de tranzacţionare a mărfurilor din întreaga regiune. Instituţiile financiare pot fi determinate să finanţeze expansiunea companiilor româneşti, ba chiar să-şi fixeze domiciliul fiscal în România cu sucursale la Atena şi Viena, şi nu invers, să creeze bănci de investiţii şi societăţi de gestiune la Bucureşti şi să atragă capital. Numai în Elveţia, depunerile contribuabililor din ţările balcanice sunt de peste 25 miliarde de euro. Jumătate sunt chiar din România. Acestor bani trebuie să le dai încredere. Asta este treaba guvernelor!
Dinu Patriciu, 6 februarie 2009, Adevărul
