Anul 1948 a fost un an nenorocit. Nici nu putea fi altfel, pentru că el "urma neabătut" linia de acţiune a puterii comuniste, care îşi întărea poziţiile în România. Falsificarea alegerilor din 1946, acţiunea de la Tămădău, pentru compromiterea şi scoaterea în afara legii a partidelor istorice, judecarea lui Iuliu Maniu şi încarcerarea la Sighet a elitei politice româneşti au dus, "firesc", la înlăturarea regelui Mihai şi instalarea, în decembrie 1947, a republicii populare.

Ce putea să aducă aşadar anul 1948?

Astăzi, pentru cei care nu au trăit acei ani, lozincile "Moarte chiaburilor!", "Moarte burghezo-moşierimii!", "Jos exploatatorii!" apar ca nişte sloganuri aproape ridicole prin uzură. Dar pentru cei direct vizaţi, milioane de români, aceste "îndemnuri" nu au însemnat doar un suport propagandistic, ci o dură şi cumplită realitate: înteţirea colectivizării agriculturii, naţionalizarea proprietăţilor şi, ca un corolar, deportările şi anihilarea psihică şi fizică a tuturor opozanţilor regimului.

Abolirea "claselor exploatatoare" s-a făcut prin legi conforme cu principiile comuniste, clamate şi aplicate la lumina zilei. Ceea ce trebuia însă să ducă la înăbuşirea oricărei forme de gândire liberă, într-un joc în care aşa-zisul duşman nu avea nici o şansă, nu a mai fost legiferat pe faţă. S-a petrecut la adăpostul întunericului, în beciurile Securităţii, în procese trucate, judecate cu uşile închise. Şcoliţi la Moscova, activiştii partidului comunist român ştiau exact ce aveau de făcut şi nu au pregetat să acţioneze.

În acel an 1948, Ion Coşoveanu, căpitan comandor de aviaţie, avea 47 de ani, era căsătorit şi avea trei fiice. Era un bărbat sportiv, curajos, instruit prin lectură, devotat familiei şi prietenilor. Pilot experimentat, specialist recunoscut în domeniul infrastructurii aviaţiei, îşi respecta fără şovăire principiile, promisiunile, cuvântul dat. Poate tocmai aceste trăsături de caracter i-au modelat atât de tragic destinul. După absolvirea, în 1919, a Colegiului Carol I din Craiova, a urmat şcoala pregătitoare de ofiţeri activi de infanterie, apoi şcoala de pilotaj, şcoala specială a aeronauticii, şcoala de observatori aerieni şi cursul de ofiţeri superiori de aviaţie. Avansând pe cale ierarhică, după trecerea prin Cluj, Tecuci, Galaţi, Craiova, din 1927 activează în cadrul Flotilei aviaţiei de luptă din Bucureşti, iar în anii 1936-1947 este şeful Serviciului Terenuri în Subsecretariatul de Stat al Aerului.

Specializat în probleme de prospecţiuni, amenajări şi infrastructură a terenurilor de aviaţie, a lucrat la instalarea şi înzestrarea aerodromurilor militare necesare în timp de război, precum şi a celor destinate traficului aerian public, pe tot întinsul României.

În anul 1941, în urma refuzului de a continua războiul alături de germani, dincolo de Nistru, după recucerirea Basarabiei, este pus în cadrul disponibil, împreună cu o serie de ofiţeri superiori, de către regimul mareşalului Antonescu.

După 23 august 1944, face parte din Comisia aliată de control al bunurilor inamice, colaborând direct cu importante personalităţi civile şi militare americane, engleze şi ruseşti. În 1945 este reîncadrat în efectivele active ale armatei, dar va fi din nou trecut în cadrul disponibil şi pensionat în septembrie 1947, de data asta de către regimul comunist.

Iată ce se scria în ultima sa foaie calificativă pe anul 1946:

"Căpitan comandor aviator Coşoveanu Ioan a îndeplinit funcţia de şef al Serviciului Geniu Aeronautic din S.S.A. de la 1 iulie 1946 până la trecerea sa în cadrul disponibil. Ofiţerul era perfect indicat pentru această funcţie întrucât s-a specializat, timp de mai mulţi ani, în cadrul Geniului Aeronautic, în chestiunile relative la terenuri.

Perfect cunoscător al tuturor terenurilor aeronauticii, al tuturor criteriilor şi normelor de amenajare a terenurilor şi infrastructurii, căpitan c-dor aviator Coşoveanu Ioan a adus preţioase servicii aeronauticii (urmează citarea unor lucrări importante...)."

"Căpitan c-dor aviator Coşoveanu Ioan se remarcă printr-o excepţională pregătire profesională, perseverenţă şi o tenacitate remarcabilă în a apăra interesele aeronauticii şi ale statului."

"Trecerea sa în cadrul disponibil constituie o mare pierdere pentru aeronautică, deoarece nu mai avem un alt ofiţer cu experienţă şi autoritate în materie de terenuri şi infrastructură. Căpitan c-dor aviator Coşoveanu Ioan este un foarte bun ofiţer, care merită cu prisosinţă a fi înaintat la gradul de comandor aviator la alegere, îndeplinind de la 31 mai 1945 toate condiţiile impuse de D.L. nr. 397/1945. Secretar general, De acord,

General ing. V. Marcu

Obligaţiile profesionale menţionate mai sus l-au purtat prin toată ţara. Aşa a ajuns şi la Bădăcin unde, deseori, Iuliu Maniu se retrăgea în casa părintească. Sătenii de acolo erau în litigiu cu autorităţile locale în legătură cu nişte pământ pe care urma să se amenajeze un teren de aviaţie. I-au cerut sprijinul lui Iuliu Maniu şi acesta l-a poftit pe reprezentantul ministerului să discute împreună posibilităţile de rezolvare a neînţelegerii. Depăşind subiectul iniţial, cei doi interlocutori au stat îndelung de vorbă la Bădăcin, apoi la Bucureşti. Astfel a început o trainică prietenie, bazată pe admiraţie şi respect reciproc, pe care c-dorul Coşoveanu o va cultiva cu discreţie şi abnegaţie până la despărţirea finală. Ca ofiţer, el nu va putea să se înregimenteze într-un partid. Nu a făcut-o niciodată, pentru că nu a urmărit niciodată o carieră politică. Toate acţiunile lui viitoare au fost dictate de devotamentul faţă de omul fundamental cinstit, intransigent, mare patriot, preocupat exclusiv de binele public, care a fost Iuliu Maniu, cel care l-a onorat cu prietenia şi deplina sa încredere şi căruia i-a fost consilier militar în acei tulburi ani '40, însoţindu-l la toate întâlnirile politice cu mareşalul Antonescu şi cu alte personalităţi ale timpului.

Datele de mai sus l-au făcut pe c-dorul Coşoveanu să se alăture grupului de colaboratori ai lui Iuliu Maniu, la început în pregătirea ieşirii din războiul purtat alături de Germania, prin înlăturarea mareşalului Antonescu în august 1944, iar apoi în încercarea de a scoate România din sfera de influenţă sovietică.

Toţi aceşti bărbaţi, cu mari capacităţi profesionale şi buni români, şi-au riscat idealurile şi viaţa, în speranţa că acţiunea lor ar putea influenţa cursul istoriei. Nu a fost să fie aşa, pentru că partida se juca în altă parte, la alt nivel. După abdicarea forţată a Regelui Mihai, comuniştii instalaţi la putere au trecut la lichidarea nemiloasă a adevăraţilor patrioţi, la urmărirea, deportarea, arestarea, uciderea a sute de mii de români, pentru vina de a fi refuzat comunismul.

Comandorul aviator Ion Coşoveanu a fost arestat în noaptea de 29-30 martie 1948, la ora 1:30. Din echipa de securişti care a năvălit în casă, trei au plecat luându-l cu ei, alţi trei au rămas până la ora 4:30, scotocind toată locuinţa, din pod până în pivniţă. Au răscolit dulapurile, biblioteca, biroul, au desfăcut din rame tablourile şi au luat cu ei o sabie de Toledo _ care făcea parte din uniforma de gală _ un pistol _ pentru care exista permis de port-armă _ un maldăr de hărţi militare şi portretele cu dedicaţie ale regelui Mihai şi reginei Elena. La plecare, alţi doi securişti i-au înlocuit şi au rămas să supravegheze persoanele care ar fi sunat la uşă sau la telefon. După două zile, în care familia nu a avut voie să părăsească locuinţa, soţia şi cele trei fiice au fost obligate să semneze câte o declaraţie prin care se angajau să nu spună niciodată nimic, nimănui, despre cele întâmplate.

Din acea zi nu au mai avut nici o ştire despre cel arestat, în ciuda repetatelor încercări de a obţine informaţii de la Securitatea din Bucureşti sau de la penitenciarele de la Văcăreşti, Jilava, Piteşti.

Anchetarea comandorului Coşoveanu a durat până în iulie 1950, când a fost trimis în judecată. Timp de 2 ani şi 4 luni a fost bătut cu bestialitate, umilit, schingiuit de torţionarii Securităţii. În acea perioadă a fost arestată şi anchetată, timp de trei luni (mai-iulie 1948), la Malmaison, şi soţia lui, Matilda Coşoveanu.

Procesul s-a desfăşurat în buna tradiţie a proceselor comuniste _ model sovietic _ cu uşile închise. Familia a fost anunţată de avocatul numit din oficiu, căruia i s-a plătit onorariul pretins, cu toate că a recunoscut că rolul său de apărător era de circumstanţă.

Potrivit dosarului 970/1950, Tribunalul Militar a avut de judecat un grup de 19 persoane, dintre care câteva părăsiseră ţara (Romulus Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu, cu soţia, şi dr. Silviu Crăciunaş), iar o parte dintre ei nici nu se cunoşteau. De fapt, pentru a se obţine pedeapsa maximă, se impunea prezentarea unui grup politic organizat, compus din "elemente de disoluţie socială, duşmănoase regimului de democraţie populară, care caută prin tot felul de acţiuni subversive şi fapte reprobative să uneltească în contra regimului clasei muncitoare de la noi, pentru a zădărnici construirea socialismului în R.P.R." (din rechizitoriul procurorului).

Prin sentinţa nr. 754/27.07.1950, Tribunalul Militar secţia a II-a,

"considerând că inculpatul (Ion Coşoveanu, n.n.), fost Comandor aviator, fost şef al cabinetului militar al condamnatului Iuliu Maniu, a participat la activitatea subversivă a acestuia, a predat în 1945 lui Iuliu Maniu lucrarea întocmită de Popp Alexandru şi Manciu Cornel asupra industriei româneşti, a participat activ la grupul subversiv terorist organizat de Boilă Romulus, după dizolvarea partidului manist, în perioada sept. 1947-febr. 1948 (Iuliu Maniu era arestat din oct. 1947, n.n.) a făcut note informative pentru serviciul de spionaj american, a primit de la condamnatul Maniu în ianuarie 1948 (în septembrie 1947 fusese pensionat, deci nu mai avea acces la informaţii de dată recentă, n.n.) un buletin informativ pe care l-a predat serviciului de spionaj englez" (...) "îl condamnă pe acesta la 20 de ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale şi la muncă silnică pe viaţă şi degradare militară pentru crima de înaltă trădare. Va executa pedeapsa cea mai grea."

Prin decizia nr. 3023 din 17.08.1951 este respins recursul înaintat, la cererea familiei, de avocatul numit din oficiu, în care se menţiona că "faptele reţinute în sarcina comandorului Ion Coşoveanu se dovedesc aproape exclusiv cu recunoaşterile lui de la primele cercetări, recunoaşteri pe care nu le-a menţinut în faţa instanţei de fond (...) Ion Coşoveanu nu a recunoscut nici una din faptele puse în sarcină, care puteau fi calificate drept crimă de înaltă trădare."

Aşa s-a încheiat acest proces-farsă, fără probe şi fără martori, în care s-au dat pedepse maxime pe baza declaraţiilor smulse sub presiunea bestială a anchetatorilor şi supradimensionate demagogic de procurorul militar şi completul de judecată condus de maiorul Fănică Gheorghe. El se încadra perfect în şirul proceselor trucate, dirijate de Moscova, care au avut loc în anii '50 în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia.

Arestarea şi condamnarea comandorului aviator Ion Coşoveanu au însemnat şi condamnarea familiei, soţia şi cele trei fiice. După cele trei luni petrecute în anchetă la Malmaison în 1948, Matilda Coşoveanu s-a îmbolnăvit grav. A scăpat _ cu ajutorul streptomicinei abia descoperite şi procurate prin Crucea Roşie _ dintr-o stare de septicemie; a rămas bolnavă de diabet toată viaţa. Fusese învăţătoare şi directoarea unei şcoli din Bucureşti. Dată afară din învăţământ (la aproape 50 de ani), a fost silită să se angajeze ca muncitoare necalificată într-o cooperativă de artă populară. De aici a fost pensionată, cu o pensie derizorie, calculată pe baza venitului modic obţinut în ultimii ani. A fost o femeie curajoasă, care a refuzat să divorţeze, aşa cum i s-a propus, sau să facă cel mai mic compromis, crescându-şi copiii fără a avea nici un sprijin şi suportând cu stoicism toate umilinţele la care a fost supusă.

În 1957 i s-a comunicat confiscarea singurei lor "averi", dobândite după ani de muncă, un teren de 600 mp, în cartierul Colentina.

În timpul absenţei de acasă a celor doi părinţi, cele trei fiice, în vârstă de 13, 19 şi 21 de ani, au fost adăpostite nu de rudele înfricoşate, ci de două familii prietene, care nu s-au temut de eventuale repercusiuni politice.

În octombrie 1948 familia a fost obligată să părăsească locuinţa cu 5 camere (proprietatea statului), fără a i se oferi nimic în schimb, şi să se mute în două camere puse la dispoziţie cu bunăvoinţă de proprietara unui apartament mai mare, al cărei soţ, Constantin Zamfirescu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, era şi el arestat. Din nefericire, după condamnarea acestuia, apartamentul a fost confiscat şi doamna Zamfirescu, împreună cu fetiţa ei de 10 ani, au fost scoase din casă doar cu câteva valize. În locul lor, şi împărţind apartamentul cu familia Coşoveanu, au fost instalate două familii, din care făcea parte şi un aşa-zis muncitor, membru al P.C.R., beţiv şi scandalagiu, o brută care i-a terorizat ani la rând, până la plecarea familiei din locuinţa respectivă.

Cele trei fiice au reuşit să-şi termine studiile (Medicină, Filologie, Istoria artei) la timp sau mai târziu, hărţuite neîncetat de Securitate şi de serviciile de cadre, ocupând pentru lungi perioade de timp munci subalterne, necalificate, pentru a-şi asigura existenţa. Calvarul "dosarului de cadre" le-a expus la infinite şicane şi ameninţări, dar modelul de rigoare morală oferit de părinţii lor le-a ajutat să îndure şi să depăşească capcanele societăţii comuniste clădite pe minciună şi să nu cedeze sub nici o formă "cântecului de sirenă" al "partidului", dovedind, împreună ca mulţi alţii, că se poate supravieţui fără compromisuri.

După amnistia din 1964, comandorul Ion Coşoveanu s-a întors acasă, la 28 iulie 1964, cu o ambulanţă de la spitalul penitenciarului Văcăreşti, unde fusese internat la 28.12.1963, adus fiind din spitalul penitenciarului Botoşani.

În cei aproape 17 ani de temniţă grea, petrecuţi în cea mai mare parte în închisoarea de la Aiud (la Zarca), dar şi la Jilava, Văcăreşti, Piteşti, Oradea şi Botoşani, deţinutul a avut dreptul să trimită doar şase cărţi poştale pentru a cere medicamente.

După eliberare, şi-a petrecut luni de zile în spitale, ca urmare a bolilor contractate în anii de detenţie: tuberculoză pulmonară, contractată în 1950 la Aiud şi reactivată în 1952 şi 1956; tuberculoză peritonială; epididimită t.b.c.; colecistită calculoasă; colită spastică cronică; spondilartroză pe fond bacilar, cu paralizia membrelor inferioare.

De menţionat că până la arestarea din 1948, Ion Coşoveanu, ca pilot _ personal navigant controlat medical periodic _ fusese perfect sănătos.

Cu toate că în momentul arestării beneficia de drepturile legale de pensie (în sumă de 8.460 lei stabilizaţi), la ieşirea din închisoare i s-au respins nenumăratele cereri şi memorii prin care îşi revendica acest drept. Abia după trei ani, în august 1967, a primit o pensie de 1.265 lei.

În ciuda suferinţelor fizice permanente cauzate de starea de sănătate precară, datorită voinţei de fier care l-a ţinut în viaţă în temniţă, a reuşit ca, în cei 12 ani pe care i-a mai trăit, să ducă o viaţă aproape normală. Nu s-a plâns niciodată de chinurile îndurate. Nu a pozat niciodată nici în erou, nici în victimă. A preluat toate corvezile familiei, nu puţine în acei ani, suportând cu stoicism lungile ore de stat la cozi pentru un pachet de unt sau un kilogram de carne. Nu a povestit nimic din ce a pătimit: nici despre cei cu care a colaborat în activitatea lor politică, nici despre speranţele lor înşelate. A continuat să citească mult, să asculte posturile de radio străine, aşteptând trecerea celor 25 de ani, perioadă pentru care "aliaţii" ne vânduseră sovieticilor la Ialta, în 1945, şi care trecuse fără comentarii. Neîndoios, această ultimă decepţie i-a slăbit forţa interioară care îl susţinuse toată viaţa: respectarea cuvântului dat.

A trecut în eternitate în mai 1976, cu demnitate şi discreţie, aşa cum trăise.

Din grupul în care a activat comandorul Ion Coşoveanu în anii '40 a făcut parte şi tânărul Silviu Crăciunaş (menţionat în proces), originar din Cluj, doctor în Drept şi ştiinţe economice, ajuns în Bucureşti după cedarea Ardealului. Aici se alătură grupului strâns în jurul lui Iuliu Maniu, după desfiinţarea P.N.Ţ. Arestat în 1950, este anchetat timp de trei ani, judecat şi condamnat. După opt ani de detenţie reuşeşte să evadeze din infirmeria închisorii din Suceava şi să treacă clandestin frontiera în Ungaria. Internat în lagăr în Austria, izbuteşte să ajungă în Anglia în 1958 (cu ajutorul lui Ion Raţiu).

În 1961 propune unei edituri londoneze un manuscris prezentând evenimentele trăite de el în România după 1940, prin intermediul unor personaje reale, evident cu nume schimbate, printre care şi "prietenul meu, comandorul". Astfel apare volumul "The Lost Foot Steps" (Fâşia paşilor pierduţi), din care, la apariţie, statul englez cumpără 20.000 de exemplare pentru bibliotecile publice. Cartea va fi tradusă în 16 limbi.

Printr-un concurs miraculos de împrejurări, la Simpozionul de la Sighet, din 1996, Dorana Coşoveanu, una din fiicele comandorului, are prilejul să-i transmită o scrisoare d-lui Silviu Crăciunaş, cu rugămintea de a-i vorbi despre tatăl ei, Ion Coşoveanu, pe care ea l-a cunoscut prea puţin. După câteva săptămâni primeşte ca răspuns cartea publicată în 1961, şi o "scrisoare" de... 370 de pagini (format A4) în care Silviu Crăciunaş vorbeşte îndelung şi cu emoţie de prietenia care l-a legat de comandorul Coşoveanu, de idealurile, speranţele şi activitatea lor politică din anii '40. Iată ce spune el:

"La prima noastră reuniune, din octombrie 1940, l-am cunoscut pe comandorul Ion Coşoveanu, asistent personal al lui Iuliu Maniu. Era total devotat acestuia, gândirii sale, bucurându-se de încrederea lui nemărginită". (...)

"Ion Coşoveanu a fost cel care a conceput, mai târziu, oferta de armistiţiu adresată Comandamentului Suprem aliat _ cu cartierul general la Cairo _ pe care Iuliu Maniu şi Ion Brătianu aveau dreptul să o facă în numele României, încercând să o scoată din războiul în care fusese împinsă de Hitler şi Stalin. El a transmis documentele, zburând cu avionul în Turcia." (...)

"În primăvara anului 1947, comandorul Coşoveanu a venit de la Bucureşti la Sibiu, cu un mesaj urgent. Iuliu Maniu, după succesul real din alegerile parlamentare din noiembrie 1946, câştigând cel mai mare număr de voturi (...) a devenit cel mai incomod inamic, care, dacă ar fi apărut în parlament cu numărul real de noi deputaţi, s-ar fi putut opune planurilor Partidului muncitoresc (...) Comandorul a venit la Sibiu, informat fiind de decizia Partidului comunist de a-l lichida pe Iuliu Maniu într-o manieră care să nu provoace reacţii sau demonstraţii publice din partea simpatizanţilor sau membrilor P.N.Ţ. (fapt ce s-a şi întâmplat, n.n.). Tatăl d-tale mi-a descris în detaliu planul lui, făcut la sugestia celor doi membri americani din Comisia Aliată de Control. Guvernul american aprobase ca un avion să zboare clandestin în România, în acest scop."

Urma ca Iuliu Maniu să fie pus la curent cu aceste preparative. Acesta era internat, sub supraveghere permanentă, într-o clinică din Sibiu. Potrivit înţelegerii, Silviu Crăciunaş, mai puţin cunoscut Securităţii, reuşeşte să-l viziteze.

El povesteşte:

"Iuliu Maniu m-a ascultat în tăcere. M-a lăsat să termin mesajul ce aveam de transmis şi m-a rugat să-i comunic prietenului său, Ion Coşoveanu, că este adânc mişcat de grija ce-i poartă în a-l ajuta să caute un refugiu peste hotare. De ani de zile era conştient că o confruntare finală devenea inevitabilă. Simţea că trebuie să meargă pe linia destinului lui, să rămână în ţară, să stea pe loc şi să facă faţă confruntării, deşi îşi dă bine seama că forţele erau inegale." (...) "Spune-i prietenului meu devotat, Ion Coşoveanu, că m-am gândit de ani de zile la rămânerea pe loc şi nu la fuga în ţări străine. Dacă nu reuşeşte planul, atât de perfect studiat, şi voi fi prins de inamicii mei, mă vor batjocori şi trata ca pe un hoţ de cai. Culmea umilinţei, ca să-mi distrugă sufletul şi prestigiul de om. Nu, nu pot pleca, rămân pe loc, şi-mi înfrunt soarta ce-mi este scrisă." (...) "Îl rog însă pe prietenul meu Ion Coşoveanu să nu uite nici o clipă misiunea lui, dacă va reuşi să supravieţuiască, să încerce, când împrejurările se vor schimba, să adune în jurul lui pe alţi credincioşi partidului nostru şi crezului naţional, să refacă din rămăşiţe o grupare care să continue ceea ce eu nu am putut duce la capăt."

Iuliu Maniu a murit în închisoarea de la Sighet şi nimeni nu ştie cu adevărat unde-i sunt osemintele, pe câmpul trist de la graniţa ţării. Comandorul Ion Coşoveanu, după 17 ani de detenţie politică, a mai trăit câţiva ani în "libertate", sub permanenta supraveghere a Securităţii comuniste. Silviu Crăciunaş, prietenul lor, şi-a purtat până la moarte, în 1998, povara exilului.

Crina Coşoveanu, Memoria