L-am întâlnit în friguroasa toamnă a lui 1991.
După ce bobocii plantaţi cu un an înainte de minerii animaţi de sloganurile dragi FSN-ului iliescian – “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim” – începuseră a se transforma în trandafiri graşi.
Mă aşteptam să-mi vorbească despre acel moment care ne-a aruncat din extazul unei noi epoci a luminilor în abisul unui ev mediu retardat.
S-a aşezat pe scaunul lui modest – şi nu pe un jilţ încrustat în aur mirosind a oier văcsuit – şi-a aprins o ţigare Carpaţi şi m-a rugat să-l las să-mi scrie.
Boala începuse să-şi arate colţii, iar vorba bine cumpănită era des întreruptă de o tuse sfâşietoare.
După câteva zile ne-am revăzut.
Pentru ultima oară.
Purta acelaşi costum din alte timpuri, ce nu putea să-i ascundă SUFERINŢA.
Mi-a înmânat cinci file de caiet dictando, aşternute cu un scris ordonat.
La urmă, a semnat simplu, aproape şcolăreşte – Corneliu Coposu.
Am căutat în “compunerea” sa tumultul, furia “revoluţiei furate”.
Dar am găsit în loc o chemare la Treuga Dei – Armistiţiul Divin – de care avem atâta nevoie pentru a ne ridica dincolo de o patetică lovitură de stat.
După patru ani, tot într-o toamnă friguroasă, SENIORUL a plecat la CEL CE NE ÎMPACĂ PE TOŢI.
De atunci, am tot recitit cuvintele frumos rânduite pe acele file de caiet dictando.
O altă PROCLAMAŢIE, la fel de mişcătoare ca acel 24 ianuarie 1859.
Cuvintele unui OM.
Nicicând de înţeles pentru căţărători, impostori, arivişti, lichele de profesie, copişti lamentabili, agramaţi cronici, avortaţi ai istoriei, purtători de Rolex dar ridicoli trecători.
Cuvinte, care citite şi răscitite, ne definesc prăpastia dintre GLORIA AETERNA şi “succesuri”.
Acest articol a fost publicat de Mircea Poeana duminică, 27 ianuarie 2013
