Corneliu Coposu Fan Page

Marxismul, Azi, Dilema Veche, Nr. 316 / 4-10 martie 2010

Înapoi la Ziare din 2010

Mădălina Şchiopu, Vladimir Tismăneanu, Dan Ungureanu, Ioan Stanomir, Cristian Preda, Vasile Ernu, Adrian Cioroianu, Lucian Boia, Cristopher Hitchens, Philip Collins

Marxismul: mort sau vioi?

„Mortul de la groapă nu se mai întoarce“ – e concluzia unuia dintre colaboratorii care semnează în acest grupaj, referitor la relevanţa marxismului astăzi. E foarte posibil; deşi, chiar în ultimii ani, sondaje occidentale cu întrebarea „care credeţi că este cel mai important/influent filozof al umanităţii?“ îl plasează pe Karl Marx pe primele locuri. S-ar putea spune că, în acest caz, un rol important îl joacă popularitatea lui Marx ca personaj, nu influenţa gîndirii lui: barba care ocupă jumătate de fotografie e la fel de recognoscibilă în pop culture ca figura lui Marilyn sau a lui Elvis.

În februarie anul trecut, cînd băncile americane cădeau ca într-un joc de popice, Newsweek titra cu litere uriaşe, pe prima pagină: „We Are All Socialists Now“. Pe Internet circulau şi se multiplicau fragmente din opera marxistă, însoţite de explicaţia „omul care a prevăzut criza economică“. Mulţi cititori răspundeau cu ironie: „Sigur, bun-venit înapoi, tovarăşe Lenin! Totul a fost iertat!“. Titlul din Newsweek, oricît de neinspirat, dă seama despre un fenomen cu recurenţă semnificativă: Marx a ajuns să ocupe un loc atît de important în imaginarul nostru, încît îl invocăm instinctiv, în momentele de dificultate şi posibile turbulenţe sociale. În vremuri derutante, mulţi se întorc, ca explicaţie bună la toate, la clasicele „contradicţii interne ale sistemului capitalist“. Tocmai acestui fapt i se datorează tema acestui număr: ce călcîi al lui Ahile a găsit marxismul în civilizaţia omului european (şi nu numai, deşi rămîne esenţial un produs de export intelectual european), încît bîntuie uneori şi astăzi, ca stafia de la începutul Manifestului Partidului Comunist, publicat acum 162 de ani?

Multă vreme de acum înainte, discuţia va fi incompletă şi partizană. În Est e îngreunată de dureroasa experienţă comunistă, în Vest – tocmai de absenţa ei.

Marxismul n-a apărut de nicăieri. El a sintetizat două idei persistente ale gîndirii europene: un milenarism secularizat care profeţeşte sfîrşitul definitiv al tensiunilor sociale şi pretenţia de a fi descifrat matematic legile istoriei. Acest aliaj de proorocire optimistă în cadru presupus ştiinţific sau de ştiinţă cu aură mesianică i-a asigurat succesul de durată şi seducţia pe care încă o exercită asupra unora, mai ales în rîndurile intelligentsiei. Un exemplu îl constituie chiar unii tineri intelectuali români, care nu se sfiesc să-şi afirme convingerile marxiste. Cît e vorba de convingeri şi cît de spirit de frondă, e altă discuţie – fapt este că se întîmplă, chiar şi într-o ţară est-europeană, nu numai în Vestul fără memoria trecutului recent comunist, să se poarte un fel de comunism trendy.

„Marxismul, dintre toate filozofiile istoriei, este de departe cea mai elaborată“ – spune în interviul din aceste pagini istoricul Lucian Boia. „Problema cu filozofiile istoriei este că ele nu sînt adevărate – cu cît o interpretare este mai completă şi mai logică, cu atît ea are şanse de a fi mai departe de adevăr.“ Poate că pe aici trece drumul către un sistem imunitar definitiv consolidat în faţa tentaţiei utopic-egalitariste. (M. Ş.)

Vladimir TISMĂNEANU - Marxismul în Europa de Est – împlinire sau bastardizare? –

Marxismul este unul dintre cele mai importante mituri politice maniheiste ale istoriei contemporane. Este un discurs fundamental al modernităţii care contrapune aşa-zisele forţe ale reacţiunii, barbarismului şi declinului, celor care reprezintă progresul istoric. Marxismul promite salvarea prin intermediul distrugerii unui sistem perceput ca fiind bazat pe dominaţie, exploatare şi alienare. În această viziune soteriologică, proletariatul este mîntuitorul omenirii sau, aşa cum a afirmat în tinereţe însuşi Marx – clasa-Mesia a istoriei. În eseul de faţă, mă voi concentra asupra avatarurilor acestei escatologii utopic-revoluţionare, îndreptîndu-mi atenţia asupra tezelor Manifestului Partidului Comunist. Acest text incendiar a fost numit pe bună dreptate de către Leszek Kolakowski drept „o capodoperă a literaturii de propagandă“. Manifestul a formulat miezul unei ideologii al cărei scop principal a fost transformarea societăţii, a economiei, a culturii şi, nu în ultimul rînd, a naturii umane. Într-adevăr, marxismul a fost, înainte de toate, un proiect demiurgic fixat asupra distrugerii societăţii burgheze fundamentate pe respectarea şi protejarea proprietăţii private. A urmărit să transceadă o societate presupusă a fi iremediabil reificată.

Obiectivul era de a pregăti forţele sociale revoluţionare pentru confruntarea finală care urma să aducă cu sine „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii“. Pentru Marx, convingerea că Istoria este guvernată de legi a echivalat cu faptul că aceste legi pot fi cunoscute şi chiar „stăpînite“. În consecinţă, el a pretins că Weltanschauung-ul său este în mod necesar ştiinţific, non-utopic, distingîndu-se astfel de orice altă formă anterioară de socialism. Una dintre ideile centrale ale Manifestului este aceea a luptei de clasă. Primatul eliberării a făcut ca violenţa, sanctificată ca act purificator, să fie situată în inima proiectului marxist. Mai tîrziu, leninismul s-a folosit şi a abuzat de această filozofie a Aufhebung-ului istoric-revoluţionar. El a impus supremaţia partidului-avangardă în condiţiile absenţei unui proletariat matur într-o Rusie subdezvoltată industrial. Ca gnoză politică, filozofia bolşevică a propus opusul a ceea ce Marx a accentuat în scrierile sale din tinereţe, şi anume, dezvoltarea spontană a conştiinţei de clasă. Aşa cum a arătat tînărul Georg Lukács, pentru Marx clasa revoluţionară, expresia istorică a conştiinţei nefericite, era încarnarea totalităţii, creîndu-se astfel premisele pentru a ajunge la adevărul istoric suprem (coincidenţa subiect-obiect din metafizica hegeliană). Pentru Lenin însă, Partidul îndeplinea o astfel de funcţie izbăvitoare în care predestinarea se contopea cu infailibilitatea. Această distincţie capitală a fost punctul de pornire pentru diferenţele esenţiale dintre marxismul sovietic şi cel occidental.

Pot fi identificate, aşadar, două direcţii în mesajul Manifestului care anticipează experienţele viitoare ale teoriei marxiste: accentul pus pe dezvoltarea autonomă, spontană, organică a conştiinţei de clasă şi glorificarea şi cultul violenţei. Perpetuarea unei asemenea dihotomii în istoria şi evoluţia marxismului scoate în evidenţă problema centrală a acestei filozofii politice: cea a moralităţii praxis-ului revoluţionar. Manifestul demonstrează ambivalenţa fatală a emancipării dobîndite prin violenţă: în numele democraţiei proletare autentice, libertăţile formale trebuie suspendate, chiar reprimate. Pentru a atinge un nivel înalt de moralitate, care transcende ipocrizia burgheză, moralitatea tradiţională trebuie abrogată. Marxismul pretinde că deţine frîiele destinului omenirii deoarece crede că are soluţia la suferinţele şi anxietăţile milenare ale societăţii. Nu cred că a existat vreodată vreun alt proiect revoluţionar impregnat de o mai amplă pretenţie profetică sau de un mai masiv simţ al predestinării charismatic-istorice. Din acest punct de vedere, mitul „partidului de tip nou“ al lui Lenin este un ecou fidel al mitului lui Marx al clasei hărăzite care urmează să aducă salvarea umanităţii dincolo de propriile condiţionări subiective.

În pofida declinului marxismului, componenta sa utopică îşi păstrează relevanţa şi influenţa. Durabilitatea, persistenţa acesteia din urmă se explică prin intermediul năzuinţei scientiste a doctrinei. Pentru Marx, nerecunoaşterea validităţii postulatelor sale a fost egală cu orbirea istorică şi cu „conştiinţa falsă“. Toţi cei care nu au reuşit să interiorizeze axiomele marxismului au devenit, în chip „obiectiv“, victime alienate ale mistificărilor ideologice. Acesta este şi ethosul Manifestului: o întreagă clasă – burghezia – este pusă la stîlpul infamiei, iar ordinea sa socială – capitalismul – este proclamată, cu fervoare chiliastic-oraculară, drept ţinta unei anihilări obiective şi inexorabile. Manifestul este textul sacru care proclamă legitimitatea morală a revoluţiei totale şi totalizante. În acest sens, Manifestul prescrie marxismul drept substitut secular al religiei tradiţionale. El prezintă epopeea conflictului iremediabil în cadrul societăţii umane, sursa justificativă a speranţei şi iluziilor celor care au ales calea radical transformatoare, oricare ar fi costurile umane ale acestei aventuri. Raportat la traducerea sa concretă în istorie, Manifestul este totuşi punctul de pornire al teribilei inginerii sociale exterministe a secolului al XX-lea. Este pamfletul în care Marx şi Engels au proclamat adepţilor drumul privilegiat către noua grădină a Omului în care nu vor mai exista discordie, război, foamete, prigoană şi frică. În chip deopotrivă tragic şi ironic, a devenit le livre de chevet al extremismului de stînga bîntuit de visul apocaliptic al eliberării universale a omenirii.

Nota autorului: Acest fragment face parte din volumul The Devil in History: Communism, Fascism, and the Lessons of the XXth Century, sub contract cu California University Press (traducere de Bogdan Cristian Iacob). Menţionez aici influenta carte lui Jacob Taubes, Escatologia occidentală (traducere în română de Maria Magdalena Anghelescu, Editura Tact, 2008) şi, ca o luminoasă contraparte la cotitura religioasă din postmarxism – spre a relua termenul lui Goran Therborn –, excelentele contribuţii despre escatologia lui Hegel comparată cu proiectul marxist datorate filozofului clujean Vlad Mureşan.

Vladimir Tismăneanu este profesor de ştiinţe politice la University of Maryland. Cea mai recentă carte a sa este Despre 1989. Naufragiul Utopiei, Editura Humanitas, 2009.

Dan UNGUREANU - Despre judecarea cu două măsuri

Să facem bilanţul economiei României după Revoluţie. Şomajul a alungat din România două milioane de persoane, o treime din forţa de muncă totală. După Revoluţie, nu s-a creat nici un nou loc de muncă (cele nou create n-au compensat numărul locurilor pierdute). Sărăcirea masivă a populaţiei se vede şi din alţi indici. Tuberculoza, boala săracilor alcoolici fără familie, a crescut de la 15.000 de cazuri la 21.000. Cazurile de SIDA s-au înzecit. Avem de patru ori mai mulţi studenţi, care cumpără de şase ori mai puţine cărţi. Curentul e la fel de scump ca în Statele Unite. Alimentele sînt la fel de scumpe ca în Statele Unite. Încălzirea e mai scumpă decît în Canada. Majoritatea bunurilor de consum sînt la fel de scumpe ca în SUA. S-a înjumătăţit numărul de vaci, porci şi oi. S-a înjumătăţit numărul combinelor. S-au închis fabricile de tractoare, dar numărul de cai a crescut. S-au închis fabricile de mobilă, iar România exportă cherestea şi importă mobilă.

Au pierit activiştii şi politrucii? Bun venit experţilor de imagine şi public relations, care manipulează mai bine ca precedenţii. Au dispărut raportările umflate la producţia de grîu boabe la hectar şi îndeplinirea planului cincinal înainte de termen? Au apărut FNI-ul, Caritas-ul şi mii de alte tunuri şi escrocherii anonime. S-a terminat cu ateismul ştiinţific? Avem mitropoliţi care vînd preoţia pe bani. Construirea multilaterală a socialismului era o sintagmă găunoasă? Sună la fel de fals „lupta împotriva corupţiei“. Să-l huiduim pe Nicuşor, secretar de partid la Sibiu. S-o aplaudăm pe Elena Băsescu, prima păpuşă din Parlamentul European. A dispărut cenzura comunistă? Bun venit libertăţii de presă democrate, care strigă în deşert despre scandaluri economice şi parlamentare, ignorate cu seninătate de către justiţie.

Comuniştii au ucis caii; democraţia a închis fabricile de tractoare.

Stalinism şi democraţie

S-a vorbit destul de mult despre agronomul Lîssenko şi cum a reuşit el să-i extermine pe geneticienii sovietici şi apoi să interzică genetica timp de două decenii. S-a vorbit în schimb prea puţin despre cenzurarea predării darwinismului în Statele Unite, fundamentalism demn de Arabia Saudită.

S-a vorbit de cele şase milioane de ucraineni ucişi prin înfometare de Stalin în 1933. Nimic despre cele cinci milioane de bengalezi ucişi prin înfometare de Churchill, în 1943. Regimul de democraţie şi liberalism economic îşi creează un trecut glorios şi rescrie istoria. Statele Unite par etalonul democraţiei şi libertăţii de expresie. Cu toate acestea, SUA sînt singura ţară din lume în care tribunalele decid ce anume e artă (Brâncuşi contra SUA) şi în care tot tribunalele decid ce e ştiinţă şi ce nu (creaţionism contra darwinism, Curtea Supremă a SUA, 1985). Era odios Decretul prin care Ceauşescu interzicea avortul? Legile interzicînd avortul din Franţa, Spania, Irlanda şi Belgia (etc.) erau mai simpatice, fiindcă aceste ţări ar fi fost democratice.

Economia de piaţă nu e eficientă. Normal, cei care trag economia înainte sînt geneticienii, biochimiştii, fizicienii, cercetătorii în general. În România, cei mai bine plătiţi sînt notarii, care completează cu majuscule contracte, şi fotbaliştii.

Ideologia dominantă a capitalismului încearcă să ne arate că există două feluri de victime, victime sexy şi victime colaterale. Afghanii ucişi de sovietici sînt victime sexy; vietnamezii măcelăriţi de americani sînt un detaliu neglijabil. Uciderea cailor a fost o crimă odioasă; închiderea fabricilor de tractoare şi combine a fost un fenomen colateral. Kosovarii morţi sînt genocid. Sîrbii morţi sînt victime colaterale. Gherila kosovară e o insurgenţă de eliberare; Fatah e o mişcare teroristă. Toate distrugerile comise de comunişti se datorează cruzimii lor diabolice; cele de după 1990 sînt efecte secundare de care nu răspunde nimeni. Legile comuniste poloneze care permiteau avortul erau odioase. Legile democrate poloneze care interzic avortul (începînd din 1993) sînt democrate.

Distorsiunea cognitivă

S-a vorbit în presă despre biruinţa Occidentului şi prăbuşirea blocului estic. O să încerc să arăt, pe scurt, că de fapt e vorba de un fenomen de convergenţă a celor două sisteme, şi nu de divergenţă. Ţările Occidentului se reformează şi ele intens, după 1945. Ca să luăm doar cazul Statelor Unite: în 1946 a renunţat la colonia insulele Filipine, în 1965 a dat dreptul negrilor să se căsătorească cu femei albe, să studieze la şcolile albilor şi chiar să bea apă de la robinetele pentru albi. În 1964, psihiatrul Ewan Cameron a încetat experimentele sale de condiţionare psihică; un film, Candidatul manciurian, din 1962, pune diabolic pe seama comuniştilor experimentele efectuate chiar de americani şi canadieni. În 1972, americanii încetează experimentul Tuskegee, destinat să observe efectele sifilisului netratat asupra unui grup de patru sute de negri. Tot în 1972, Canada aboleşte legile care impuneau sterilizarea obligatorie a persoanelor considerate debile mintal. În 1965, SUA abolesc legea care interzicea imigrarea „raselor inferioare“ mediteraneene, evrei şi italieni. Din 1958, persoanele bănuite de simpatii de stînga au dreptul să primească paşaport, în Statele Unite. Leonard Bernstein, Arthur Miller şi Robert Oppenheimer, Orson Welles şi Linus Pauling au fost concediaţi, hăituiţi şi persecutaţi pentru ipotetice simpatii politice, în ţara libertăţii cuvîntului şi a dreptului individual la un proces echitabil. Charlie Chaplin a fost expulzat din SUA pentru filmul Modern Times. Pe scurt, Occidentul liberal şi democrat pe care-l idealizează presa a apărut tîrziu, după ce a măturat sub covor mii de schelete.

Blocul estic

Blocul estic n-a fost nici el la fel de unitar, negru şi sîngeros pe cît ni l-a prezentat literatura horror gory publicată ca istorie după 1990. În schimb, trebuie să distingem două situaţii, cea din România şi cea din blocul estic în ansamblul său.

În România, în 1948, comuniştii care iau puterea nu sînt nici măcar o mie. O bună parte dintre ei nu pot fi folosiţi în aparatul de stat, din varii motive; comuniştii care iau puterea sînt vreo cinci sute, probabil. Dar ţara trebuie condusă: e nevoie de prim-secretari de partid, activişti, primari, securişti, miliţieni, directori de întreprindere. Aceştia sînt atraşi din masa populaţiei şi instruiţi sumar într-ale socialismului ştiinţific. Cei care construiesc comunismul în România nu sînt comunişti.

În România, deceniile 1945-1965 au fost cumplite: cote, colectivizare, Bărăgan, închisori politice. Deceniul 1980-1990 a fost un deceniu al cenzurii şi foamei. Anii 1965-1979, cincisprezece ani, au reprezentat un interglaciar blînd. Ultimul deceniu al României socialiste, 1980-1989, e cel care a lăsat gustul final şi amintirea finală a comunismului: cultul personalităţii, cenzura, foamea şi sărăcia generalizate – dar statistic n-a durat mai mult decît anii de deschidere şi libertate.

În schimb, celelalte ţări din blocul de est se reformează încet. Iugoslavia e de la bun început o ţară deschisă către Occident. În 1980, economia Chinei devine eficientă şi creşte (de treizeci de ani) cu zece procente anual. Societatea chineză e azi o societate de consum. Din 1980, sindicatul Solidaritatea e acceptat ca partener de dialog de guvernul polon, fără ca armata sovietică să intervină, cum făcuse cu 12 ani mai devreme în Cehoslovacia. Economic (China) şi politic (Polonia), economic şi politic (Iugoslavia), ţările estice se liberalizează înainte de venirea lui Gorbaciov la putere.

Economia sovietică între 1980-1985 „stagna“, după expresia consacrată a kremlinologilor. Poate că stagna. Dar abia Gorbaciov a reuşit s-o prăbuşească: între 1985-1992, economia URSS scade cu 40%. Practic, a avut loc un proces de distorsiune cognitivă: lipsa de libertate politică (sub Brejnev) a fost asociată cu distrugerea economiei (sub Gorbaciov).

Dan Ungureanu a predat latina şi greaca, apoi etnopsihologie, la Universitatea de Vest din Timişoara, iar ulterior, limba română, la Universitatea Paris III. În prezent este profesor în Canada.

Ioan STANOMIR - Marxism, libertate şi fanatism

Legatul marxismului se confundă, în cazul Europei Centrale şi de Est, ca şi al spaţiului sovietic, cu un interval cronologic definit prin practica socialismului real: dincolo de delimitări şi de disocieri, regimurile totalitare edificate în anii de după 1945, în prelungirea celui sovietic, au invocat, ca temei legitimator, dogma marxistă. În varianta sa hibridizată, marxism-leninismul, viziunea imaginată de Marx este cea de la care se revendică un întreg şir de tirani. Nicolae Ceauşescu nu face excepţie de la regulă: brutalitatea sa gregară nu anulează fidelitatea faţă de un cod intelectual şi de conduită care este unul esenţialmente de sorginte marxistă.

Oricît de abrupte şi de „reacţionare“, micile observaţii de mai sus nu fac decît să traducă un truism pe care nu îl putem evita în orice discuţie legată de marxism şi de avatarurile sale. Notaţiile unui Leszek Kolakowki merită evocate, în orice ocazie. Vocaţia prometeică a marxismului este înscrisă în codul său genetic, de vreme ce marxismul se propune, încă de la inventarea sa intelectuală, ca un instrument de cunoaştere şi de acţiune. Odată cu Marx, gestul filozofic este pus în serviciul unei clase sociale, clasă ce este învestită cu misiunea de a emancipa întreaga umanitate. Desprins din trunchiul iluminismului, aspirînd, ca orice vulgată melioristă, la hibridizarea umană în vederea atingerii perfecţiunii, marxismul oferă acea cărămidă universalistă şi profetică pe care se va ridica întregul edificiu totalitar. Însăşi experienţa revizioniştilor antitotalitari din Europa Centrală probează că despărţirea de marxism este una dintre căile ce deschid accesul către autonomia intelectuală şi suveranitatea politică. Căci marxismul, ca orice filozofie reductibilă la osatura unei religii politice, nu poate fi separat de experienţa tiraniei exercitate în numele premiselor sale intelectuale.

Anii de după 1990 ilustrează formidabila capacitate de supravieţuire a acelui nucleu utopic şi voluntarist definind marxismul, în oricare dintre variantele sale istorice. Celor de astăzi, în România sau aiurea, marxismul le apare îngemănat cu o întreagă mitologie a luptei revoluţionare: editarea jurnalelor lui Che Guevara la Editura Polirom, în absenţa oricărei abordări critice a unui studiu introductiv, este un punct dintr-o serie intelectuală a tentativelor de edificare a unei stîngi colorate tiermondist la noi. Efigia lui Guevara, cel ce îmbină rigoarea ideologică cu un exotism tragic al destinului, este piesa centrală a unui panteon ce rămîne în imaginarul stîngii occidentale. Forţa actuală de seducţie a marxismului derivă din capacitatea sa de a da substanţă intelectuală urii şi frustrărilor ce bîntuie un mental colectiv: resentimentul este impulsul fondator pe care îl putem asocia cu ethosul marxist, în varianta sa politică. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît sensibilitatea marxistă este permeabilă la nuanţele ideologice ce colorează peisajul postbelic. În Asia, America Latină sau Africa, marxismul a devenit un alt nume al urii împotriva Occidentului, Occident întrevăzut ca agent al maleficului imperialism. În egală măsură, marxismul postbelic este unul dintre vehiculele cele mai importante de difuzare a antisemitismului, citit, de această dată, ca anti-sionism.

Cazul Uniunii Sovietice este unul exemplar şi dramatic. În cele din urmă, o lectură critică a legatului marxist, în Europa posttotalitară, nu poate evita referirea la dezirabilitatea unui discurs întemeiat pe valorile gemelare ale libertăţii şi moderaţiei. În contra potenţialului de resentiment pe care soteriologia marxistă îl poate mobiliza, intelectualul critic – în tradiţia unor Raymond Aron sau William F. Buckley Jr. – poate să invoce, cu seninătate şi temeritate, patrimoniul pluralismului, libertăţii şi echilibrului. Societatea plurală poate fi imaginată doar prin abandonarea unui fanatism liberticid şi suicidar.

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Este unul dintre coautorii cărţii Explorări în comunismul românesc (Editura Polirom, 2004, 2008).

Cristian PREDA - De la Bucureşti la Luam Prabang

La împlinirea a 150 de ani de la publicarea Manifestului Partidului Comunist, am editat la Nemira un volum care conţinea, în afara celebrului text scris de Marx şi Engels, mai multe comentarii semnate de autori cu sensibilităţi foarte diferite şi făcînd parte din mai multe generaţii: Dan Perjovschi şi Radu Cosaşu, Cătălin Avramescu, Iulia Motoc şi Mihai Zamfir, Ion Ianoşi şi Dan Petrescu, disidentul ieşean fiind şi cel care a prezentat volumul la lansare. Aceasta a avut loc la Tîrgul de carte, care se ţinea atunci la Teatrul Naţional. Standul Nemira se afla chiar lîngă cel de la Humanitas. Notez acest amănunt deoarece, simultan cu lansarea Manifestului Partidului Comunist, hazardul a făcut să fie prezentată publicului, între alţii de către Ana Blandiana, şi versiunea românească a Cărţii negre a comunismului. Era o noutate pentru România: Marx şi critica occidentală a crimelor făcute în numele său ocupau, în fine, acelaşi spaţiu, iar doi opozanţi ai regimului comunist din România vorbeau liber despre marxism. Deşi nu sînt marxist, cred că ambele lecturi – şi critica occidentală a totalitarismului, dar şi opera lui Marx – sînt necesare pentru o bună educaţie. În plus, Marx este nu doar un autor care a marcat istoria, ci şi unul plin de talent şi foarte speculativ. Proza sa politică este, de altminteri, parte a celui mai interesant secol politic, secolul care a fabricat mecanismele votului universal, dar şi naţiunea ca „trup al democraţiei“ – cum spunea Pierre Manent.

Manifestul Partidului Comunist nu a fost singurul text marxist de care m-am ocupat în perioada de după 1989. Mi-am îndreptat atenţia şi spre marxismul românesc. L-am citit, de aceea, cu mare atenţie pe Dobrogeanu-Gherea şi am scris despre el, făcînd astfel ceea ce probabil ar fi fost normal să facă mai degrabă intelectualii şi politicienii de stînga. Gherea e unul dintre primii ideologi de la noi, iar cunoaşterea operei sale, inclusiv a criticii literare pe care a praticat-o, este parte a cunoaşterii culturii naţionale. Nu poţi înţelege România de la 1880 la 1920 fără a-l citi pe Gherea.

Generaţiile ieşite astăzi de pe băncile liceelor din România ştiu foarte puţin nu numai despre Gherea, ci şi despre comunism. Dacă unii tineri cred că Marx s-a născut după Al Doilea Război Mondial, alţii plasează, dimpotrivă, epoca regimului comunist imediat după regimul fanariot. Dacă vrem ca istoria recentă să fie plasată pe coordonatele sale, dacă vrem ca memoria comunismului să nu fie gestionată haotic, trebuie să încurajăm nu doar lectura criticii postcomuniste a lui Ceauşescu, ci şi cea a surselor comunismului românesc.

Vom înţelege astfel, de pildă, şi în ce fel funcţionează o revendicare mitologică de la trecutul istoric naţional. Am în vedere aici un episod relativ recent. Acum cîţiva ani, cînd PDSR a reuşit să „înghită“ PSDR creînd actualul PSD, principalul partid de stînga a considerat că e îndreptăţit să revendice un trecut socialist european, deoarece PSDR fusese reinventat în 1989 ca moştenitor al social-democraţiei istorice din România. Cred că este vorba despre o revendicare mitologică, deoarece Gherea a fost adversarul leninismului, iar PSD nu s-a dezis niciodată nici măcar de stalinism. Dimpotrivă, cînd a fost publicat Raportul Tismăneanu asupra comunismului românesc, PSD a intrat în tabăra zgomotoasă, animată de Vadim Tudor, a celor care considerau că relaţia statului român cu trecutul stalinist trebuie să rămînă confuză. Nu-l poţi asuma pe Gherea dacă fluieri în Parlament denunţarea comunismului. În alte ţări europene, nu e aşa. Există un comunism poststalinist asumat ca atare. Am avut ocazia să cunosc în ultimii ani numeroşi oameni politici, iar din iunie 2009 încoace interacţionez zilnic cu deputaţii europeni, între ei aflîndu-se şi comunişti. Aceştia nu au complexul totalitar, tocmai pentru că sînt poststalinişti. Unii dintre ei se mîndresc cu opoziţia lor faţă de dictatură şi chiar faţă de dictatura lui Ceauşescu. Acum un an, l-am cunoscut pe Paul Fromonteil, fostul secretar al lui Georges Marchais, care mi-a mărturisit că una dintre puţinele ocazii în care nu a fost de acord cu liderul Partidului Comunist Francez a fost vizita acestuia în România şi cauţionarea lui Ceauşescu. Acum, Fromonteil este adjunctul lui Ségolène Royal în Poitou-Charentes.

Mai dificil de înţeles sînt identităţile postmarxiste din ţările africane sau din cele asiatice unde comunismul e la putere. În Africa, marxismul a fost abandonat la începutul anilor ’90, lăsînd locul unor regimuri care dispreţuiesc statul de drept, dar care au reuşit să maimuţărească democraţia, legitimînd liderii prin alegeri dubioase şi inventînd partide hegemonice de un tip nou, întrucît sînt construite pe reţele tribale. Nu am fost în China, dar am cunoscut o dictatură la fel de nemiloasă, cea din Laos, unde generali bătrîni guvernează prin teroare şi prin controlul asupra reţelelor economice (inclusiv de stupefiante). Cînd le-am vorbit despre drepturile omului, pe feţele lor nu se citea nici o reacţie. În Laos, nu există aşa ceva. În schimb, toţi visează ca la pensie să se retragă într-un templu budist. Partidul unic le-a dat voie ca, după ce termină serviciul în slujba dictaturii, să meargă la Luam Prabang. Acolo, turiştii occidentali vor face fotografii cu ei...

Cristian Preda este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, şi membru al Parlamentului European.

Vasile ERNU Între specificul naţional al antimarxismului şi marxismul cultural

Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România“ la NEC (Colegiul Noua Europă). Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx“ şi „stînga“ erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii legate de „problema lui Marx şi a marxismului“ reveneau permanent în discuţie. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de dl Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant, ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu“ pe care trebuie să-i aibă neamul ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, anume că „marxismul şi stînga“ sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai dlui Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii ’60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „marxismul trece cu vîrsta“. Marxismul ar fi un soi de acnee juvenilă. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnealui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară“ şi că „marxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată“, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă“. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate, e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi? O altă opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“. Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu bătrînul Marx.

Eu cred că ar trebui să depăşim acest „specific naţional“ de abordare a marxismului. Am putea porni de la un principiu simplu, cu care putem cădea de acord: marxismul nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii. Marx este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia date de Dumnezeu. Marxismul nu este deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculum. Cărţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

După căderea comunismului, în Europa de Est a fost anunţată moartea oficială a marxismului, iar Marx a fost aruncat la coşul de gunoi al istoriei. A urmat perioada triumfalistă a capitalismului global, în care mantra ideologiei victorioase trebuia rostită şi respectată cu sfinţenie. Acum cîţiva ani, previziunile sumbre ale lui Marx asupra evoluţiei producţiei capitaliste păreau o poveste de speriat copiii, iar chestiuni precum munca, rupturile sociale, lupta de clasă erau ca şi rezolvate.

Păşeam glorioşi spre cea mai bună dintre lumile posibile. Dar cînd să se sărbătorească parastasul de 20 de ani de la moartea comunismului, a venit criza economică şi a readus în actualitate toate temele din hulitul Capital. „Spectrele lui Marx“, care păreau că îi mai bîntuie doar pe universitarii occidentali şi pe tinerii studenţi, şi chiar şi pe aceştia doar ca modă culturală, acum par să revină în atenţia tuturor. Aşa am redescoperit că de fapt problema muncii nu a dispărut, că ea a devenit imaterială doar pentru o mică, mică parte a lumii şi că, de fapt, ea fusese deplasată undeva, în ţări precum China, India sau România, unde aborigenii sînt o forţă de muncă foarte ieftină care muncesc în cei mai marxişti termeni. Iar datele ne arată următoarele: cu cît criza e mai mare cu atît se vinde mai bine Capitalul lui Marx. În ziua de azi, la Marx face referinţă cine vrei şi cine nu vrei. Nici pe Wall Street nu te mai poţi plimba fără Manifestul Partidului Comunist în mînă.

Pe mine însă nu mă deranjează atît de mult nici interpretarea „naturistă“ a lui Marx de pe la noi şi nici măcar critica dură adusă de gîndirea conservatoare. Eu cred că cel mai mare pericol şi cea mai mare minciună vin din chiar interiorul gîndirii marxiste. E vorba de acea tendinţă şi practică foarte la modă, „marxismul cultural“. Pentru mine, acest gen de discurs este într-o gravă eroare. Conservatorii spun: noi apărăm familia, deci apărăm drepturile majoritarilor. „Marxiştii culturali“ susţin că îi apără pe homosexuali şi pe imigranţi, apărînd astfel drepturile minoritarilor. De fapt, ambele grupări fac acelaşi lucru: omoară ideea de politic, avînd loc un grav proces de depolitizare. Practic are loc inventarea unor pseudoprobleme şi devierea de la punerea în discuţie a problemelor cu adevărat importante. Acest tip de marxism a renunţat de mult la rolul său emancipator şi de luptă. Acest discurs e într-o mare fundătură fiindcă a acceptat compromisul cu sistemul, ceea ce a dus la un „consens“: voi vă faceţi că luptaţi şi ne criticaţi, iar noi vă dăm fonduri, adică firimituri. Ideologii puterii dominante ne spun foarte clar: voi ocupaţi-vă cu critica culturală, adică cu problemele discursive care nu pot schimba nimic, cu pseudoproblemele; cu problemele reale şi majore ale societăţii se vor ocupa oamenii noştri: bancherii, finanţiştii, managerii, PR-ştii etc. Noua ideologie dominantă a transformat ideea de politic într-un soi de tehnologie de PR şi management. Ei nu pot înţelege că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Cred că rolul actual al marxismului e să readucă politicul în sfera umanistă, să reformuleze întrebări semnificative care să deschidă noi cîmpuri de luptă politică.

Vasile Ernu este scriitor, autorul cărţii Născut în URSS, Colecţia „Ego-grafii“, Editura Polirom, 2006.

Adrian CIOROIANU Două motive de recunoştinţă pentru Marx – Karl; în cazul lui Groucho, am mai multe! –

Am două motive pentru care-i sînt recunoscător lui Marx. Primul este acela că, deşi am devenit licean şi student într-o Românie pe deplin socialistă, nu m-am intersectat cu scrierile marxiste deloc. În România anilor ’80, Marx era un fel de bizarerie vag elitistă în raport cu care Ceauşescu (prin scrierile lui) ieşea cîştigător. Pentru primele examene serioase ale vieţii mele am avut, ca bibliografie, capitole din „operele“ Conducătorului, fragmente din conferinţe sau congrese ale PCR etc. –, dar niciodată un text propriu-zis marxist. Abia la mijlocul anilor ’90, ca asistent al profesorului Lucian Boia, am avut ocazia, vreme de un lustru universitar, să fac unele dintre seminariile de Istoriografie de care aveau parte studenţii anului I din Facultatea bucureşteană de Istorie. Ocazie pentru care am citit din Marx & Engels – părţi din Capitalul, Manifestul Partidului Comunist (un text admirabil scris!), Originile familiei, proprietăţii private şi statului ş.a.

Cu alte cuvinte, în cazul meu a trebuit să cadă comunismul pentru ca Marx să devină, cît de cît, obiect de studiu – dar nu cred c-am fost o excepţie, din moment ce, s-o recunoaştem, în România lui Ceauşescu părintele marxismului era mai curînd venerat decît citit. Nu cred că a existat un stat condus de un regim autodeclarat marxist-leninist (precum cel al PCR) în care studierea lui Marx să fi fost mai anemică şi mai neglijată. Inclusiv de către Conducător: am mari dubii că N. Ceauşescu ar fi citit vreodată şi altceva decît, eventual, rezumate simplificatoare ale celui care, teoretic, îi era magistru. Cu atît mai suprins sînt cînd aflu că a fost o vreme, în ultimii ani ’50, cînd o studentă din Bucureşti se putea apropia de comunism din plăcerea pe care o avea polemizînd cu un profesor greoi, care vorbea româneşte cu poticneli, dar care era foc de deştept şi de citit. Studenta era Ana Maria Narti (critic de teatru & film în anii ’60; cartea ei de memorii va apărea în curînd), iar profesorul era Ion Ianoşi – cred, unul dintre puţinii intelectuali români contemporani autentic marxişti.

Al doilea motiv pentru care Marx mi-e simpatic e acela că (şi) datorită lui am ajuns în Lumea Nouă. Concret: tot în anii ’90 am întîlnit la Bucureşti o admirabilă profesoară délicieusement marxistă pe nume Rose Marie Lagrave (de la EHESS-Paris) cu care am polemizat de la a treia întîlnire. Într-o cvasi-teză pe care o propuneam atunci (în virtutea unei burse de doctorat pe care o primeam), aveam un capitol numit „Raportul mase-conducător în operele teoretice, de la Marx la Stalin şi Ceauşescu“, iar dna Lagrave m-a invitat la o ţigară (fuma cam cît toţi marxiştii Franţei la un loc) şi mi-a sugerat că nu e bine să-l pun pe Marx lîngă Stalin şi Ceauşescu (ceea ce eu făceam doar în acel titlu). Mi-a zis-o cu tandreţe – nu la adresa mea, cît la adresa lui Marx. Drept care ulterior m-am dus la dna Zoe Petre şi i-am spus că, dacă tot e să primesc bursa, mai bine plec în Québec-ul canadian decît la Paris. Ceea ce s-a şi întîmplat. Merci, Marx!

Marxism cu ghilimele – şi fără Marx

Serios vorbind, aş spune totuşi că, în ciuda necitirii lui Marx la noi, remanenţele unui marxism clişeizat şi nedigerat intelectualiceşte ne-au marcat în bună parte primul deceniu postcomunist. Revoluţia din decembrie 1989 (poporul muncitor vs tiranul), mineriadele (poporul muncitor vs Guvernul), Piaţa Universităţii (poporul muncitor vs poporul gînditor), cristalizarea mişcării sindicale, primele alegeri libere, primele greve, primele garnituri parlamentare – cu toate au avut la noi, nemărturisit şi poate neconştientizat, ceva din rudimentele cu care vulgata „marxistă“ a spălat creierele acestei naţiuni timp de 40 de ani. Aş putea da multe exemple din felul în care scrierea şi judecarea istoriei noastre, în anii ’90, au păstrat clişee marxiste –, dar şi altele, rolleriste sau naţionaliste, care nu aveau nimic marxist în ele.

Dar umbra (reală sau contrafăcută) lui Marx asupra noastră este mai largă. Marx spunea că într-o societate ideală „fiecare va primi după nevoi“ – probabil acesta e alibiul celor care au propus, mai ieri, ca alocaţia copiilor să depindă de salariul părinţilor. La noi, ideea luptei inevitabile între angajaţi şi angajatori, între proletarul neaoş şi firmele multinaţionale, revolta pensionarilor amărîţi dirijată împotriva „pensionarilor de lux“, minunea tip Cenuşăreasa prin care Costel Busuioc ajunge star în România venind din Spania (în timp ce studenţii buni din conservatoarele noastre învaţă din greu, neremarcaţi de televiziuni, şi speră să-şi facă un rost în Occident), utopia unei societăţi în care să nu mai existe bani (singura şansă ca Ion Lucian, actorul, să fie la fel de bogat ca Ion Ţiriac!), alienarea voluntară a beizadelelor din Dorobanţi, salariile restante ale femeilor ce muncesc în fabrici de textile pe care poimîine patronii le vor muta (fără mînă de lucru) în Ucraina – toate acestea poartă, în felul în care sînt prezen(ta)te în discursul public românesc, seminţe pervertite dintr-un „marxism fără Marx“. Într-o declaraţie din 1956, ex-premierul britanic (laburist!) Clement Atlee spunea: „Comunismul rusesc este copilul ilegitim al lui Karl Marx şi al ţarinei Ecaterina cea Mare“. În cele din urmă, URSS a devenit un gulag cu lipsuri în aprovizionarea cu hîrtie igienică, dar cu surplus de arme nucleare. A fost vina lui Marx? E discutabil. În cazul nostru, Bellu Zilber a spus: comunismul românesc a fost un amestec de Caragiale şi Stalin. Iar postcomunismul românesc este, în opinia mea, un amestec de „marxism“ fără Marx şi capitalism fără capital (şi fără liberalism).

Cred, pe mai departe, că Marx ar trebui citit în România (fie şi pentru a-l combate). Paginile lui au înfluenţat istoria secolului al XX-lea mai mult decît oricare altele. A fost un gînditor interesant, chiar dacă n-a avut dreptate (n-ar fi primul şi nici ultimul în această situaţie). Ideile lui promiteau să ne ducă în raiul comunist. Din fericire, nu s-a întîmplat. Tot e bine că – aşa cum vă spuneam – măcar pe unii ele ne-au dus ceva mai aproape, pînă în Canada.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, şi autorul cărţii Pe umerii lui Marx, Editura Curtea Veche, 2006.

Karl Marx: a avut el dreptate?

Sistemul financiar mondial se prăbuşeşte. Pieţele de credit s-au oprit. Statul a luat pachetul majoritar de acţiuni în multe bănci. Guvernele garantează depozitele bancare. Oamenii se gîndesc să-şi investească banii în diferite obiecte sau să cumpere aur, dacă-şi pot permite. Capitaliştii îşi pierd slujbele şi muncitorii – proprietăţile. Se poate spune că a venit ora lui Marx?

Cei 40.000 de pelerini care au fost în acest an la Trier, oraşul prusac unde s-a născut Marx în 1818, cred că da. Aşa că profesorii de marxism fără remuşcări au ieşit în public să declare că ei au ştiut că aşa o să se întîmple. În cele din urmă, le auzim gîndurile, lumea se bucură – spun ei – de binecuvîntarea să trăiască aşa cum spun opiniile lor. Şi probabil aşa gîndesc şi cititorii care au început recent să cumpere marele text de analiză economică al lui Marx, Capitalul. Vînzătorii de la anticariatele din Berlin sînt citaţi spunînd că volumele se epuizează de pe rafturi. Chiar dacă e aşa, e posibil ca Das Kapital să se întoarcă pe rafturi din nou. Este o carte ce va fi citită mult timp după ce Milton şi Shakespeare vor fi uitaţi – dar se pare că nu pînă atunci.

Şi asta pentru că nu e uşor de citit, cum cred unii. În general, pentru publicul larg, cărţile care conţin ecuaţii sînt de evitat. Introducerea e comprehensibilă neofitului şi, în ultimele cîteva pagini, cartea se sfîrşeşte glorios. Dar la mijloc, e mai problematică. Capitalul seamănă cu definiţia romanului englezesc dată de Philip Larkin: un început, un vertij şi un sfîrşit.

Dar Marx pare să se fi prins de ceva. Argumentul lui principal este că există o veste bună şi una proastă. Întîi îţi dă vestea proastă: capitalismul e îngrozitor. Muncitorii sînt exploataţi şi capitaliştii se îmbogăţesc pe spinarea lor. Pînă acum, se potriveşte perfect cu Lehman Brothers. Vestea bună este că vestea proastă va ajunge la final. Capitalismul nu e doar aiurea, e condamnat la moarte. Se va prăbuşi sub greutatea propriilor contradicţii interne. Cam ca Lehman Brothers, şi de data asta.

Frank Furedi, profesor de sociologie, Universitatea Kent, fondator al Partidului Comunist Revoluţionar Britanic în anii ’70 (dezmembrat în 1998), spune: „Analiza fundamentală a lui Marx asupra caracterului tranzitoriu al societăţii noastre a fost demonstrată destul de bine de recentele evenimente care au schimbat conturul istoriei europene. În multe privinţe, el a văzut coexistenţa unor forţe distructive puternice alături de forţe constructive puternice în sistemul capitalist“.

(Philip Collins, „Karl Marx: did he get it all right?“, The Times, 21 octombrie, 2008)

Răzbunarea lui Karl Marx

Huw Wheldon de la BBC mi-a povestit odată despre o serie de emisiuni făcute în copilăria radioului, cu subiectul: celebrităţile care trăiseră în exil la Londra. La un moment dat, fusese descoperit un foarte bătrîn pensionar care lucrase într-o cameră de lectură a Muzeului Britanic în epoca victoriană. Întrebat dacă-şi aduce aminte de un oarecare Karl Marx, bătrînul pensionar, cu respiraţia îngreunată de vîrstă, la început a privit în gol. Dar cînd i s-au oferit detalii despre cititorul odinioară asiduu (care lua mereu loc pe acelaşi scaun, prezent de la deschiderea la închiderea programului, mînca la bufetul muzeului, interesat mai ales în scrieri de economie politică), izvorul memoriei i-a ţîşnit: „Aa, domnul Marx, sigur că da. Mult ne mai dădea de lucru, cerea alte şi alte cărţi şi documente…“ Intervievatorul şi-a apropiat capul mai mult, cu nerăbdare, să-l audă pe martor, care a continuat: „Şi într-o zi, dintr-odată, a încetat să mai vină. Şi ştiţi ce e ciudat, Sir?“ O pauză adîncă. „De-atunci nimeni n-a mai auzit de el!“ Iată unul dintre acei proletari pentru eliberarea conştiinţei cărora a depus Marx toate eforturile. Pînă relativ recent, cu excepţia poate a unor insule în mediul academic, se manifesta tendinţa, chiar printre oamenii educaţi şi chiar în rîndul celor cu temperament radical, să pună volumele lui Marx pe raftul din biblioteca personală destinat teoriilor despre substanţa eterică. Este nevoie să consultăm astăzi, din nou, Critica programului de la Gotha sau celebrele atacuri împotriva lui Dühring şi Lasalle? Poate unii dintre noi au păstrat un pic de praf de puşcă, în cazul în care vremurile devin iar dialectice. Unul sau doi scriitori au prezis că relevanţa lui Marx va fi redescoperită: John Cassidy e probabil cel mai surprinzător – nimeni nu se aştepta, în toamna lui 1997, la un eseu al specialistului în economie de la The New Yorker anunţînd că e posibil ca unul dintre coautorii Manifestului Partidului Comunist din 1848 să se dovedească următorul intelectual semnificativ în privinţa studiilor de piaţă. De atunci, James Ledbetter, un alt remarcabil ziarist economic, a scos o admirabilă ediţie Penguin a scrierilor jurnalistice ale lui Marx. Iar Francis Wheen, care a scris o notabilă biografie a lui Marx în 1999, a publicat de curînd o analiză a Capitalului, care se încheie cu opinia că Marx ar putea încă „să devină unul dintre cei mai influenţi gînditori ai secolului XXI“.

(Cristopher Hitchens, „The Revenge of Karl Marx“, aprilie 2009, The Atlantic)

Tentaţia egalitarismului social – interviu cu Lucian BOIA, istoric –

De ce s-a bucurat marxismul de un asemenea succes şi longevitate în Europa?

Văd două motive esenţiale, pentru epoca în care a apărut: mai întîi, situaţia socială. Sîntem în prima fază a revoluţiei industriale, cînd diferenţele de clasă, sociale, de statut economic sînt foarte mari. De aici o aspiraţie spre o anumită egalitate, mergînd pînă la răsturnarea sistemului care îi trata pe oameni în asemenea fel. Celălalt aspect pe care l-aş evidenţia poate fi găsit în rădăcinile mai adînci ale tentaţiei egalitarismului social. E o istorie care vine de departe, poate fi urmărită cel puţin spre sfîrşitul Evului Mediu şi în primele secole ale modernităţii, în special în mişcările milenariste. Ideologia milenaristă anunţa revenirea lui Mesia pe pămînt şi instaurarea unei ere de dreptate, de armonie, în spirit religios, dar în acelaşi timp şi într-un sens social şi economic cît se poate de precis. Apoi trece printr-un proces de secularizare, începem să întîlnim un milenarism fără Dumnezeu, în afara religiei. Şi aici avem precursori ai lui Marx ca Jean-Jacques Rousseau, în secolul al XVIII-lea. În fond, asta spune Rousseau – omenirea primitivă era fericită fiindcă trăia într-o societate lipsită de clase, de proprietate privată, iar necazurile au apărut cînd s-a afirmat inegalitatea dintre oameni. Din secolul al XVIII-lea, începe o vînare a legilor istoriei. Aici are o responsabilitate indirectă Newton, care a descoperit legile gravitaţiei universale. Şi atunci îi vedem pe filozofi spunînd: ce-a făcut Newton în ordinea fizică a lumii trebuie să facem şi noi în ceea ce priveşte istoria, societatea. Marx este unul dintre cei mulţi – dar succesul lui a fost mai mare – care a avut impresia că a reuşit să descifreze legile istoriei într-o manieră cvasi-matematică.

Un milenarism secularizat

Există o întreagă discuţie despre rădăcinile creştine ale marxismului, şi se afirmă că el n-ar fi putut să apară sau n-ar fi fost luat în serios într-un alt context religios. Sînteţi de acord cu acest lucru?

Marxismul este de fapt un milenarism secularizat, iar milenarismul – chiar dacă la un moment dat Biserica l-a dat la o parte – este o componentă esenţială a doctrinei creştine, începînd cu creştinismul primitiv. Textul de bază este, rămînînd în termeni strict creştini, Apocalipsa Sfîntului Ioan. Sigur, este formulată în termeni obscuri, dar pînă la urmă asta ar fi interpretarea – vor fi două sfîrşituri ale lumii, al doilea şi ultimul e Judecata de Apoi, dar există şi un prim sfîrşit, anterior, al istoriei. Se termină cu toate contradicţiile, tulburările, inegalităţile şi se intră într-o fază de pace, fericire, armonie care va dura 1000 de ani – de unde şi termenul de milenarism, o perioadă foarte lungă, o cvasi-infinitate. Ideologia milenaristă este foarte prezentă în primele secole ale erei creştine, după care Biserica, ajunsă în poziţie dominantă în societate, nu mai acceptă milenarismul, care însemna crearea unei noi ordini în societate.

Un subiect mai puţin discutat este influenţa marxismului asupra extremei drepte. Mussolini a început ca socialist şi nu s-a dezis niciodată complet de începuturile sale.

Noi ne-am obişnuit să spunem extrema dreaptă – n-avem încotro, fiindcă aşa a intrat în vocabularul politic şi în limbajul curent –, dar este, în fond, o definiţie mai curînd dinspre stînga a fenomenului fascist şi nazist. Avem o linie imaginară, orizontală, unde sînt dispuse ideologiile – comunism, troţkism, maoism şi alte stîngisme, apoi socialismul, mergem spre centru, trecem spre dreapta –, liberalii, conservatorii, apoi extrema dreaptă. Asta ar însemna că un liberal este mai apropiat de extrema dreaptă decît ar fi un comunist – total fals. Nu cunosc nici un exemplu de liberal care să fi devenit fascist, pentru că nu ai cum, dar comunişti deveniţi fascişti – slavă Domnului... Nouă ni se pare că Mussolini ar fi sărit peste conservatori, liberali, democrat-creştini etc. şi a ajuns la extrema dreaptă. Eu cred că şi fascismul italian, şi nazismul german au nu puţine elemente care ţin de o ideologie, de o mentalitate de stînga, cum ar fi înţelegerea unei anumite solidarităţi sociale dincolo de clase, deşi nu au mers atît de departe precum comunismul, în sensul egalizării societăţii. Aceste regimuri au destule puncte comune cu comunismul, prezentînd şi deosebiri faţă de ideologia comunistă.

Sentimentul de revanşă

Aşadar, marxismul se înscrie într-o anumită tradiţie a gîndirii europene. Cum explicaţi că el a fost aplicat cu asiduitate în ţări cum ar fi China şi Cambodgia? Ce resort a funcţionat acolo?

Acesta a fost pînă la urmă marele eşec al lui Marx, deoarece, după el, comunismul, fiind etapa superioară a umanităţii, ar fi trebuit să se instituie în ţările cele mai avansate, mai curînd în Anglia, decît în Rusia. Comunismul este expresia revoltei faţă de o stare socială considerată nedreaptă şi chiar cumplită. Or, lucrurile acestea au fost depăşite în Occident încă de pe la 1900, e clar că acolo nu mai putea avea loc o revoluţie comunistă. Una dintre faimoasele legi ale istoriei formulate de Marx era pauperizarea absolută a proletariatului. Nu numai că proletariatul era foarte sărac, dar avea să devină din ce în ce mai sărac, mai asuprit. Cum bine se ştie, în Occident s-a întîmplat exact invers, revoluţia industrială şi liberalismul cam cinic din prima perioadă a capitalismului au dus la îmbogăţirea unor societăţi care treptat au putut să ofere cîte ceva, apoi din ce în ce mai mult, şi clasei muncitoare. Problema sărăciei a continuat însă să existe, chiar în forme mai acute, în alte ţări ale lumii. Ideologia comunistă a prins acolo unde se manifesta starea precară a unei importante părţi din populaţie. În România, e adevărat, comunismul a fost impus din afară, însă a găsit pînă la urmă un teren favorabil în această fractură socială. El s-a putut instala şi pe baza unui sentiment de revanşă pe care l-a dat celor aflaţi jos.

Este distincţia pe care a făcut-o Tocqueville între cele două axe ale democraţiei – libertate şi egalitate; oamenii vor şi libertatea, şi egalitatea, dar dacă ar fi obligaţi să aleagă, cei mai mulţi ar alege egalitatea. Era mai valabil pentru epoca lui, cînd mulţi trăiau în sărăcie şi preferau egalitatea, unei libertăţi cu care n-ar fi avut mare lucru de făcut. Bănuiesc că acum lumea occidentală ar ţine mai mult la libertate, odată ce, totuşi, cea mai mare parte a societăţii aparţine clasei de mijloc, cea care menţine sistemul.

Cît de relevant vi se pare marxismul astăzi? În timpul crizei economice unii au amintit din nou de marxism sau cel puţin de o implicare mai accentuată a statului în diferite probleme sociale şi economice.

Implicarea statului nu are nici o legătură cu marxismul, e doar o încercare de a tempera un capitalism, mai ales cel financiar, care îşi pierduse orice măsură, averi imense făcute prin speculaţii financiare. Capitalismul tradiţional producea ceva, pe cînd oamenii ăştia s-au îmbogăţit jucîndu-se cu banii şi trebuia să li se pună o frînă, dar nu mai mult decît atît. Eu am aici o idee pe care poporul a exprimat-o foarte bine – mortul de la groapă nu se mai întoarce. Comunismul s-a dovedit o utopie, o cale greşită, deşi şi-a avut argumentele lui, la un moment dat. Eşecul comunismului a fost în primul rînd un mare, total, fără apel eşec economic. Dacă mecanismul economic nu merge, nici nu mai are rost să discutăm despre alte mizerii ale comunismului. De la bun început oamenii trebuie să ştie asta – comunismul înseamnă să-ţi pierzi libertatea – fiindcă o societate care se vrea egalitară nu se poate menţine decît prin forţă – fără să capeţi prosperitate. Şi atunci, dacă îţi place să trăieşti şi fără libertate, şi fără prosperitate, alegi comunismul, dar de ce îl alegi, ca să ai ce?

Depăşirea marxismului

Corectitudinea politică de astăzi are rădăcini marxiste?

A existat o corectitudine politică în societăţile comuniste, în sensul că nu puteai să vorbeşti decît în anumiţi termeni şi într-un anumit fel, însă corectitudinea politică caracteristică societăţilor evoluate, occidentale are, cred eu, alte surse. Este rezultatul unei puternice fragmentări sociale şi a valorilor, o situaţie în care se consideră că nu mai este corect şi prudent sau poate deveni chiar periculos pentru coeziunea socială să pui unele valori deasupra altora. Trăim într-o lume unde avem de-a face cu un mozaic de valori şi se caută ca ele să fie aşezate pe acelaşi plan pentru a nu jigni pe nimeni, a nu exclude pe nimeni. Şi asta te duce la corectitudinea politică, care îşi are şi partea ei de adevăr, dar şi de limbă de lemn şi de blocare a unor judecăţi libere şi critice. Ajunge, dusă departe, să fie dăunătoare pentru spiritul critic şi libertatea intelectuală.

Cum se explică influenţa marxismului în atîtea domenii, de la antropologie la estetică?

Să ne înţelegem, Marx a fost o persoană foarte inteligentă, şi a adus totuşi – nu se poate nega – o privire nouă în domeniul ştiinţelor sociale, o abordare mai puţin evenimenţială, de tip structuralist. Există o notă de modernitate la Marx. Din păcate, această obsesie că toate trebuie să ducă spre comunism reprezintă greşeala lui fundamentală, nici nu mai trebuie să argumentăm. Marxismul, dintre toate filozofiile istoriei, este de departe cea mai elaborată. Dă sentimentul stăpînirii depline a tuturor faptelor, a tuturor evoluţiilor istorice. Problema cu filozofiile istoriei este că ele nu sînt adevărate – cu cît o interpretare este mai completă şi mai logică cu atît ea are şanse de a fi mai departe de adevăr. Încercările diverşilor autori, ale diverselor filozofii de a-l contracara pe Marx nu prea au dat rezultate. Depăşirea marxismului nu trece printr-o altă filozofie a istoriei, ci prin depăşirea conceptului însuşi de filozofie a istoriei. Marx a dat o filozofie a istoriei aproape perfectă, însă în mare măsură fictivă, tocmai fiindcă este o filozofie a istoriei.

a consemnat Mădălina ŞCHIOPU

Newsweek, 7 februarie 2009

În multe feluri, economia noastră deja seamănă cu una europeană. Pe măsură ce generaţia baby-boom îmbătrîneşte şi cheltuielile cresc, vom deveni tot mai mult ca francezii. (…)

Pe Fox News, moderatorul Sean Hannity încheia discuţia cu congressman-ul Mike Pence, un adversar neîmpăcat al pachetului de stimulente economice de aproape 1 trilion de dolari al administraţiei Obama. Cum – se întreba retoric Pence – o finanţare guvernamentală de 50 de milioane de dolari pentru Centrul Naţional al Artei o să-i facă pe oameni să găsească slujbe în Indiana? Cum ar putea 20 de milioane de dolari alocaţi pentru înlăturarea barajelor, ca peştii să migreze fără obstacole, să creeze alte locuri de muncă? „Ăsta e Documentul Socialist European al anului 2009, nu America“ – îl completează gazda. Dar ce nu s-a discutat în emisiune este că SUA au naţionalizat efectiv mare parte din sistemul bancar încă din timpul administraţiei republicane. Un semn de socialism mai mare decît 50 de milioane, finanţare guvernamentală pentru artă. Că ne place să admitem sau nu, America anului 2009 seamănă tot mai mult cu un stat european.

(„We Are All Socialists Now“, Newsweek, 7 februarie 2009)

Mădălina Şchiopu, Nr. 316 / 4-10 martie 2010, Dilema Veche

Articol citit de 2632 ori.

Alte articole