“Cazul Ivasiuc” – o reconsiderare - Revista 22, Ioan Stanomir, 21 iulie 2010

Înapoi la Ziare din 2010

Studiul literaturii sub comunism, rămâne, la douăzeci de ani după decembrie 1989, una dintre provocările metodologice şi intelectuale majore: în funcţie de raportarea la acest obiect proteic , ce descurajează încadrarea facilă în taxonomii, s-au construit, în tot acest interval, cariere profesionale şi s-au purtat polemici. Invocarea bătăliei canonice a “ revizuirilor” este legitimă în această ordine de idei: căci, în descendenţă lovinesciană, interogaţia centrală trimite spre utilitatea relecturilor care să nuanţeze/amendeze verdictele anterioare şi să regândească poziţia pe care o deţin în panteon diverşii autori.

Pasiunile mobilizate nu erau niciodată inocente politic: în spatele unui anumit conservatorism/ academism se putea întrevedea fidelitatea faţă de un cod de conduită şi faţă de o memorie care precedau anul 1989. Mai mult decât atât, în cazurile unor traiectorii precise, cu impact în câmpul cultural, ( este suficient să amintim silueta criticului devenit preşedinte de Academie, Eugen Simion), opoziţia faţă de revizuiri ţinea de mecanica validării sociale. Orice reformulare a canonului ar fi ştirbit aura mandarinală în numele căreia un pontif administra destinele criticii literare. Insurgenţa, oricât de timidă, era condamnată ca o crimă de lez naţiune.

În cele din urmă, statutul literaturii române sub comunism nu poate fi aproximat decât luând în considerare o exigenţă naturală de contextualizare . Nu este vorba de extinderea judecăţii etico- politice în spaţiul operei literare, ci de încadrarea textului în coordonatele producerii sale. Dincolo de cedarea individuală a scriitorului, ceea ce contează este identificarea mecanismului graţie căruia propaganda se insinuează în text, iar creatorul este “vorbit” de limbajul vulgatei partinice. În acest joc delicat, cu geometrie variabilă, factori precum complicitatea cenzurii şi propria voinţă de ascensiune socială a autorilor nu pot fi ignoraţi.

Redată istoriei şi istoriilor care o înconjoară, opera literară în comunism încetează de a mai fi un obiect ininteligibil şi-şi expune potenţialul ei de semnificaţie.

Scriitorul şi umbra lui

Din această perspectivă a hermeneuticii nuanţelor, Sanda Cordoş este una dintre vocile care au marcat dezbaterea asupra studiului literaturii române în comunism: contribuţiile sale au reformulat ipotezele de lectură familiare şi au instituit un cadru interpretativ suplu şi marcat de vocaţia comparatistă. Iar atunci când paradigma de lectură este aplicată unui caz cum este cel al lui Alexandru Ivasiuc, o cale de acces în interiorul unei întregi epoci este posibilă şi, o dată cu ea,posibilitatea de a surprinde articulaţiile mecanismului de supravieţuire/ adaptare la un mediu controlat/ reglementat de partid.1

Analiza dedicată de Sanda Cordoş lui Alexandru Ivasiuc poate fi citită şi ca un discurs asupra metodei- ea pune la dispoziţie un set de concepte şi de strategii de relectură destinate aproximării sensului unei cariere intelectuale exemplare şi al unei opere intrate în circuitul canonic încă înainte de moartea tragică a lui Ivasiuc. Destinul acestuia din urmă este parte din destinul unei generaţii care se confruntă cu o traumă existenţială, ( detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberării din închisoare. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează educaţia intelectuală: dincolo de silueta ficţională a lui Caius Pintea din “Apa” se poate întrevedea profilul unui Corneliu Coposu pe care Ivasiuc are ocazia de a-l intâlni, în infern. După cum nu mai puţin semnificativ,iar aici analiza Sandei Cordoş valorifică intuiţia lui Ion Vianu, însăşi dispariţia lui Ivasiuc nu poate fi separată de un timp care este cel al încercărilor: anul 1977 este acela al ‘cutremurului oamenilor”, iar dizidenţa lui Goma fragilizează o stabilitate interioară organizată în anii de după 1964.

Sanda Cordoş pune în legătură cele două registre, existenţial şi textual: schimbarea la faţă a lui Ivasiuc, (un Ivasiuc care îşi declină identitatea intelectuală marxistă în dialogul cu Mircea Eliade) este dublată de opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică,este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc transcrie confesiunile ce sunt carnea unui roman care ar fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau, aşa cum notează Sanda Cordoş, ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică( victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Fără a fi numit în mod explicit, punctează Sanda Cordoş, Petru Dumitriu este spectrul care pare să îl bântuie pe acest al doilea Ivasiuc : literatura este parte din drumul către înalta societate.

Sever şi casant, verdictul Sandei Cordoş punctează această conjuncţie vinovată, în cazul lui Ivasiuc, între literatură şi vulgată partinică: zelul convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale, acolo unde vocea auctorială se suprapune peste vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale. Oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată. În “Interval”,”Păsările” sau “Apa”, raţiunea partidului trece înaintea oricărui alt considerent. Ivasiuc rămâne una dintre vocile fidele telelologiei marxiste: victimele sunt jertfite pe altarul schimbării legice.

“Apa “ ilustrează, în grila de lectură a Sandei Cordoş, incapacitatea lui Ivasiuc de a transcrie “ cronica sa de familie” în absenţa referirilor la dogma “stăpânilor” . Ratarea romanului decurge din această disimetrie: complexităţii narative rezervate clanului Dunca îi este contrapusă unidimensionalitatea realist-socialistă a personajelor pozitive, a muncitorilor şi activiştilor ce participă la facerea lumii. Se poate vorbi de o autentică ură de sine pe care noua religie seculară o injectează în textele lui Ivasiuc, căci “ Apa “ este, până la un punct, celebrarea mecanismului istoric ce destructurează şi aneantizează spaţiul maramureşean matricial al lui Ivasiuc însuşi. Necesitatea dialectică este opusă concreteţei tragice a victimelor.

Ultimul roman al lui Ivasiuc, “ Racul”, pune în pagină emanciparea simbolică de acest primat simbolic al Puterii ce striveşte individul. Regimul capodoperei este atins de Ivasiuc la căpătul unei apostazii: în cruzimea lui Don Athanasios se poate ghici, ca în palimpsest, o altă lume şi un alt regim al mutilării şi morţii. Revizuirea lovinesciană a Sandei Cordoş se încheie cu acest elogiu al literaturii ca voce a celor care nu mai pot striga. Scrisul devine un instrument al libertăţii: rătăcirile lui Alexandru Ivasiuc sunt întrerupte pe 4 martie 1977. Restul e doar tăcere.