Corneliu Coposu, Din cele trecute
vremi. Jurnalist la Cluj (1935-1938),
ediţie alcătuită, îngrijită şi studiu
introductiv de Marin Pop, Cuvânt
înainte de Cristian Fulger, Editura
Caiete Silvane, Zalău, 2016, 452 pag.
Ca multe alte repere ale
istoriei noastre, mai vechi
sau mai noi, şi Corneliu
Coposu este mai degrabă
citat decât urmat. Intrată
pe circuitul legendei,
personalitatea sa generează
tot soiul de reacţii, de
la adulaţia necritică la contestaţia
neruşinată (un anume Dan Ungureanu,
în defuncta revistă
„Cultura”, îl făcea chiar... „mardeiaş”).
Părerea – care, ca orice părere,
nu se sprijină pe nimic – a înlocuit,
şi în cazul său, cunoaşterea vieţii şi
operei.
O primă tentativă de înlocuire a
legendei cu cunoaşterea nemijlocită
a activităţii Seniorului i-a aparţinut
istoricului literar Mircea Popa,
care, în 1997, în culegerea Semnele
timpului, a publicat o selecţie de
20 de articole de tinereţe ale liderului
ţărănist. Istoricul literar spera să
atragă, astfel, atenţia că personalitatea
lui Corneliu Coposu este mai
complexă decât au lăsat să se înţeleagă
împrejurările de după 1989.
Coposu a fost un intelectual autentic,
care a intrat în politică după o
pregătire juridică şi publicistică
serioasă. Demersul lui Mircea Popa,
însă, se adresa, în 1997, unei lumi
încă isterizate, incapabile să sesizeze
nuanţele sau să accepte evidenţa pe
care cele 20 de articole o conţineau.
I-a revenit cercetătorului Marin Pop (autor, între altele, al unei monografii a familiei Coposu) misiunea de a scoate la lumină, într-un alt context politic şi cultural, moştenirea publicistică a Seniorului. După o primă „mostră”, în volumul Corneliu Coposu şi Blajul (2015), Marin Pop a revenit cu o ediţie masivă, care conţine întreaga activitate publicistică desfăşurată de tânărul Coposu în ziarul „România Nouă” din Cluj, acolo unde a funcţionat ca redactor între 1935-1938.
Intitulată Din cele trecute vremi,
culegerea cuprinde 188 de articole,
însumând 390 de pagini. Simpla
estimare cantitativă arată cât de
intensă a fost activitatea jurnalistică
a proaspătului absolvent al Facultăţii
de Drept, din cadrul Universităţii din
Cluj. Această asiduitate contrazice
una dintre calomniile frecvente pe
care detractorii o rostesc pe seama
sa: şi anume, că viitorul lider al PNŢCD
şi-ar fi datorat ascensiunea în cadrul
Partidului Naţional Ţărănesc condiţiei
sale, de „protejat” al lui Iuliu Maniu.
Un „protejat” care, iată, a scris în
mai puţin de 4 ani (între 17 octombrie
1935 şi 19 aprilie 1938) mai mult
decât unii dintre detractorii săi
într-o viaţă...
Marin Pop nu s-a rezumat să scoată
publicistica lui Corneliu Coposu
din colbul uitatei gazete clujene şi
să o pună sub ochii cititorului de azi.
Din cele trecute vremi este structurată
tematic, potrivit domeniilor de interes
ale gazetarului. Este vorba de 11
capitole, care, însă, se întrepătrund,
evidenţiind o altă trăsătură a personalităţii
tânărului Coposu, ca şi a culturii
politice a PNŢ, la ora aceea: gândirea
sistematică.
Astfel, o bună parte din activitatea
sa publicistică (aproximativ 50 de
pagini, în ediţia de faţă) este dedicată
istoriei. Intitulat, cu o sintagmă carei
aparţine chiar lui Coposu, „Din cele
trecute vremi”, acest capitol parcurge,
prin articole ample, o adevărată istorie
politică simbolică a României, de la
Mihai Viteazul şi Horea până la naşterea
PNŢ, din fuziunea Partidului Naţional
Român din Ardeal cu Partidul Ţărănesc
din Vechiul Regat (survenită la 10
octombrie 1926). Nu de paseism este
vorba aici – cele mai multe dintre
articole abordează istoria recentă,
de la Marea Unire până la naşterea
PNŢ –, ci de convingerea gazetarului
că numai tradiţia organică poate
constitui suportul modernităţii.
Identitatea politică – a naţional-
ţărănismului, ca şi a oricărui alt curent
– trebuie să fie rezultatul principiilor,
convingerilor şi istoriei, nu al intereselor
de moment sau de grup. Scriind
despre evenimentele care au jalonat
trecerea de la idealul Unirii la România
Mare – în care, de la Şcoala Ardeleană
la Partidul Naţional Român, s-a
constituit o legătură organică –,
tânărul Corneliu Coposu se împărtăşea
din această tradiţie şi, în acelaşi timp,
o continua. Publicistica sa pe teme
istorice, interesantă prin datele interne,
care ţin de istoria Partidului Naţional
Român, are şi o superioară menire
didactică: moştenire şi perpetuare,
ea însăşi, a spiritului Şcolii Ardelene.
Coposu nu este, în anii în care
activează la „România Nouă” din Cluj,
un jurnalist „de partid”. Scrie, e drept,
un număr de articole despre Iuliu
Maniu (mai exact, despre intervenţiile
politice ale acestuia la zi). Dar Maniu
e mai mult un reper naţional decât
un lider de partid; a şi guvernat foarte
puţin, de altfel. Citite azi, articolele
lui Corneliu Coposu surprind printr-un
soi de tulburătoare anticipare, căci
ele nu îl abordează pe Maniu ca pe
un lider (contestat) al opoziţiei din
acei ani, ci mai mult ca pe un soi
de profet al nenorocirilor naţionale,
care, în ’35-’38, nu păreau defel
iminente. Ziaristul percepe cu acuitate
avertismentele conţinute în rechizitoriile
pe care bătrânul politician le dresează
imperfectei democraţii româneşti
interbelice, şi pe care evenimentele
de după 1939 le vor confirma.
Extraordinare, prin informaţia
istorică pe care o conţin, sunt articolele
din capitolul Socio-economic şi politic.
Atrag atenţia asupra unui (uitat)
epilog la „afacerea Škoda”, care şi
astăzi îi este imputată lui Iuliu Maniu:
în realitate, după cum demonstrează
negru pe alb Corneliu Coposu, pe
baza unor anchete şi procese încheiate
în 1937, a fost vorba de o tentativă
a unor responsabili din cadrul Armatei
de a-l macula pe Maniu, din „înalt
ordin”, prin acte şi depoziţii falsificate.
Un loc aparte în publicistica tânărului
Coposu îl ocupă cultura. Articolele
respective au fost grupate de Marin
Pop în două capitole: Spiritul Blajului,
respectiv, Cultură – religie – artă.
Departajarea este menită doar să
sublinieze (în acord cu convingerile
autorului) centralitatea Blajului în
cultura românilor ardeleni şi, mai
ales, rolul „micii Rome” în renaşterea
politică şi culturală naţională. Atenţia
pe care Corneliu Coposu o acordă
Blajului nu ţine neapărat de apartenenţa
sa confesională, ci mai ales de
repoziţionarea spiritului blăjean după
Marea Unire. Departe de a-şi fi încheiat
misiunea istorică, Biserica Română
Unită cu Roma a devenit, după 1918,
şi mai necesară, ca interfaţă către
Europa şi ca focar de cultură şi educaţie
românească. Comuniştii, de altfel,
vor da o confirmare dureroasă a
importanţei Blajului de după 1918,
prin desfiinţarea brutală a Bisericii
Greco-Catolice, în 1948, la ordinul
Moscovei...
Coposu este şi un bun portretist,
alcătuind o vastă galerie de „tablouri”
oamenilor politici, mari şi mici, de la
finele anilor ’30. Ceea ce contează,
pentru el, nu este talentul oratoric
sau faconda, ci statura morală. Motiv
pentru care multe dintre personalităţile
momentului, de la Octavian Goga la
Nicolae Iorga, ies „şifonate” de sub
penelul de portretist politic al tânărului
ziarist, care nu confundă respectul
cu encomiastica.
În fine, probabil că aspectul cel mai surprinzător al culegerii de faţă este ponderea pe care a ocupato în activitatea gazetărească a „protejatului” Corneliu Coposu dificila muncă de reporter de fapte diverse. Ca şi devotamentul cu care tânărul jurist s-a dedicat acestei „munci de jos”, pe care firile simandicoase o evită. Capitolele II („Cenzura, eterna poveste”) şi V („Sălajul grăieşte ţării”), ca şi zeci de pagini din capitolul VII (Socio-economic şi politic), depun mărturie despre modestia şi aplicaţia cu care Corneliu Coposu s-a dedicat unei gazetării deschise către cetă- ţeanul simplu şi problemele sale, către deficienţele administraţiei şi ale justiţiei interbelice. Semne premonitorii ale convingerilor sale politice de mai târziu.
Ediţia lui Marin Pop, excelentă, constituie o revelaţie şi un recurs la un verdict nedrept. Corneliu Coposu a fost nu doar un lider politic, ci un intelectual veritabil, a cărui ascensiune în PNŢ a început numai după ce a absolvit cu brio încercarea dură a gazetăriei.
sursa: romlit.ro
