Corneliu Coposu Fan Page

Întâlniri politice decisive în primii ani după Marea Unire între Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu şi Ion Mihalache - Marin Pop, Caiete Silvane nr. 87

Înapoi la Ion Mihalache 1882–1963

Caiete silvane

Caiete silvane

În conformitate cu tema propusă pentru acest an şi anume „Întâlniri decisive (oameni, cărți, evenimente)” ne propunem să aducem în atenție câteva întâlniri decisive care au marcat viața politică românească interbelică. Este vorba de întâlnirile decisive pe care marele nostru om politic sălăjean Iuliu Maniu le-a avut cu Ionel I.C. Brătianu, în vederea fuziunii celor două mari partide şi, apoi, în urma eşecului acestui proiect politic, întâlnirile decisive din vara anului 1926 între Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, în urma cărora ia ființă Partidul Național Țărănesc, cel mai mare partid de mase din România interbelică, care, alături de Partidul Național Liberal va asigura rotativa guvernamentală şi bunul mers al democrației interbelice.

Anul 1918 aducea pentru români realizarea visului de veacuri, prin desăvârşirea unității sale statale. În acel moment unic în istoria românilor, clasa politică s-a dovedit la înălțimea misiunii sale.

În cadrul României Mari asistăm la schimbări importante pe scena politică românească. În Vechiul Regat asistăm la sfârşitul celor două partide consevatoare, care asiguraseră rotativa guvernamentală alături de Partidul Național Liberal. Lovitura de grație pentru conservatori a reprezentat-o adoptarea celei mai radicale reforme agrare din Europa acelor vremuri, în anul 1921. De asemenea, pentru conservatorii-democrați lovitura finală a reprezentat-o trecerea în eternitate a marelui om politic şi diplomat Take-Ionescu. Gruparea rămasă în urma lui a fuzionat cu Partidul Național Român din Transilvania de sub conducerea lui Iuliu Maniu. Dintre partidele noi, cel care a beneficiat cel mai mult în urma războiului a fost cel al generalului Averescu, Liga Poporului, devenit Partidul Poporului. S-a creat un adevărat mit al eroului salvator în persoana generalului care luptase la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Din provinciile unite cu România, de departe, Partidul Național Român din Transilvania reprezenta o adevărată forță politică, deținând monopolul politic în Ardeal şi Banat. El păşea pe scena politică a României Mari cu un imens capital politic şi cu o largă bază socială, ceea ce-i permitea să se mişte pe aproape întreaga claviatură politică.

Iuliu Maniu

Anul 1919 a fost, după cum subliniază şi versatul om politic Constantin Argetoianu, anul ardelenilor şi, în special, anul lui Iuliu Maniu. Inclusiv regele Ferdinand I fugea după el şi-l dorea integrat în viața politică românească alături de liberali.

După un guvern Vaida de câteva luni, regele Ferdinand îl desemnează cu formarea guvernului pe generalul Averescu. La rândul lui, Averescu încearcă să-i atragă pe național-românii ardeleni la guvernare, dar Iuliu Maniu refuză şi preferă să treacă în opoziție. Era nemulțumit, evident, de modul în care fusese înlăturat guvernul Vaida de la putere şi desființat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, pe care îl condusese şi prin care încercase integrarea treptată, organică şi nu forțată a Ardealului şi Banatului în cadrele României Mari.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre partide, în toamna anului 1921 se poate spune că după retragerea Opoziţiei din Parlament şi dezmembrarea Federaţiei (partidele care facuseră parte din guvernul Vaida) asistăm la o nouă regrupare a forţelor politice. În aceste condiţii, datorită şi voinţei regelui Ferdinand, P.N.R. încearcă o apropiere de liberali, în vederea unei viitoare colaborări la guvernare.

Atitudinea P.N.R. faţă de P.N.L. a fost una de apropiere, în toată perioada guvernului Averescu. În vara anului 1920, se prefigura o eventuală înţelegere între liderul liberal Ion I. C. Brătianu şi liderii P.N.R., după cum reiese dintr-o scrisoare datată 19 iunie 1920, semnată de I. Manolescu şi adresată către un necunoscut. Acesta consemnează faptul că fruntaşii P.N.R. Al. Vaida-Voevod şi Mihai Popovici ar fi venit la I.I.C. Brătianu pentru a-i propune o înţelegere între Federaţie, din care făcea parte P.N.R., şi liberali, în scopul unei acţiuni comune în Parlament, împotriva guvernului Averescu. Iată şi răspunsul lui Brătianu surprins în această scrisoare: „Patronul le-a răspuns că nu poate fi vorba de colaborare câtă vreme ardelenii vor merge mână în mână cu Lupu şi ţărăniştii care au atât de mari afinităţi cu Cocea, amicul bolşevicilor, că Partidul Liberal are intenţia să se organizeze acum şi în Ardeal şi că deci nu va putea la Bucureşti să ducă lupta comună cu Partidul Naţional Ardelean, iar peste munţi să-l combată. Vaida a spus să nu-i ceară ca primă condiţiune fuziunea, după cum a făcut Averescu. Brătianu a răspuns că guvernul Averescu nu va cădea prin luptă parlamentară, ci prin greşelile ce va comite, de aceea el crede că colaborarea cu ardelenii ar fi mai rodnică la guvernarea ţărei către care se pregăteşte Partidul Liberal”.

Liberalii se pregăteau de guvernare, dar şi de extinderea organizaţiilor în Transilvania şi Banat, unde monopolul politic îl deţinea P.N.R. Prima organizaţie liberală înfiinţată în Transilvania a fost cea din judeţul Sătmar, cu ajutorul fruntaşului Teofil Dragoş. Astfel, pe data de 9 noiembrie 1920, la Baia Mare, se înfiinţa, în mod oficial, organizaţia, urmând să fie înfiinţate filial e local e î n fiecare comună din acest judeţ.

Informaţiile venite pe filiera organelor de siguranţă din Transilvania, înaintate guvernului Averescu, anunţau aceleaşi acţiuni şi în judeţele Mureş, Turda, Trei Scaune etc..

Referitor la orientarea spre Partidul Liberal a unor fruntaşi politici din Transilvania şi Banat, unii dintre ei foşti membrii activi ai P.N.R., ziarul averescan „Îndreptarea” scria că s-a folosit ca şi momeală băncile şi consiliile de administraţie ale acestora, care, după cum se ştie, erau în mâinile liberalilor. În plus, liberalii transferaseră, după cum spunea şi C. Argetoianu, în memoriile sale, doar provizoriu puterea averescanilor.

În momentul începerii negocierilor, liberalii aveau deja înfiinţate mai multe organizaţii în Transilvania şi Banat. Aceste tratative iniţiate, din partea P.N.R., de către Ştefan C. Pop, Mihai Popovici, Al. Lapedatu şi Sever Dan s-au desfăşurat anevoios, mulţi dintre fruntaşii P.N.R., ca Voicu Niţescu, V. Branişte sau I. Agârbiceanu fiind împotriva lor, ameninţând chiar cu sciziunea.

Ion (Ionel) I. C. Brătianu

Tratativele au fost precedate de o declaraţie a fostului ministru de Externe liberal Emanoil Porumbaru, publicată în ziarul „Patria”, în care sublinia faptul că P.N.R. este Transilvania şi că „a fost şi este o forţă care trebuie conservată”. Ele s-au desfăşurat pe parcursul a mai multor etape: martie-iunie 1921, septembrie 1921-ianuarie 1922 şi o ultimă încercare, după venirea liberalilor la putere.

În toamna anului 1921 noua încercare a liberalilor, influenţată şi de Regele Ferdinand, de a se apropia de partidele noilor provincii unite, în special de P.N.R., a îmbrăcat formula unei coaliţii a „partidelor unirii”.

Soluţia unui guvern cu o prezenţă masivă a ardelenilor era utilă atât pentru Rege, cât şi pentru I.I.C. Brătianu. După mai multe contacte cu Iuliu Maniu, în toam- na anului 1921, se trece la negocieri directe. În timpul acestor discuţii, Iuliu Maniu a cerut crearea unui minister al Transilvaniei, care să fie condus de către un lider al P.N.R. şi să-şi dea avizul asupra tuturor problemelor privind această provincie şi dizolvarea organizaţiilor liberale nou înfiinţate în Transilvania. Prima condiţie a fost acceptată de Brătianu, dar nu şi cea de a doua. S-a convenit, apoi, ca desemnarea demnitarilor în Transilvania şi Banat să se facă pe baza unui acord între cele două partide, în care să se ţină seama de o anumită proporţionalitate. A fost elaborat chiar şi proiectul unui program de guvernare.

Însă, se pare că după două luni de discuţii tratativele s-au împotmolit atunci când a venit rândul definitivării listelor posibililor parlamentari.

După opinia lui Pamfil Şeicaru, refuzul lui I.I.C. Brătianu de a oferi două locuri în plus de senatori pentru P.N.R. a fost „una din greşelile lui Ionel Brătianu, greşeală a cărei consecinţă a viciat aşa de grav normala funcţionare a regimului constituţional”.

Tot Pamfil Şeicaru sublinia că eşecul acestei colaborări a avut la bază, în primul rând, relaţia dintre cei doi lideri, I.I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu, în cadrul unui posibil partid fuzionat: „Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problemă personală şi anume: situaţia pe care ar avea-o el în cadrul noului partid. Putea să conteste lui Ionel Brătianu dreptul de a fi şeful partidului fuzionat? Putea să se resemneze de a avea situaţia de prim secund, chiar investit cu puteri în tot ce privea organizarea partidului în judeţele transilvane? Sub aparenţa de totală modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grijă, un imens orgoliu; iată de ce fuziunea a fost de la început condamnată”.

Acest moment istoric important este considerat şi de către Constantin Xeni ca unul determinant pentru tot ceea ce s-a petrecut în viaţa politică a ţării în perioada interbelică. A fost, spune el, „ca un fir roşu, mobilul ascuns pornit din acea ciocnire iniţială, care pe drept sau pe nedrept, săpase între cei nou veniţi şi cei vechi, dacă nu o prăpastie, dar desigur groapa unei vrăşmăşii greu de trecut”.

În aceste condiţii, preşedintele P.N.R., Iuliu Maniu a întrerupt tratativele. Într-un comunicat oficial al P.N.R. se arată că nu s-a putut obţine un acord de colaborare cu P.N.L, în vederea formării unui nou guvern. În schimb, se mai spune în comunicat, s-a putut stabili un acord cu Partidul Naţionalist Democrat, cu Partidul Unirii din Bucovina şi cu Partidul Ţărănesc din Basarabia.

Iuliu Maniu a fost însărcinat, în baza hotărârilor Comitetului Executiv al P.N.R, să continue tratativele cu partidele Unirii, în vederea alcătuirii unei coaliţii. Deşi ştiau că tratativele cu liberalii „va da prilej altora să ne acuze că ne-am părăsit programul”, conducerea P.N.R., conştientă „de marea răspundere ce o avea înaintea ţării, şi convinşi de adevărul proferat de noi că numai o coaliţie de partide poate guverna cu rezultate satisfăcătoare ţara aceasta”, a intrat în tratative cu liberalii şi s-a dorit ajungerea la un acord politic cu aceştia. Motivul întreruperii tratativelor, în opinia conducerii P.N.R., era următorul: „Partidul naţional n-a putut conveni ca partidul liberal de dincolo de munţi să i se acorde o influenţă politică care ar fi trecut limitele reale ale legăturilor pe care partidul liberal le-a iniţiat în Ardeal şi Banat”. Liberalii ar fi impus „condiţiuni de colaborare a forţelor politice din Ardeal, ca şi când organizaţiile liberale de aici ar avea aceeaşi importanţă şi aceeaşi influenţă politică”, ceea ce P.N.R. nu a acceptat. Alegerile libere, sub un guvern neutru, se spune în comunicat, vor demonstra faptul că „e o ficţiune toată organizaţia liberală de la noi”, adică din Ardeal şi Banat.

În aceste condiții, Iuliu Maniu se reorientează spre colaborarea cu alte partide politice, în special spre Partidul Țărănesc, condus de Ion Mihalache, cu care colaborase bine în guvernul Vaida.

Ion Mihalache

Negocierile pentru fuziunea dintre Partidul Național Român şi Partidul Țărănesc au însemnat un proces de lungă durată şi el s-a desfăşurat în mai multe etape: 1922-1923; 1924 şi etapa finală în vara anului 1926. În etapa finală, la care vom face referire în continuare, negocierile s-au purtat între Iuliu Maniu şi Ion Mihalache în cadrul câtorva întâlniri decisive.

După alegerile parlamentare din primăvara anului 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc s-a întrunit în şedinţă, pe data de 10-11 iulie 1926. S-a hotărât ca preşedintele partidului, Ion Mihalache, să fie împuternicit cu conducerea tratativelor de fuziune. În acest sens, la data de 12 iulie 1926, Ion Mihalache îi adresa o scrisoare lui Iuliu Maniu, prin care-i aducea la cunoştinţă hotărârea Comitetului Central Executiv al P.Ţ, care era de acord cu fuziunea, el fiind mandatat să conducă discuţiile din partea acestui partid.

Au urmat tratativele dintre cei doi lideri politici. Conform procesului verbal din 17 august 1926, încheiat în urma întâlnirii dintre cei doi, la Bucureşti, s-a hotărât ca noul partid fuzionat să poarte denumirea de Partidul Naţional-Ţărănesc. De asemenea, ca programul de guvernământ să aibă la bază cele 10 puncte ale tratativelor din 1924, „cu revizuirile necesare”, care urmau să fie făcute „prin comun acord la o nouă întâlnire”. La fel şi organizarea partidului urma să se facă pe baza statutului întocmit în anul 1924, care urma să fie revizuit. Conducerea partidului fuzionat urma să fie încredinţată unui Comitet Central, compus din Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional şi Partidul Ţărănesc, „<întregite la număr> egal de fiecare partid”. De asemenea, se prevedea înfiinţarea unui Comitet de Direcţie „mai res- trâns”, care să fie compus din câte 12 membri, delegaţi de Comitetul Central al celor două partide. În ceea ce priveşte preşedinţia noului partid, Iuliu Maniu era desemnat pentru această funcţie. Iuliu Ma- niu nu se pronunţă, cerând şi P.N. preşedinţia, având în vedere faptul că erau doi copreşedinţi (Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga). Fiecare partid urma să desemneze câte doi vicepreşedinţi. Funcţia de secretar general revenea P.Ţ., iar cea de casier P.N.. Noile organe deliberative urmau să fie Comitetul Central şi Comitetul de Direcţie.

Având în vedere că în ţară se desfăşurau alegeri parţiale, care urmau să se termine abia pe data de 12 septembrie, s-a hotărât ca prima întâlnire dintre cei doi lideri să aibă loc pe data de 28 august. Comitetele Centrale ale celor două partide erau convocate pe data de 25 septembrie 1926 pentru deliberare şi dezbaterea celorlalte probleme organizatorice. De asemenea, urmau a fi discutate problemele privind organizaţiile provinciale şi judeţene.

Pe data de 28 august 1926 cei doi lideri iau hotărâri în ceea ce priveşte programul de guvernământ, statutul şi organizaţiile provinciale. Astfel, a fost revizuit programul de guvernare şi statutele adoptate în anul 1924. De asemenea, s-a hotărât ca provinciile să fie conduse de Comitete de conducere provizorii, care să fie compuse din contopirea comitetelor provinciale ale celor două partide. Comitetul Provincial din Ardeal şi Banat urma să fie condus de Iuliu Maniu, cel din Basarabia de preşedintele P.Ţ. basarabean, pentru Bucovina, preşedinte provizoriu era desemnat Alexandru Vaida Voevod, secretar general Teodor S. Săveanu. Pentru Vechiul Regat urma să se decidă pe viitor, deoarece P.N. nu a avut un astfel de comitet, iar P.Ţ. avea mai multe.

În ceea ce priveşte organizaţiile judeţene provizorii s-a stabilit, ca principiu, libera înţelegere între fruntaşii politici locali ai celor două partide. Dacă înţelegerea nu se realiza intervenea Conducerea centrală prin înfiinţarea unei comisii de arbitri, cu voturi egale pentru fiecare partid.

Conform hotărârii luate de către Delegaţia Permanentă a fost convocat Congresul general al Partidului Naţional în şedinţă extraordinară pentru data de 10 octombrie 1926, orele 11 dimineaţa. La Congres aveau dreptul să participe, conform statutului, membrii Delegaţiei Permanente, senatorii şi deputaţii în exerciţiu şi delegaţii aleşi de către comitetele judeţene ale partidului. Conform art. 36 din statut, delegaţii erau aleşi de către Comitetul judeţean, care era convocat special în acest scop. Fiecare delegaţie judeţeană avea dreptul să trimită, pe lângă parlamentarii aleşi, şi un număr de delegaţi egal cu numărul de deputaţi pe care îi avea judeţul respectiv.

Congresul Partidului Naţional, desfăşurat la data de 10 octombrie 1926, în sala „Transilvania” din Bucureşti, a aprobat cu aclamaţii fuziunea, principiile generale şi statutul Partidului Naţional Ţărănesc. Simultan, a avut loc, în sala „Amiciţia”, tot din Capitală, Congresul Partidului Ţărănesc, care a ratificat şi el fuziunea celor două partide. Iuliu Maniu a prezentat un istoric al fuziunii şi tratativelor, începând cu anul 1918, subliniind necesitatea ei. I. Lugoşianu, secretarul P.N. a dat citire proceselor verbale ale fuziunii şi programul de partid, după care supune la vot moţiunea prin care se ratifică fuziunea. Se citeşte, apoi, scrisoarea lui Nicolae Iorga, în care se pronunță împotriva fuziunii. Scrisoarea a fost primită cu proteste. La fel şi organizația P.N. din Dolj s-a pronunțat, tot printr-o scrisoare, împotriva fuziunii. La lucrări sosesc congresiştii țărănişti. Ion Mihalache, Nicolae Lupu şi Grigore Iunian sunt aduşi pe brațe şi „bătuți cu flori”. Congresul P.N. a primit cu aclamații şi entuziasm fuziunea, după care Iuliu Maniu aduce elogii lui Ion Mihalache şi Nicolae Lupu.

Iuliu Maniu devine preşedinte al noului partid, iar Ion Mihalache îl seconda în calitate de vicepreşedinte. Astfel, prin realizarea fuziunii lua ființă cel mai mare partid de mase din România, cu o vastă plajă electorală, având în vedere că 80% din populația țării trăia în mediul rural. Totodată, noul partid s-a dovedit capabil să asigure rotativa guvernamentală, alături de P.N.L., celălalt mare partid al României interbelice, care deținea hegemonia politică în țară, datorită lui Ion I. C. Brătianu, marele om politic care se afla în fruntea partidului liberal. Urma o puternică şi aspră luptă politică pentru ca noul partid să fie chemat la guvernare, ceea ce s-a întâmplat numai peste doi ani, în noiembrie 1928.

Note:

  1. Atanasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Editura Albatros, Buc., 1994, p. 481
  2. Ibidem, p. 479
  3. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România. 1918-1921, Buc., Editura politică, 1976. p. 118; Claudiu Porumbăceanu, „Momente din istoria P.N.L - organizaţia judeţului Satu-Mare în perioada interbelică (1919-1938)”, în Satu-Mare. Studii şi comunicări, XV-XVI, Edit Muzeului Sătmărean, Satu-Mare, 1998-1999, p. 441
  4. M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 118
  5. Îndreptarea (Bucureşti), nr. 4, 5 ianuarie 1921, p. 1; M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 119
  6. M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 175
  7. Îndreptarea, nr. 220, 24 septembrie 1921, p. 1
  8. Ioan Ciupercă, „Împrejurările venirii liberalilor la putere în ianuarie 1922. Relaţii între partidele politice burgheze”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, IX, 1972, p. 357
  9. Ibidem, p. 364
  10. Ioan Scurtu, Ion I .C. Brătianu, Buc., Editura Museion, 1992, p. 65
  11. Pamfil Şeicaru, Istoria partidului naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, vol II, Madrid, Editura Carpaţi, 1963, p. 320
  12. Ibidem, p. 319
  13. Constantin Xeni, „Iuliu Maniu”, în Magazin istoric, 2001, nr. 10, octombrie, p. 8
  14. Patria, nr. 263, 23 noiembrie 1921, p. 1
  15. I. Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Ed. Enciclopedică, Buc., 1994, p. 46
  16. Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente (1926-1947), Ed. ARC 2000, Buc., 1994, documentul 2, p. 15-16
  17. Ibidem, p. 17
  18. Gazeta de Duminecă, nr. 40-41, 10 octombrie 1926, p. 3
  19. Patria, nr. 224, 12 octombrie 1926, p. 1

Legendă fotografii:

1. Iuliu Maniu – născut la Şimleu Silvaniei (8 ianuarie 1873) – decedat la închisoarea din Sighetu Marmației (5 februarie 1953).
2. Ion (Ionel) I. C. Brătianu – născut la Florica-Argeş (20 august 1864) – decedat la Bucureşti (24 noiembrie 1927.
3. Ion Mihalache – născut la Topoloveni (3 martie 1882) – decedat la închisoarea din Râmnicu Sărat (6 martie 1963).

Marin Pop, aprilie 2012, Caiete Silvane nr. 87

Articol citit de 2729 ori.

Alte articole