Corneliu Coposu: crez şi moştenire. Imediat ce a fost anunţată, recent, re-deschiderea dosarului mineriadei din iunie 1990, toate televiziunile au început să ruleze din nou, ca la un semn, imaginile de atunci; pe care praful uitării se aşternuse, demult, gros – foarte gros.

Ca şi altădată, scenele din iunie 1990 mi-au amintit mărturia lui Corneliu Coposu despre ultima sa întâlnire cu Iuliu Maniu: „Eu am avut şansa să-l văd pe bietul Maniu în timpul procesului nostru. Un temnicer pe care-l cunoşteam, şi care beneficiase de atenţia noastră, a venit la mine şi mi-a spus: «Domnu’ doctor, vreţi să-l vedeţi pe Bătrânu’?». M-am dus în celula lui şi Maniu mi-a spus: «Eu n-am să supravieţuiesc. Dacă tu vei trăi, să nu laşi partidul să moară».” Acesta a fost aşadar testamentul politic pe care Corneliu Coposu l-a primit de la Maniu, şi pe care în urmă cu douăzeci de ani l-a dat mai departe, la rându-i, urmaşilor săi – testament ce se constituie cu evidenţă, în egală măsură, în cea mai preţioasă moştenire şi în cea mai dificilă misiune pe care urmaşii lui Maniu şi Coposu le-au primit de la înaintaşii lor.

Mineriadele din cursul anului 1990 au arătat cum nu se putea mai limpede, mai ales ele, intenţia Sistemului securisto-fesenist de compromitere şi anihilare a PNŢCD. Legitimitatea istorică a partidului lui Maniu şi Coposu încurca foarte tare numitul Sistem, care în decembrie ’89 acaparase întreaga putere – şi întregul complex de suport al ei de atunci (televiziunea, radioul, serviciile de informaţii, toate resursele economice şi financiar-bancare etc). Încât trebuia făcut totul – şi chiar s-a făcut totul – ca partidul să fie lovit fără cruţare. „Veţi avea atâta putere cât vă vom da noi!”, îi striga Ion Iliescu în acele luni lui Corneliu Coposu. Iar dacă în anii care au urmat – în orice caz până la alegerile din toamna lui 1996 – Ion Iliescu şi Sistemul pe care l-a patronat n-au reuşit să facă PNŢCD tot răul cu care ameninţau, lucrul acesta s-a datorat înainte de toate staturii morale şi politice inegalabile a conducătorului ţărănist. Pe care destui dintre compatrioţii săi începuseră s-o descopere nu mult după ororile din iunie 1990; din păcate, însă, cei mai mulţi am înţeles cu adevărat ce am pierdut abia după dispariţia sa.

Asemeni lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost un patriot desăvârşit. Iar întregul său destin ne arată că pentru el patriotismul a însemnat să nu precupeţească nimic slujind partidului şi idealurilor sale. Când vorbea despre istoria PNŢ şi despre răspunderile lui viitoare, Corneliu Coposu se înflăcăra brusc. Pentru ca apoi, la fel de brusc, să coboare tonul, să devină senin şi neobişnuit de cald, atunci când printre crezurile perene ale partidului său numea „patriotismul luminat”. Şi continua mai mereu, aproape şoptit: „Patriotismul este odragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment”. Aceasta este de fapt moştenirea, împovărătoare, a lui Corneliu Coposu.

La un an după dispariţia sa, mulţumită mai ales respectului postum al românilor pentru el, conducerea ţării a fost preluată de cei susţinuţi de PNŢCD. Ştim bine ce a urmat, şi probabil că astăzi nu mai e nimeni care să se îndoiască de faptul că dacă Corneliu Coposu ar mai fi fost în viaţă multe lucruri ar fi stat altfel. Ce se poate spune cu deplină certitudine e că, dacă succesorii marelui om politic s-ar fi ridicat la înălţimea staturii sale, Sistemul furibund ostil ar fi putut face infinit mai puţin rău decât a făcut acestui partid. Dar nu a fost să fie aşa. Cel pe care PNŢCD l-a propulsat în cea mai înaltă demnitate din stat l-a abandonat primul, încă înainte să-şi încheie mandatul. La fel a procedat şi cel dintâi dintre prim-miniştri – deşi ceva mai târziu, şi după un scurt mandat şi la conducerea partidului. Absolut la fel şi un alt înalt demnitar, susţinut de asemenea de partid – ultimii doi trecând la liberali, nepăsători şi fără să se întrebe probabil vreodată ce-ar fi avut să le spună pentru aceasta Maniu şi Coposu.

Spre deosebire de celelalte două partide istorice (deja dispărute ori pe cale de dispariţie – prin „fuziune”, desigur! – cu cele două coterii feseniste), PNŢCD continuă să existe; aproape miraculos, după tot răul care i-a fost făcut din afară şi din interior. Iar acesta este, indiscutabil, mai ales un merit al membrilor de rând ai partidului – de mai nimeni ştiuţi, dar atât de admirabili în generozitatea şi altruismul lor. Dar aproape un miracol este şi apariţia acestui număr al ziarului „Dreptatea”, la aproape opt decenii distanţă de cel dintâi număr al publicaţiei. Un merit pentru toate acestea revine, cred, şi actualilor lideri, din ambele grupări. Tot lor le revine însă şi răspunderea grea pentru starea de neunire în care se găseşte astăzi partidul. Moştenirea istorică aproape sacrosanctă primită de la înaintaşi obligă la o responsabilitate pe măsură. Unitatea partidului şi înţelegerea între conducători mi se pare, într-un asemenea context, infinit mai importantă decât dreptatea pe care fiecare o clamează. Situaţia dificilă în care se află în prezent PNŢCD, constând mai ales în rolul marginal jucat în politica din ţară, poate părea un paradox de vreme ce comunismul, duşmanul cel mai aprig al său, s-a prăbuşit de peste un sfert de veac. În fapt, însă, paradoxul nu-i decât unul aparent. Pentru că Sistemul care a uzurpat în mod nelegiuit şi numai pentru propriile interese prăbuşirea comunismului a făcut şi face tot ce a putut (şi a şi reuşit, în cadrul unei democraţii mai mult formale – dar şi, de douăzeci de ani, în absenţa unor lideri mai ales moralmente departe de înaintaşii lor) ca partidul să aibă atâta putere cât îi va îngădui el.

Cu toate acestea nu cred că sunt motive de descurajare. Compromiterea şi dispariţia comunismului a lăsat capitalismul singur iar lucrul acesta vedem că ridică, nu doar în România, ci practic la nivel global, probleme la care nimeni nu s-a aşteptat. După un sfert de veac în care capitalismul a rămas şi fără autocenzura pe care uneori şi-o mai impunea în competiţia cu comunismul, devine tot mai evident că monoteismul materialist, rapacitatea şi corupţia pot face încă şi mai mult rău – şi că e stringent, cum se reclamă deja, să ne reluăm aspiraţiile spirituale, să înţelegem banul ca mijloc, iar nu ca scop, să readucem în politică principiile integrităţii, moralei creştine şi celelalte. Iar când peste puţin timp aceste lucruri vor deveni tot mai clare pentru tot mai multă lume, PNŢCD va fi primul chemat să pună din nou tezaurul său doctrinar şi legitimitatea sa istorică în slujba românilor. La fel, cred că PNŢCD are datoria să prezerve şi să ducă mai departe opţiunea pentru Monarhie a lui Corneliu Coposu, sublimă în atitudine şi deplin judicioasă programatic. În context nu pot să nu mă gândesc şi că, nestrămutat în convingerea că pentru un om politic calităţile de căpetenie sunt fermitatea în concepţii şi refuzul de a tranzacţiona principiile, fostul conducător ţărănist – am fi avut şi avem cu toţii de luat aminte! – l-ar fi considerat pentru totdeauna nedemn şi nefrecventabil pe ultimul preşedinte fesenist pentru atacurile incalificabile la adresa Majestăţii Sale Regelui Mihai.

Valerian STAN
Dreptatea – București, 11 Noiembrie 2015

sursa: voci.ro