Martie 2017

Despre patriotism și neorevizionism în corespondența lui Corneliu Coposu cu Ion Rațiu și Vasile Măcărescu

În anii `80 ai secolului trecut, în cadrul acțiunilor emigrației maghiare, în paralel cu lupta anticomunistă, pe care o desfășura și emigrația românească, se repune pe tapet problema revizionismului și a Transilvaniei.
Organele de Securitate din Republica Socialistă România încearcă să exploateze sentimentele patriotice ardelenești ale doctorului Jovin și Corneliu Coposu. Prin ei se încearcă și influențarea emigrației românești în privința problemei Transilvaniei. Corneliu Coposu și doctorul Jovin au întocmit o lucrare intitulată „Reflexiuni asupra propagandei revizioniste maghiare în străinătate și asupra mijloacelor de a le combate”. Studiul respectiv, cu ajutorul și consimțământul Securității, fără ca autorii să știe acest lucru, a ajuns la Ion Rațiu și a fost publicat în Buletinul de Informații pentru Românii din Exil (BIRE) din luna iulie 19791.
Despre legăturile lui Corneliu Coposu cu emigrația românească și cu cei care intenționau să plece în Occident, într-o notă informativă a Securității se spune că „în mod tacit a acceptat să fie informat și uneori consultat asupra poziției și situației prezente a foștilor săi colaboratori politici, aflați în țară ori plecați în străinătate, chipurile ca fiind singurul în măsură să-i orienteze”2.
Cu toate că se găsea sub lupa Securității, Corneliu Coposu s-a întâlnit înainte de plecarea lor în Occident cu Alexandru Bratu, Ion Ovidiu Borcea, Dumitru Ionescu, zis Mituș și mulți alții. Tuturor le-a spus să-i informeze pe românii din Occident că național-țărăniștii rămași în țară au o situație grea, că în țară se utilizau diverse mijloace de constrângere ca interdicția ocupării unor funcții în diverse sectoare, pensii mici și chiar închisoarea3.
Pentru a menține legăturile cu Occidentul, de unde așteptau să vină marea schimbare și sfârșitul regimurilor totalitare din Europa de Est, Corneliu Coposu și prietenii săi încercau tot felul de variante care să nu intre în vizorul Securității. Astfel, împreună cu Constantinescu Klaps, a aflat că Ana Bazilescu, de 17 ani și sora ei, Maria Ilinca Bazilescu, de 14 ani, veneau în vacanța de vară în vizită la bunici în România, ele fiind stabilite, împreună cu părinții, în SUA. Bunicul lor era medicul Ionel Pavel, profesor universitar pensionar și membru corespondent al Academiei Române. Pe data de 8 iulie 1986, Coposu și Klaps se întâlnesc și se hotărăsc să transmită un mesaj emigrației românești prin Anca Bazilescu. În acest sens, Klaps are o primă întâlnire cu ea, pe 13 iulie, în Grădina Icoanei, ocazie cu care a pregătit-o cu datele pe care trebuia să le memoreze și să le transmită prietenului lor Alexandru Bratu, stabilit în SUA. Mesajul elaborat de către Corneliu Coposu era următorul: „Temelia viitoarei organizații (național-țărăniste – n.n.) este aici, nu acolo. Suntem indignați și revoltați că în timp ce toate celelalte emigrații sunt solidare, singurii sunt românii care fac o impresie penibilă de așa manieră că ei ridiculizează, oficialitatea nu stă de vorbă cu ei. Adică, dacă-i vorba de o problemă ungurească cei de la Casa Albă se consultă cu emigrația maghiară. Dacă este vorba de o problemă românească, ca și când n-ar fi existat românii, adică îi desconsideră! Chestiunea solidarității nu trebuie înțeleasă pe probleme politice, că toți românii din străinătate trebuie să fie de acord cu o platformă minimală ca de exemplu suveranitatea României, independența și frontierele etnice, adică România de la Trianon, un regim constituțional democratic. La punctul acesta ultim se integrează și lupta împotriva comunismului, adică pentru instaurarea unei democrații adevărate. Dacă se limitează la aceste puncte, nu există român în exterior care să nu le poată accepta, pentru că n-au pus problema monarhică, să adere și republicanii, basarabenii și transilvănenii, inclusiv evreii”4.
În cazul când nu-și însușește aceste puncte de vedere, să li se comunice că cei din țară îi detestă că nu fac nimic. Coposu a mai fost de părere, se spunea în nota informativă a Securității, care aflase de intenția lor, ca românii din străinătate să editeze o gazetă, în coloanele căreia să contracareze propaganda revizionistă maghiară și să susțină propaganda antisovietică. Organele Securității, prin maiorul Ioan Romașcanu și ofițerul specialist Ioan Badea, făceau tot felul de planuri pentru ca mesajul să nu fie transmis, sau să ajungă în Occident o variantă denaturată, în care Coposu și Klaps criticau disensiunile din rândul exilului românesc5.
Pe data de 21 octombrie 1986, orele 18,45, organele Securității au interceptat convorbirea telefonică a lui Corneliu Coposu cu un reporter al postului de radio BBC și cu Ion Rațiu, președintele Uniunii Românilor Liberi, „lucrat prioritar” și el în cadrul acțiunii Securității, intitulată „Utopia”. Securitatea susține că a obținut date din care rezultă că românii din străinătate încercau să-i stimuleze moral pe Corneliu Coposu, Ion Puiu și Nicolae Carandino „determinându-i să se mențină pe poziții ostile țării noastre” și să adere la „Apelul Dizidenților Țărilor Est Europene”, lansat în străinătate. A doua zi, a avut loc o analiză fulger la Direcția I a Securității, cu participarea generalului-maior Bucurescu Gianu, șeful Securității Municipiului București și doi tovarăși de la UM.0544 (cea care îl urmărea pe Coposu), având ca obiect măsurile urgente ce trebuiau luate în acest caz. Astfel, s-a stabilit să fie blocate convorbirile telefonice internaționale ale celor trei fruntași național-țărăniști și „influențarea” lui Coposu să nu adere la apelul amintit mai sus, „lăsându-i să înțeleagă totodată că adevărata activitate a lui Puiu Ion este de natură legionară”6.
După cum reiese din nota Securității din 12 decembrie 1986, la 22 octombrie, deci a doua zi după interceptarea convorbirii telefonice, postul de radio Europa Liberă a transmis știrea că Ion Rațiu, în calitate de președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi a declarat că și din România s-au primit trei adeziuni la „Apelul dizidenților din țările est-europene pentru respectarea drepturilor omului”, nominalizându-i pe Corneliu Coposu, Ion Puiu și Nicolae Carandino, în calitate de foști membri în conducerea Partidului Național Țărănesc și de foști deținuți politici. În apelul conceput de dizidentul Jacek Kuroń se exprima admirația pentru poporul maghiar, care în urmă cu 30 de ani (1956) „a luptat cu curaj împotriva comunismului, precum și hotărârea lor de a se alătura luptei pentru cererile menționate în declarația dizidenților din cele 4 țări”. Corneliu Coposu și Nicolae Carandino, „au avut reacții de respingere a acestei acțiuni”, trimițând scrisori lui Ion Rațiu și la radio Europa Liberă, în acest sens, la presiunile Securității7. Corneliu Coposu era de părere că Ion Rațiu a căzut în capcana maghiarilor, care pe față declarau că luptă împotriva comunismului, dar în realitate duceau o amplă campanie revizionistă. 
Fiind vizitat de un informator din Sălaj, județul său natal, Corneliu Coposu îi spune că a fost chemat la Securitate de mai multe ori, datorită acțiunii întreprinse de Ion Rațiu în Anglia și asocierea lui la apelul difuzat în Occident de 122 dizidenți unguri, polonezi, cehi și nemți, unde era trecut ca semnatar și el, după cum am arătat mai sus. El consideră că Ion Rațiu a făcut o mare gafă pentru că nu s-a consultat înainte cu el. Consideră că apelul, după ce elogiază curajul ungurilor în 1956, când s-au ridicat împotriva comunismului, deplângea soarta Ungariei și îndemna la realizarea Ungariei Mari de dinainte de 1918, „or la un text cu un conținut net favorabil ungurilor, cu vădite accente iredentiste și care-i face și mai cunoscuți și apreciați pe aceștia în fața Occidentului, el nu consimte să fie semnat”, spune informatorul. I-a telefonat lui Rațiu și i-a arătat greșelile pe care consideră el că le-a făcut. A trimis și o scrisoare cu un conținut similar, pe care a pus-o în circuitul poștal normal, fiind sigur că Securitatea va controla corespondența8. În familie spune că scrisoarea a scris-o de mână din următorul considerent: „că ăia de la Securitate mă roagă să le arăt și lor copia, ca și când ei n-ar fotografia-o. N-am vrut s-o scriu la mașină, să nu mă întrebe la ce mașină am scris”9.
Pe lângă corespondența cu Ion Rațiu și alți fruntași români ai Exilului Românesc, tot pe problematica revizionismului maghiar, în arhiva CNSAS se păstrează și mare parte din corespondența dintre Corneliu Coposu și Vasile Măcărescu. Acesta din urmă era fiul lui Gică Măcărescu, fost membru marcant al Partidului Național Țărănesc, căruia prietenii îi spuneau „Voievodul Neamțului”. A fost unul dintre prietenii și colaboratorii apropiați ai lui Corneliu Coposu, care îl cataloga în scrisoarea adresată fiului său, ca „politicianul nobil, loial și devotat țării, regiunii Neamțului și prietenilor de ideologie”. Fiul său, Vasile Măcărescu a reușit să scape de urgia comunistă și s-a refugiat în Germania, la Koln, unde activa alături de emigrația românească. Printre altele, au editat revista „Transilvania”, în coloanele căreia încercau să contracareze neorevizionismul maghiar.
La final, redăm corespondența lui Corneliu Coposu cu Ion Rațiu și Vasile Măcărescu, doi lideri marcanți ai Exilului românesc, din care transpare dorința de unitate a acțiunilor anticomuniste și patriotice ale emigrației, dar care era atent monitorizată și „ajutată” să fie cât mai divizată, de către organele de Securitate din România.

Note:
1. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dosar I 149087, vol. 10, ff. 14-15.
2. Idem, vol. 12, f. 24.
3. Idem, vol. 10, ff. 14-15.
4. Ibidem, ff. 162-163.
5. Ibidem, ff. 161, 164-166.
6. Ibidem, f. 175.
7. Idem, vol. 1, ff. 10-11.
8. Idem, vol. 8, f. 10.
9. Idem, vol. 29, f. 176.
Anexe documentare

Corneliu Coposu către Ion Raţiu:

Dragă Iancule,
Am aflat cu surprindere din emisiunea postului de radio „Europa Liberă” din 20 octombrie 1986, orele 17,00, în cadrul buletinului de știri și, la orele 19,25, la „Actualitatea românească”, informația că aș fi adresat un mesaj prin care, împreună cu alți doi național-țărăniști, aș fi făcut cunoscută adeziunea mea la o declarație semnată de 122 de dizidenți maghiari, polonezi, cehoslovaci și estgermani, exprimându-mi în același timp admirația pentru lupta curajoasă dusă de poporul maghiar cu treizeci de ani în urmă, cum și hotărârea de a mă alătura luptei pentru cererile menționate în declarație.
Sursa informației îți era atribuită ție, în calitate de președinte al „Uniunii mondiale a românilor liberi”.
Așa cum ți-am transmis în convorbirea telefonică avută, și așa cum am comunicat și corespondentului postului BBC, tot la telefon, cred că este vorba fie de o confuzie regretabilă, care ar trebui lămurită, fie de o inexplicabilă inducere în eroare. Informația, așa cum a fost difuzată, trebuie rectificată în mod onest urgent. Eu nu cunosc nici un disident din țările menționate și, până acum, nu am luat cunoștință nici de conținutul documentului întocmit de cei 122 de dizidenți sau de cererile pe care le cuprinde. În consecință, nu am putut să-mi manifest în vreun chip adeziunea la un text necunoscut.
De altfel nici nu mi-a fost solicitată o asemenea adeziune de către nimeni.
În luna curentă am fost aproape imobilizat de o criză acută de sciatică și am fost indisponibil. Iar pe Carandino și pe Puiu nu i-am văzut de mai multă vreme. Impresia mea este că în vederile expatrioților români intră, cu prioritate, campania anticomunistă, iar concret, condamnarea represiunii sovietice antimaghiare de la 23 octombrie 1956, care văd că este aniversată cu mare amploare în SUA. Eu socotesc și acum, ca în întreg trecutul meu politic, pe care-l consider consecvent, că interesele majore și permanente ale României, care ar trebui să constituie o evanghelie adevăraților patrioți includ: integritatea teritorială în vest și în est, până la granițele etnice ale neamului, independența națională, suveranitatea deplină și ordinea generată de conceptul unei democrații desăvârșite, care garantează drepturile fundamentale și libertățile neîngrădite ale întregii populații, inclusiv ale naționalităților minoritare. Aceste precepte fundamentale nu trebuie să fie niciodată subestimate sau trecute pe planul al doilea al preocupărilor noastre nici măcar în focul temporarelor noastre adversități de ordin ideologic. Este vorba de un comandament suprem care rezultă în mod evident din trecutul nostru, din viața și activitatea intransigentă a lui Iuliu Maniu, dar și din lupta seculară a marilor patrioți ai istoriei noastre, în rândul cărora se înscrie, pe loc de frunte, preacinstitul tău antecesor, marele președinte, doctorul Ioan Rațiu.
În ce privește tendința voastră de colaborare cu expatriații maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiționată din partea românilor de o declarație publică neechivocă făcută de Comunitatea maghiarilor emigrați că renunță definitiv la calomnierea României, la falsificarea istoriei, la acțiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre. Ungaria Mare, a tuturor nedreptăților și asupririlor a fost definitiv înmormântată. Agitațiile și calomniile împrăștiate în Apus nu o vor resuscita. Se pare că între propaganda cu nuanță transparent revizionistă și cu ieșiri inadmisibile la adresa țării noastre, pe care le girează oficialitatea maghiară comunistă din Ungaria și propaganda deșănțată și injurioasă desfășurată în occident de către ungurii comuniști expatriați ar exista o subtilă și discretă convergență. Din păcate se pare că această propagandă lipsită de temei câștigă teren odată cu amplificarea simpatiei dobândite de Ungaria în țările din vest. Românii ar trebui, după modesta mea opinie să fie rezervați în manifestările publice din occident, care, oricât de bine intenționate și obiective ar fi, ar putea declanșa, pe cale de consecință, consolidarea poziției ascendente și periculoase pentru interesele noastre naționale ale Ungariei și postulatele ei în areopagul internațional. Rezonanța pe care a izbutit să o producă în prezent în Occident, necontenita popularizare a tezelor maghiare, ar trebui să stârnească îngrijorare nu numai guvernanților țării, ci și comunității – atât de dezbinate – a românilor din străinătate. Cercurile lesne influențabile din Apus, receptive la tânguirile vecinilor noștri, ar trebui să fie informate despre realitățile istorice, politice, geografice și economice ale atât de puțin cunoscutului Răsărit al Europei. Actualul guvern comunist de la Budapesta, în relații frățești cu partidul și guvernul din România, se pare că a uitat că înainte cu vreo șapte decenii, la 1 mai 1919, guvernul revoluționar comunist maghiar a declarat solemn, prin notificarea lui Bela Kun adresată României: „Recunoaștem fără rezerve pretențiile teritoriale naționale revendicate de România”. De asemenea, la 25 noiembrie 1947, delegația guvernamentală maghiară, în frunte cu primul ministru comunist, Lajos Diniș, a proclamat categoric că: „problema litigioasă dintre țările noastre este considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naționale cetățenești acordate ungurilor din Transilvania”. Declarație succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 și la 26 februarie 1958.
Comitetul foarte activ al maghiarilor liberi, oploșiți în străinătate, care își asumă gloria martirajului din octombrie 1956, ar trebui să-și dea seama că nu se pot întemeia revendicări absurde și nejustificate în dauna României, pe considerațiuni de eroism antisovietic. Lumea românească, fără să nutrească aversiune împotriva poporului vecin sau împotriva concetățenilor de rasă maghiară, manifestă o justificată indignare împotriva noului val de revizionism, care poate că, în caleidoscopul frământărilor din țările occidentale, nu este recepționat la adevărata lui intensitate.
Închei aceste sumare considerațiuni dorindu-ți sănătate și multe bucurii românești.
Cu vechea prietenie,
Corneliu Coposu
Cota: ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 149087, vol. 29, f. 176-179.

Corneliu Coposu către Ion Raţiu, la 18 noiembrie 1986:

Dragă Iancule,
Îngrijorarea și indignarea noastră, a românilor din țară determinată de amploarea (și audiența) occidentală a propagandei revizioniste maghiare, mă determină să-ți adresez o sesizare pe care te rog să o recepționezi în calitatea ta de președinte al U.M.R.L.
Este vorba de excesele, dăunătoare intereselor noastre naționale, pe care le înregistrăm frecvent, în emisiunile de limbă maghiară, ale postului de radio „Europa Liberă”.
Acest post este ascultat (în condițiuni optime) nu numai în Ungaria ci și în România și mai cu seamă în Transilvania și nu numai de populația minoritară, dar și de mulți români care cunosc limba maghiară. Agitațiile revizioniste ale expatriaților unguri din Occident sunt bine cunoscute și chiar dacă sunt condamnate sunt oarecum înțelese. Ceiace este mai greu de înțeles este împrejurarea că aceste agitații, supărătoare pentru români, au ajuns să fie integrate și în emisiunile unui post de radio subvenționat de Congresul Statelor Unite. Cu alte cuvinte ungurii ziși anti-comuniști din străinătate, fac propagandă anti-românească (nu anti-comunistă!) pe banii americanilor. Nu știu dacă această împrejurare stranie este cunoscută în cercurile românilor expatriați, sau dacă i se acordă importanța cuvenită.
În emisiunile maghiare ale postului de la Munchen există câteva „rubrici” permanente, cum sunt cele intitulate „Drumul istoriei noastre”, „Plimbări prin trecutul maghiar”, „Fluierul cu cinci ramuri”, „Calendarul zilei”, „Semnalul cărții” –  în cuprinsul cărora se folosesc toate prilejurile binevenite ori născocite, pentru a se blama, nu regimul actual din România, ci poporul român și pentru a se denatura istoria României.
Socotesc că preocuparea ungurilor din străinătate pentru situația și soarta precum și pentru drepturile naționalității maghiare din Transilvania poate fi justificată. Nu sunt însă justificate nici exagerările, nici fanteziile pseudo-istorice și nici falsificările de date, de situații și de evenimente, mai cu seamă când sunt lansate prin intermediul unui post de emisiune care nu are menirea de a propaga un nou val de revizionism.
Spicuiesc, la întâmplare, din buchetul de „amabilități”, la adresa României, confidențele împletite cu sarcasm ale dlui Pàl Pèter Domokós (din 9 Dec. 1985, 4 ian., 6 Mai 1986) în care, printre altele, se afirmă că numele de „valah” (cu care ne taxează) însemnează hoț și vagabond și în care se afirmă că Moldova ar fi fost patria ungurilor, iar românii s-ar fi pripășit între hotarele Daciei vechi doar prin secolul al XV-lea.
Rememorările de evenimente istorice sunt acceptabile când în elaborarea lor se respectă adevărul istoric și se păstrează seriozitatea științifică, dacă însă aceste rememorări se datorează istoricului Pèter Pàl, certat cu deontologia disciplinei pe care o falsifică – așa cum o demonstrează expunerea denaturată a evenimentelor de la 23 August 1986, ne întrebăm: cum de interesează astfel de elucubrații în cadrul unui post de emisiune imparțial?
Am înregistrat o sumedenie de acuze calomnioase și înjurioase împotriva poporului român (pe care așa zisa campanie anticomunistă nu-l poate justifica) în emisiunile din 15 și 31 August 1985, 13, 15 și 27 Sept. 1985, 1 și 20 Oct. 1985, 9 și 30 Noiembrie 1985, 1 și 4 Decembrie 1985, 13 Martie 1986, 3 Iunie 1986, 24 August 1986, 1 Sept. 1986, pe lângă zilnicele aluzii și ascuțișuri directe sau „cu adresă”, cu care redactorii respectivei emisiuni își decorează reportajele și chiar buletinele se știri.
Desigur că programul emisiunilor de limbă maghiară își are redactorii și colaboratorii lui, neîndoielnic buni profesioniști și zeloși patrioți. Peste activitatea lor, de multe ori reprobabilă, trebuie să existe un for diriguitor, care să reprezinte Congresul Statelor Unite. Respectivului for ești rugat să te adresezi, pentru a tempera, nu patriotismul angajaților maghiari ai postului de radio „Europa Liberă”, ci atitudinea lor injustă, deseori indecentă, și aproape permanent necontrolată, față de realitățile istorice și față de demnitatea poporului român. Cred că ar fi timpul să înceteze acest fel de manifestări, care supără în cel mai înalt grad pe toți românii, indiferent de crezul și orientarea lor politică.
Te rog să fii încredințat de vechea mea prietenie,
Corneliu Coposu
Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 7, f. 383-384.

Vasile Măcărescu către Corneliu Coposu, Koln, Germania, la 6 aprilie 1988:

Mult stimate și iubite Domnule Coposu,
Ceea ce mi-ați scris cu ocazia Crăciunului și Anului Nou mi-a mers la inimă și numai gândul la liniștea dv. m-a reținut ca să răspund printr-o lungă scrisoare.
Scoatem o revistă – „Transilvania” – în care încercăm să contracarăm propaganda antiromânească globală a maghiarilor. Ar trebui ca pe această temă toți românii să fie uniți.
Cum prinde această propagandă maghiară, exemplu: într-un recent magazin literar englez, prof. Stone de la Oxford a elogiat „Istoria Transilvaniei” scoasă la Budapesta și autorii ei. Despre intelectualii români ardeleni a scris că mulți erau niște măgari îngâmfați și antisemiți învederați. Are o listă cu peste 40 de cărți scoase, un apel pentru a strânge fonduri spre editarea de broșuri, ca să fie distribuite gratuit în universitățile și liceele din America și Anglia. Toate sunt pe temă istorică.
Am citit în „Revista mea” din Israel răspunsul ce l-ați dat lui Butnaru la „Holocaustul uitat”. Am fotocopiat vreo 30 pagini din această carte antiromânească. Pot să vi le trimit?
Aș vrea să strâng într-o broșură articolele dv., ale d-lor Carandino, Dr. Jovin, să rămână o mărturie istorică pentru viitor. Eu m-am documentat din acestea și am scris și voi mai scrie. Mi-ar trebui o confirmare că sunteți de acord, fiindcă unii se consideră proprietarii acestor articole.
Adevărul istoric privește toată istoria României, nu numai a Transilvaniei… Hristos a înviat!
Vasile Măcărescu
Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 193.

Corneliu Coposu către Vasile Măcărescu:

28 Aprilie 1988
Corneliu Coposu
Str. Mămulari Nr. 19. sector 3,
Bucureşti. Cod. 70468
Mult stimate şi iubite Domnule Măcărescu,
Scrisoarea D-tale din 6 Aprilie, primită la 27 Aprilie crt. este reconfortantă şi mi-a făcut o plăcere deosebită. Preocuparea D-Voastre remarcabilă de a contracara, prin replică românească, propaganda revizionistă maghiară și noianul ei de calomnii și exagerări, la adresa țării noastre și a istoriei românești, – este lăudabilă, vă onorează și merită prețuirea și gratitudinea românilor de pretutindeni. Vă asigur de aprecierea deosebită a tuturor celor care au luat cunoștință de acțiunea D-Voastră patriotică și vă felicit călduros pentru străduințele Dvs. de a vă face datoria de români. Din păcate, atari preocupări, dedicate intereselor noastre naționale, deși ar trebui să stăruiască în inima tuturor expatriaților noștri din Occident, se ivesc cu o raritate și o zgârcenie demoralizante. (Am salutat bucuros broșura cu unele replici binevenite ale prietenului Emil Ghilezan, la tezele lipsite de temei elaborate, sub egidă oficială, de către un conclav statal de istorici maghiari autorizați, care au publicat, în viziune subiectivă ungurească în anul trecut „Istoria Transilvaniei”, la Budapesta).
Eu am recomandat, consecvent, în repetate rânduri, prin corespondența întreținută cu cei din diasporă, o solidarizare a tuturor românilor, fără deosebire de crez și orientare politică, pe linia unor principii comune tuturor, care să constituie platforma minimală de acțiune prioritară unanim însușită și generatoare a manifestărilor românești de combatere a propagandei intense, dezlănțuită de dușmanii țării. Principiile de bază ale respectivei platforme, după opinia mea, ar trebui să fie: independența și suveranitatea deplină a țării; integritatea frontierelor de la 1938; libertățile fundamentale și drepturile omului, pentru toate naționalitățile conlocuitoare, asigurate de instituțiile democratice.
Adeziunea la platforma care ar îngloba aceste postulate, nu ar afecta cu nimic, nici facultatea nestingherită de acțiune desfășurată pe planuri paralele, nici obiectivele sau orientările ideologice și doctrinare deosebite, nici programul sau statutele diferențiate ale grupărilor românești rivale. Se pare însă că drumul acestei solidarizări atât de necesare este obstaculat, pe deoparte de interese și orgolii personale și de dorința arzătoare de afirmare cu orice preț, iar de altă parte de nesocotirea sau subaprecierea primejdiei pe care o reprezintă pentru permanențele naționale ale comunității românești și pentru istoria noastră, apatia și discordia care lasă nespulberate calomniile și falsurile înjghebate de către o propagandă ostilă, inteligent regizată, bine desfășurată și perfect realizată. Această propagandă, pe nedrept minimalizată de unii, a reușit să se infiltreze prin abilitate și persuaziune în opinia publică a țărilor occidentale, în dauna intereselor românești. 
În vreme ce vecinii noștri expatriați consideră că în primul rând au obligația morală de a se afirma, pe toate căile, ca patrioți maghiari și luptători neosteniți pentru cauza pe care (fără îndreptățire) o socotesc salutară pentru țara lor, – compatrioții noștri (cu puține excepții ale unor patrioți conștienți, în rândul cărora am satisfacția de a te număra și pe Domnia Ta), – se arată preocupați de propriul lor prestigiu, de dorința de afirmare pe alte planuri și de îmbogățirea etichetei de militanți anticomuniști. Patria românească este eternă și lupta pentru promovarea viitorului ei istoric și pentru onorabila supra-viețuire în lumea de mâine, este o datorie primordială, de la care nu pot fi justificate amânări, scutiri sau dispense. Prezența la această permanentă luptă, nu exclude desfășurarea cât de extinsă și viguroasă, a celorlalte obiective. Regimurile politice sunt trecătoare și puțin semnificative în raport cu întinderea seculară a existenței naționale. Confruntările dintre concepții contradictorii și metode diferențiate sunt justificate și utile, după cum sunt întemeiate și străduințele de liberă afirmare a ideologiilor. Ierarhizarea postulatelor politice ale națiunilor nu poate fi inversată, decât în paguba intereselor primare.
Mă întrebi, dacă este cazul să-mi trimiți extrase din „Holocaustul uitat”, volumul ostil țării noastre, scos recent în Israel, de un fost gazetar expatriat. Aș fi bucuros dacă le-aș primi, pentru a putea combate învinuirile injuste și fără acoperire, aduse (cu ingratitudine) poporului român. Nădăjduiesc să le primesc.
Îmi ceri permisiunea de a utiliza, în activitatea Dtale antirevizionistă articolele și precizările semnate de mine. Ți-o dau, cu dragă inimă, convins fiind că aduc un modest serviciu unei cauze mari. Regret că nu pot face deocamdată să-ți parvină câteva elaborate mai ample și mai documentate privind problemele de bază ale României, pe care le am în manuscris.
Într-o corespondență viitoare (mai îndepărtată în timp) aș dori să-ți relatez într-o expunere succintă, activitatea meritorie desfășurată între 1940-1947 de regretatul Dtale părinte, prietenul meu Gică Măcărescu, politicianul nobil, loial și devotat țării, regiunii Neamțului și prietenilor de ideologie.
Deocamdată sunt blocat nu numai de grijile diurne frecvente, dar și de perspectiva supărătoare a demolării care mă paște și care-mi stăpânește preocupările.
Nu știu dacă ții legătura cu prietenul meu de nădejde Costel Mareș din Hanau an Main (Korehadenstrausse 17)?
Te rog, iubite Domnule Măcărescu, să fii încredințat de considerațiunea mea.
Cu multă prietenie,
Corneliu Coposu
Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 191

Vasile Măcărescu către Corneliu Coposu:

16 Iunie 1988
Stimate şi iubite Domnule Coposu,
Vă mulţumesc pentru frumoasa scrisoare trimisă cu atât de alese sentimente şi aduceri aminte, asigurându-vă de aceleași simțăminte. Fotografia reprezintă a parte din centrul orașului Piatra (Neamț – n. M. Pop). În fund, în dreapta, este turnul înălțat de Ștefan cel Mare, iar în primul plan, teatrul în care tata a investit mult suflet și muncă.
Mi-ați scris că vă mutați și acum nu știu unde să vă trimit extrasele din cartea „Holocaustul uitat”. Adaog la prezenta câteva pagini fotocopiate, cu speranța că le veți primi și o să vă faceți o idee despre ceiace conține această carte care acuză poporul român indiferent de regimul politic.
Cu aceeași învinuire de antisemitism criminal au apărut în SUA piesele de teatru scrise de Lilian Hellman și romane ca Trilogia Balcanică a Oliviei Manning.
Sub masca critică (a) regimului, se duce o campanie de defăimare a poporului român, la care participă și istorici de renume, ca Norman Stone ș.a. În afară de Emil (Ghilezan – n. M. Pop), ceilalți nu-și dau seama cât de periculoasă este această propagandă antiromânească, propulsate și susținută de iredentiștii maghiari.
Cu Costel M(areș) am întrerupt legătura după ce mi-a scris niște critici la adresa lui I. M. (Iuliu Maniu – n. M. Pop).
Vă rog răspundeți dacă ați primit prezenta cu anexa și unde vă pot trimite restul, în 2 rate.
Cu cele mai alese considerente și deosebită prețuire,
Vasile Măcărescu

XXX
La final, organele Securității notează următoarele: „Persoana din RFG (Vasile Măcărescu – n.n.) anexează xerocopii ale unor pagini disparate din cartea „Holocaustul uitat” – de Butnaru, în conținutul căreia România este prezentată ca „cea mai antisemită țară din Europa în anii dinaintea războiului”, acreditându-se și ideea că „România a fost și este o țară antisemită” (pag. 481).
Numitul Măcărescu Vasile din RFG mai reține atenția obiectivului cu trei decupaje din presa occidentală ce demonstrează virulența activităților iredentismului maghiar susținute chiar de „istorici de renume”, cum este Norman Stone, autor al unei recenzii cu caracter laudativ la adresa „operei” lui Bela Kopeczi – „Istoria Transilvaniei” editată la Budapesta în trei volume și din care prezentăm în anexă o traducere selectivă.

Anexă la nr. …
din …SECRET
Ex nr. 1

„Sânge rău în Transilvania”
Norman Stone
Bela Kopeczi, redactor șef
Istoria Transilvaniei
Vol. I (De la începuturi – 1606)
Vol. II (1606 – 1830)
Vol. III (1830 – prezent)
Pe data de 7 aprilie, redacția ziarului „The Times” a primit un material care califică „Istoria Transilvania” ca o „falsificare conștientă a istoriei” de către Academia maghiară de știință. El a fost plasat de către cineva care au o căsuță poștală la Atena, dar modul de gândire, caracteristica exprimării (presupunem) vin de la București.
În România, în martie a fost publicat de către academicianul Ș(tefan) Pascu și de către alții – un pamflet cu același titlu ca cel de la „The Times”.
Istoria Transilvaniei este o luptă veche între Budapesta și București. Regiunea aparține României numai din 1918, cu o mică întrerupere și în istoria ei au fost parte din civilizația maghiară.
Totdeauna, în perioada modernă, pe acest teritoriu majoritatea o constituiau românii, cu precădere țăranii, până în 1900, majoritatea analfabeți și o minoritate germană „saxonii”. 
Judecate de către „București”, aceste „atitudini”, revin din nou în actualitate în versiunea maghiară a istoriei Transilvaniei.
După părerea mea este o reacție periculoasă. Aceste trei volume cu valoare științifică, cu o impecabilă listă de izvoare în diferite limbi.
Volumul I reia o veche problemă: originea populației românești și limba sa latină.
A durat 4 secole ca Britania să se latinizeze parțial și mult mai mult pentru Spania să devină latinizată. S-a putut latiniza Transilvania în 150 de ani ?
Este o singură sursă scrisă care spune că a fost o populație românească în Transilvania când au sosit ungurii la sfârșitul (lipsă text – n. M. Pop).
Când romanii au renunțat la Dacia, trecând în sudul Dunării, ei au alcătuit o nouă Dacie la sudul fluviului și aici, datorită procesului de creștinizare al Imperiului, latinii au prins putere.
Sunt multe nume românești în Bulgaria și Serbia și documentele medievale sârbești (Serbia) vorbesc despre o populație nomadă, păstori, vorbind un dialect latin (descendenții lor par să fie prin Grecia și poate în Albania).
Se poate trage concluzia că românii au venit în Transilvania aproximativ în timpul invaziei mongole în 1241 și s-au răspândit spre nord.
Pagina 301 a „Istoriei Transilvaniei” demonstrează cu putere că înainte de secolul 13 nu există nici o probă istorică arheologică care să ateste existența populației române în Transilvania.
„Populația aborigenă” erau slavii, iar numele geografice ca Rosz sau Roș sunt rusești, nu de origine română. De asemenea, sunt multe urme ale bulgarilor ca de ex. la Brașov.
De aceea populația băștinașă a Transilvaniei este slavă nu latină. 
Nu se spune nimic despre realizările industriei românești de la 1945 încoace și nici un ecou despre declarația lui Pascu că „problema națională a fost realizată definitiv”.
În altă ordine de idei, contribuția României la Istoria Transilvaniei este evaluată ca fiind egală cu contribuția saxonilor.
Majoritatea oamenilor din toate aceste trei naționalități văd o Transilvanie fericită ca o Elveție a răsăritului mai degrabă decât un câmp de bătălie între naționaliști.
Drepturile minorităților maghiare au fost mult reduse în modalități ce au atras atenția opiniei publice mondiale.
Toate operele de artă ce au tangență cu istoria au dispărut, iar arhivele au fost transferate la București.
Muzeul orașului Brașov, înainte Brasso și mai înainte Kronstadt este un travesti grotesc a istoriei reale a orașului.
…………………………………………………………………..
N.N. (a Securității despre finalul articolului lui Norman Stone – n. M. Pop). Redă în mod necorespunzător unele stări de spirit (curent, căldură, alimente ș.a).
Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 268-272.

Vasile Măcărescu către Corneliu Coposu (scrisoare primită la 3 octombrie 1988):

Mult stimate și iubite Dle Coposu,
Am avut o vară cam fierbinte, cu o operație grea suportată la un picior. Nu mai știu dacă v-am răspuns și mulțumit pentru minunata portretizare a tatei. Mi-ați evocat multe amintiri și vă sunt recunoscător.
Ne luptăm ca revista „Transilvania” să apere interesele permanente ale României față de atacurile iredentiștilor maghiari. La 23 iunie 1988 au avut loc luptele Capitoliului din Washington o mare adunare organizată de ungurii din SUA. Oratorii principali au fost congresmenii Tom Lantos și John Edward Pas(?) (unguri de origine). Primul vorbind în limba maghiară a declarat că Transilvania nu va fi abandonată niciodată, a invocat ajutorul „Dumnezeului ungurilor” și a înfierat politica de distrugere a maghiarimii.
Ne-a scris un evreu originar din Transilvania de Nord, salvat de români și ajuns în SUA, este profesor universitar. I-a parvenit un număr din revista „Transilvania” și-și exprimă recunoștința și întreaga adeziune pentru cauza românească. Materialul va apare în Nr. 5 al revistei noastre. Nu mă laud, ci spun un adevăr, că Emil (Ghilezan – n. M. Pop), Vlad (Mircea – n. M. Pop), Micle, ș.a. au scris la rev. „Transilvania” datorită prezenței mele în comitetul de redacție.
Vă trimit o parte din fotocopiile făcute de pe cartea antiromânească (indiferent de regim!) „Holocaustul uitat”. Cealaltă jumătate și ultima după ce îmi confirmați primirea. Nu știu cine a finanțat și avut interesul ca această carte să apară.
Cota: ACNSAS, Fond Documentar, dos. D2, vol. 3, f. 278.

Autor: Marin Pop

sursa: caietesilvane.ro