Corneliu Coposu Fan Page

ECCE HOMO! - PNŢCD, 22 septembrie 2010

Înapoi la Ziare din 2010

Corneliu Coposu

În discursul public din afara PNŢ-ului, se face tot mai des referire la Corneliu Coposu şi Ion Raţiu. Dintr-un anumit punct de vedere, invocarea acestor imagini politice, este uşor de înţeles. În „pustietatea” de personalităţi, care a „lovit” România mai rău decât un cancer naţional, oamenii se uită cu înfrigurare şi ardoare către ceea ce au avut mai bun imediat după Revoluţie. Se întorc spre ei obosiţi, după ce au fost invariabil înşelaţi de toţi falşii idoli şi chipuri de lut la care, legislatură după legislatură, s-au tot închinat. Încă îl mai caută pe cel „ales”, nu de false sondaje sau alegeri măsluite, ci de „ceruri”, pentru a spune „Iată omul!”.

Se găseşte în această atitudine a celor mulţi, şi o uşoară remuşcare. În 1990, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, cu instinctul infailibil al omului mare şi al unor vizionari ce vedeau în viitor, au avut flerul de a lua în răspăr opinia publică manipulată. În faţa unor turbaţi ce voiau să îl linşeze, celebrul „Papion” arăta, cu un zâmbet şi o desăvârşită politeţe anglo-saxonă, că el, cel care în sondaje era creditat la prezidenţialele din 1990 cu doar 2%, el reprezenta Vestul şi viitorul. Astăzi, mulţi se întreabă unde am fi fost noi şi România, dacă acum 20 de ani l-am fi avut Preşedinte pe Ion Raţiu… Cred că nu întâmplător Societatea Civilă, atât cât o fi rămas din ea, şi-a luat ca simbol un papion.

Corneliu Coposu a câştigat alegerile pentru PNŢ şi Emil Constantinescu de dincolo de mormânt, dar dacă nu s-ar fi prăpădit, atât partidul său cât şi societatea românească, ar fi intrat altfel în secolul 21.

Altceva este straniu şi cu totul de neînţeles. Ceva care ridică multe semne de întrebare. Este vorba de momentul în care cei doi ţărănişti sunt invocaţi până la paroxism şi exasperare de lideri politici sau de creatori de opinie.

Îl vedem pe Adrian Năstase, înţelepţit, declarând că, pe măsură ce se apropie de crepusculul vieţii – şi pe măsură ce o „încasează”, am spune noi –, îl înţelege tot mai mult pe Corneliu Coposu. Sensul celor spuse ar fi acela că fostul prim-ministru a avut revelaţia faptului că omul politic mare este un soi de pedagog al neamului, care nu se grăbeşte atât să pună mâna pe vreo funcţie în stat, cât să îi pregătească pe alţii pentru asta.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu. Şi el a declarat ritos că se doreşte un fel de Corneliu Coposu. Şeful liberal ştie foarte bine că a ajuns deputat în 1992, pentru că PAC-ul a fost primit în CDR de către Coposu. Şi mai bine ştie că PNL-ul, atunci, era fărâmiţat în şi mai multe facţiuni neputincioase decât este PNŢ-ul acum – Doamne fereşte de mai rău… – PL-93, PNL-Cerveni, PNL… Crin Antonescu a ajuns în PL-93 printr-o grupare desprinsă din PAC de Stelian Tănase – mentorul său până la un punct – şi apoi prin acesta în PNL-ul acceptat de Coposu în CDR. Se ştie că prin aceasta, Coposu a salvat PNL-ul de la dispariţia definitivă de pe eşichierul politic. Dincolo de toată această veritabilă alchimie a supravieţuirii în Parlament, rămâne un fapt de necontestat că, implicit, PNL-ul şi Crin Antonescu îşi datorează destinul şi lui Corneliu Coposu. Astfel că declaraţia liderului liberal pare şi mai justificată, decât cea a lui Adrian Năstase.

Doar că, de aici şi până la fapte, Crin Antonescu se împotmoleşte. Fostul prezidenţiabil rămâne cel mai tare în vorbe şi declaraţii. Este tare în fleancă, ceea ce este o calitate în politică, deşi C. Coposu vorbea mai puţin şi făcea mai multe. Se dovedeşte că este mai uşor să vorbeşti, decât să faci. De altfel, dacă PNL-ul o să o ţină multă vreme aşa, va ajunge o veritabilă „Companie de Sunet”…

Crin Antonescu a trecut pe lângă un moment astral. Am sperat multă vreme că el va întoarce „seniorial” PNŢ-ului, serviciul făcut PNL-ului de C. Coposu. Ar fi dat dovadă de generozitate, apanajul spiritelor cu adevărat suverane. S-ar fi aşezat lângă Coposu în istorie, ca acela care a salvat celălalt partid istoric. La o privire în mare, i-ar fi cerut-o şi interesul de partid şi cel personal. Este de presupus că PNL-ul la parlamentare şi el ca şi prezidenţiabil vor fi, etern, în poziţia de „vioara a doua”. Singura sa şansă, pentru a se apropia de 50%, era aceea de a se prezenta ca şef al unei coaliţii de dreapta. Crin Antonescu aşteaptă încununarea carierei sale politice, ca prim-ministru sau preşedinte, de la complicate şi iraţionale calcule, care includ PSD-ul, PDL-ul sau pe Klaus Iohannis… Dar nu este totuna cum şi cu cine ajungi la demnităţi… Sunt compromisuri pe care Coposu nu le-ar fi făcut.

Crin Antonescu ar putea replica faptul că partidul, „baronii” săi, nu l-ar urma într-un demers de alianţă cu PNŢ-ul. Asta ar fi poate valabil pentru Norica Nicolai, care trebuie privită condescendent atunci când , poate din jenă, nu mai dă şanse ţărăniştilor, după ce a ajuns parlamentar prin PNŢ. La procentele pe care le are în avans faţă de partidul său, Crin Antonescu a demonstrat deja că, dacă vrea, îşi poate impune voinţa celor din PNL.

La scara istoriei de după 2000, cel puţin, rămâne gravă şi tulbure întrebarea: cum este posibil ca Ion Raţiu şi Corneliu Coposu să fie permanent ridicaţi în slăvi, iar partidul lor să se zbată între 1 şi 2 procente? Ce ne scapă aici? Ce nu ştim noi şi alţii ştiu?

În mod logic, personalităţile mari apar pe premise oferite de marile partide. Dar şi reciproca este valabilă. De ce atunci, când Coposu şi Raţiu sunt aproape mitizaţi, partidul lor este aruncat, exact în acelaşi moment, de sondaje, deontologi, analişti şi lideri, în deriziune?

Răspunsul este dat de modul cum sondaje, analişti şi lideri de opinie au ridicat, de-a valma, jocuri piramidale sau partide politice, apărute din neant, în încrederea publică sau sondaje, pentru ca, după ce şi-au împlinit misia, să le facă să dispară, în acelaşi neant. Să ne aducem aminte cum formaţiuni şi creaţii politice apărute peste noapte, precum APR, PLD , UNPR şi PP au fost creditate de sondaje şi analişti cu scoruri de neconceput. Chiar dacă acele sondaje au fost false dintru început, repetate de mii de ori pe televiziuni şi ziare, ele s-au impus în mod nociv, ca unice opţiuni de vot pentru un popor debusolat şi minţit. Veritabile „jocuri piramidale politice” au dispărut, după ce au promovat tot ceea ce era mai ocult şi mai obscur pentru politica românească. Într-un sens invers, prin aceeaşi „genetică politică”, păguboasă, poate că un partid politic precum PNŢ-ul, care cel puţin prin nume reprezintă interesele a jumătate din populaţia ţării, aşezată la sate, a fost marginalizat către prăpastia societăţii.

Dar dacă PNŢ-ul, dincolo de ura inoculată populaţiei în ceea ce îl priveşte, este mai sus în sondaje? Se poate replica faptul că sondajele au fost confirmate de alegeri… Dar dacă şi alegerile au fost trucate? Dar dacă voturile au fost „numărate” chiar de urmaşii instituţionali ai lui Stalin, în varianta lor românească? Aici trebuie să amintim că de 10 ani – altă „inginerie politică diabolică” – PNŢ-ul nu a mai avut – la modul esenţial, în care şi-ar fi putut face cunoscut mesajul – acces la marile televiziuni.

Care este problema aici, ar putea întreba cu multă candoare cineva? Tocmai aceasta, şi anume, că partidele parlamentare actuale, s-ar putea să nu mai reprezinte nevoile reale ale societăţii româneşti, pentru că vorbim de nişte creaţii artificiale, prin care, până la un punct, s-a mistificat viaţa şi competiţia politică reală. Atunci când oamenilor li se oferă spre a alege, prin lege, bani, sondaje şi analişti, doar anumite opţiuni şi doar acelea, politicul este „îmbolnăvit”, fals şi deficitar din punctul de plecare. Una peste alta, nu ar mai trebui să ne minunăm că, invariabil, ţării îi merge rău, că oamenii sunt la limita disperării, că nu se recunosc în cei care îi reprezintă şi că întreg sistemul politic este pus sub semnul întrebării.

Nici un partid nu se confundă atât de tragic cu soarta poporului roman, acum mereu dezbinat, mereu înşelat, precum PNŢ-ul. Suferă, la nivel politic, şi nu numai, ca şi majoritatea românilor. Dar atunci, acesta poate să fie şi un motiv de mândrie. A fost o vreme în care mi-am dorit să fi prins vremuri mai faste ale PNŢ-ului. Îmi închipui, că atunci o fi fost mai uşor… Acum îmi spun că, de fapt, ar trebui să am un oarecare orgoliu. Nu aş vrea să fac parte nici din acea veritabilă Mare Adunare Naţională, mereu umilită de Traian Băsescu, şi nici din vreun partid de acolo, ce îşi zice parlamentar. Sunt la fel de neputincioşi ca şi extraparlamentarul PNŢCD.

Peste toate acestea, in dürftiger Zeit, mi se pare că planează chipul de „Ecce Homo”, al lui Corneliu Coposu. Dar acela contorsionat de boală şi suferinţă, aşa cum îl vedem în unele portrete din anii târzii.

Lucian Filip, 22 septembrie 2010, PNŢCD

Articol citit de 2278 ori.

Alte articole