Cine a citit „Arhipelagul Gulag", lucrarea în care Aleksandr Soljeniţîn descrie ororile fenomenului concentraţionar în Uniunea Sovietică, o dată cu şocul pe care îl resimte aflând despre suferinţele provocate de comunism după revoluţia din 1917, poate rămâne cu impresia că nu mai sunt multe de spus despre gulag ca „instituţie" a genocidului comunist.

Este adevărat că Soljeniţîn înfăţişează, cu inegalabilă măiestrie, un număr impresionant de fapte şi aspecte ce caracterizează sângeroasele persecuţii politice pe care le-a declanşat guvernarea sovietică de-a lungul deceniilor, dar diabolica inventivitate a torţionarilor comunişti a avut prilejul să se manifeste din plin şi în celelalte ţări europene şi neeuropene cărora ruşii le-au impus comunismul cu forţa. Despre gulagul românesc s-ar putea scrie, poate, la fel de mult cât a scris Soljeniţîn şi fără riscul de a pastişa pe ilustrul scriitor rus.

Ocultări şi mistificări postdecembriste

Puţini dintre concetăţenii noştri ştiu cine au fost deţinuţii politici anticomunişti din România şi ce rol extraordinar au avut ei în păstrarea ideilor patriotice în anii regimului comunist precum şi după revoluţie. Faptul se explică prin ascunderea deliberată a adevărului istoric de către foştii securişti şi nomenclaturişti - profitori ai unor evoluţii nefericite din ţară după 1990.

Să ne reamintim cum a fost primit pe 18 decembrie 2006 în Parlament, Mesajul preşedintelui Traian Băsescu privind Analiza Dictaturii Comuniste din România, în care se arăta explicit, printre altele, că „numărul cetăţenilor români închişi şi/sau ucişi din motive politice în perioada 1945-1989 a fost de ordinul sutelor de mii". Prezenţi la acea dată în Parlament, reprezentanţii PRM, aprobaţi tacit de cei din PSD şi PNL, s-au dedat unui mi¬zerabil circ de dezaprobare a Mesajului, ceea ce înseamnă că ei contestă şi fenomenul concentraţionar din anii regimului comunist. Încercările de marginalizare a foştilor deţinuţi - supravieţuitori ai ¬Gulagului din ţara noastră - au luat o mare diversitate de forme şi numai datorită luptei pline de curaj dusă de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) şi în primul rând de regretatul ei preşedinte, Constantin Ticu Dumitrescu, autorităţile au recunoscut existenţa per¬secuţiilor politice din perioada comunistă.

Au existat şi există încă acţiuni de minimalizare a suferinţelor foştilor deţinuţi politici chiar de către reprezentanţi ai societăţii civile şi/sau cercetători ai fenomenului concentraţionar.

Astfel, în volumul întocmit de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, capitolul întocmit de subsemnatul în numele AFDPR este în mod brutal cenzurat în ceea ce priveşte estimarea numărului celor închişi şi deportaţi; la pagina 463 a Raportului unde am estimat, pe bază de calcule ştiinţifice, că acest număr este de 2 milioane de oameni, Dorin Dobrincu unul dintre editori, introduce următoarea notă de subsol: „În absenţa unor date complete şi sigure, Andrei Pippidi e de părere că aceste estimări depăşesc cifra reală. După o informaţie comunicată în 1982 de Maria Golescu, care discutase şi cu alţi supravieţuitori ai Gulagului, ar fi fost 350.000. În opinia lui ¬Dorin Dobrincu datele din această secţiune sunt exagerate, fără o bază documentară solidă".

Pe lângă abuzul (penal?) comis de intervenţia în textul subsemnatului - asumat de AFDPR - conţinutul notei de subsol dovedeşte reaua credinţă a lui Dorin Dobrincu.

Nedumerirea unui cititor onest şi avizat al Raportului va creşte însă când va constata că la pagina 542, în capitolul intitulat „Recensământul populaţiei concentraţionare", cifra avansată pentru cei închişi şi deportaţi este tot de 2 milioane de oameni, iar domnul Dobrincu n-o mai contestă. Mă întreb: de ce această inconsecvenţă de opinie din partea editorului? Nu cumva, fiindcă el urmăreşte decredibilizarea estimării făcute de subsemnatul în numele AFDPR?

Foştii deţinuţi politici anticomunişti - acum

În anii didacturii comuniste, cei mai buni fii ai ţării au luptat în diferite feluri împotriva regimului opresiv, fiind întemniţaţi, torturaţi şi uneori ucişi pentru convingerile şi acţiunile lor. După Revoluţie, supravieţuitorii temniţelor s-au organizat în AFDPR şi au continuat lupta împotriva neocomunismului prin alte mijloace. Cu toate acţiunile de marginalizare la care au fost supuşi de guvernanţi şi de foştii comunişti vopsiţi de circumstanţă în democraţi, ei au reuşit să-şi facă auzită vocea şi să contribuie la procesul de democratizare a ţării. Astfel, datorită în primul rând lui Constantin Ticu Dumitrescu, au impus guvernanţilor înfiinţarea CNSAS unde, cel puţin teoretic, se află dosarele fostei securităţi pe baza cărora se poate stabili cine a făcut poliţie politică înainte de 22 ¬decembrie 1989.

Mulţi deţinuţi politici au scris lucruri în care se dezvăluie nu numai suferinţele lor, ci şi multe crime ale regimului comunist.

Sub presiunea foştilor deţinuţi politici, s-a înfiinţat Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Comisie care a redactat memorabilul Raport care a stat la baza Mesajului de Condamnare a Comunismului expus în Parlament de Traian Băsescu. Acţiune de importanţă istorică, acest mesaj unic în toate ţările foste comuniste şi probabil în lume, a avut un remarcabil impact internaţional. El a contribuit şi la „separarea apelor" în spectrul politicii interne, punând în evidenţă fără nici o putinţă de tăgadă, pe de o parte pe cei care doresc ruperea de trecutul comunist şi, pe de altă parte, pe adepţii neo şi criptocomunismului camuflaţi în chip de politicieni democraţi.

Subminarea partidelor istorice

Unii dintre foştii deţinuţi politici s-au implicat în activitatea partidelor istorice reînfiinţate după Revoluţie, care activau pentru reinstaurarea democraţiei reale. Din păcate, aceste partide au fost în mod diabolic infiltrate cu securişti şi foşti activişti PCR, ceea ce a dus la eşuarea activităţii lor şi transformarea în partide oportuniste, subordonate criptocomuniştilor.

Ce pot şi ce trebuie să facă acum foştii deţinuţi politici, rămaşi puţini, pentru a-şi aduce în continuare contribuţia la decomunizarea, democratizarea şi progresul României?

În primul rând, ei au datoria să discearnă care sunt problemele esenţiale ale ţării şi să-şi facă din nou auzită vocea, pentru rezolvarea lor. Ideea de a transforma AFDPR strict într-o organizaţie de promovare a intereselor foştilor deţinuţi, deci într-un fel de sindicat al acestora, nu se înscrie pe linia luptei lor eroice din trecut.

Una din problemele esenţiale ale ţării o constituie respingerea încercărilor disperate prin care Rusia încearcă să-şi refacă influienţa politică, economică şi chiar militară asupra României. Această problemă trebuie să fie pe primul plan în atenţia foştilor deţinuţi politici. Preşedintele Traian Băsescu a acţionat ferm şi cu consecvenţă pentru o alianţă specială cu SUA şi a reuşit extraordinara performanţă de a-i determina pe americani să instaleze scutul antirachetă în România. Acordul de instalare a fost semnat, dar instalarea efectivă se va face peste câţiva ani. Până atunci, forţele politice interne dependente economic şi politic de Rusia vor face tot ce se poate pentru a împiedica instalarea scutului.

Iată de ce preşedintele Traian Băsescu are nevoie să fie susţinut de cetăţenii ţării şi, de foştii deţinuţi politici.

A doua problemă esenţială: ajutarea Republicii Moldova. Şi în acest domeniu acţiunile ¬preşedintelui Traian Băsescu trebuie sprijinite de foştii deţinuţi politici.

Preşedintele ţării are nevoie de susţinere şi în faptul de modernizare a ţării şi de eradicare a corupţiei mai ales că o mare parte a clasei politice, dornică să-şi menţină privilegiile, se opune acţiunilor îndreptate spre înscrierea noastră efectivă pe un traseu european.

Cu trecutul lor de luptă patriotică, foştii deţinuţi politici au datoria să acţioneze în con¬tinua¬re pentru binele României şi împotriva duşmanilor dinăuntru şi din afara ţării, chiar dacă pentru acţiunile lor ar fi necesare noi sacrificii. Suntem obişnuiţi cu ele.

NR. În ultimii 20 de ani pia¬ţa de carte a fost copleşită de numărul mare de mărturii privind universul concentraţionar. Au apărut lucrări de istorie, cu o bază documentară solidă, dar am avut de-a face şi cu o memorialistică impresionantă şi cutremurătare. Amintim astfel colecţia Procesul comunismului de la editura Humanitas, aparţiile girate de Fundaţia Academia Civică, colecţia Document a editurii Nemira, tot ceea ce a publicat editura Vremea şi nu în ultimul rând ce face ¬editura Polirom. Memorialul durerii al Luciei Hossu Longin, emisiunile lui Marius Oprea şi Stejărel Olaru au dovedit că nici televiziunea nu a fost indiferentă faţă de ceea ce numim cu un termen neutru istorie recentă. Dar cu ce ne-am ales? Aceasta-i întrebarea.

Gheorghe Boldur-Latescu, 9.apr.2010, România Liberă