Corneliu Coposu Fan Page

Mistere, vendete, trădări: Despre Iliescu şi Ceauşescu - Tismăneanu, 9 decembrie 2010

Înapoi la Ziare din 2010

Ion Iliescu devine nervos de doua ori pe an: in iunie si in decembrie. A vrut cumva “emanatul” Ion Iliescu sa-l gratieze pe Ceausescu, sa-l mentina in viata pe fostul sau mentor si protector? Ori, mai degraba, a fost el adevaratul autor (din umbra) al dublei executii din 25 decembrie 1989? Cum si de catre cine a fost numit “Tribunalul Exceptional”? De ce a fost executat nu doar tiranul sociopat, dar si sotia sa (nu mai putin deranjata psihic)? A fost de fapt Elena Ceausescu condamnata impreuna cu sotul ei? Iar daca nu, cum putem numi impuscarea ei? Asasinat? A fost vorba de decizii pripite, impuse de Silviu Brucan (cum a sugerat, nu o data, Virgil Magureanu)? Ce rol a avut Victor (“Victoras, ai grija de copii”) Stanculescu? De unde, din ce tenebre a aparut geologul misticoid Gelu Voican-Voiculescu, care fusesera legaturile sale cu Securitatea? Cum de i s-a incredintat supravegherea executiei lui Nicolae si a Elenei Ceausescu?

Ion Iliescu si N. Ceausescu la Iasi

Cum se face ca sotii Ceausescu n-au intrebat macar o singura data de soarta copiilor lor? Ori, daca au intrebat, cum se face ca aceste detalii s-au pierdut fara urma? In pofida aparentelor, ceea ce se petrecea la varf in Consiliul FSN in acele zile tulburi, nu era deloc improvizat. Spontaneitatea era a strazii revolutionare, nu a birourilor unde se urzeau intrigile restaturatiei. Militant comunist vreme de decenii si ideolog leninist prin vocatie, Ion Iliescu era de-acum uns sef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar si a celui de securitate (integrat rapid in cel militar). Ajunsese acolo unde isi visase sa ajunga, de-a lungul atator ani cand se prefacuse ca-l admira pe “genialul conducator”. Cata fiere sa stransese in el, cata obida, cata invidie. Sa stai blocat atata vreme dans la réserve de la République, sa trebuiasca sa inghiti in sec, sa disimulezi continuu, sa te resemnezi cu pozitii tot mai putin vizibile in timp ce diversii Dascalescu, Andrei, Postelnicu si Dinca, diversele Gadea, Nae si Gainuse prospera sub ochii tai.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/ipoteza-soc-a-vrut-iliescu-sa-opreasca-executia-ceausestilor-915228.html

Muntele de ambitie numit Ion Iliescu este cel care ar putea lamuri misterul teroristilor, desi ma indoiesc ca o va face vreodata (il priveste direct si nu-i convine sa spuna ce s-a petrecut de fapt). In dialogul purtat cu Ion Iliescu in 2003 (publicat in 2004 la Editura Enciclopedica) am incercat sa clarific aceste elemente. N-am reusit: omul se fofileaza cu abilitate de felina, se fereste de intrebarile directe, pareaza cu maiestrie de versat propagandist. L-am intrebat daca stia cine era Corneliu Coposu. Mi-a raspuns ca nu auzise de acesta pana la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevarul. Corneliu Coposu era un nume stiut in lumea din care facea parte Iliescu. Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Libera. Noii potentati se temeau de resurectia partidelor istorice, il priveau pe Corneliu Coposu cu teama, cu mefienta. Ca si precursorii lor, Dej, Ana Pauker, Bodnaras, Maurer, Ceausescu, membrii noii echipe sufereau de un insurmontabil complex: cel al deficitului acut de legitimitate.

Scopul lichidarii cuplului Ceausescu era (cel putin) dublu: pe de o parte se oferea o tinta, o fantasma vindicativa pentru dorinta de justitie a unei populatii atitia ani umilita si oprimata, pe de alta parte se amutea o posibila sursa de informatii (santaj). Ceausescu era un cadrist perfect, stia destule despre noua putere si oamenii care il inlocuisera in fruntea unei nomenklaturi apoplectice, nu insa si invinsa definitiv. Cunostea dedesubturile afacerilor securiste pe plan international. M-ar mira insa ca Ion Iliescu sa fi scris negru pe alb ca Nicolae Ceausescu a colaborat la stoparea masacrelor teroriste. Nu exista nici cea mai mica proba ca fostul dictator ar fi aratat vreo deschidere catre noua putere. Dimpotriva, la proces a fost sfidator si a declarat ce nu raspunde decat in fata “Marii Adunari Nationale”. In plus, Iliescu stia ca o sentinta la inchisoare pe viata este usor transformabila, rejudecabila, reversibila, se pot face recursuri etc. Asa s-a intamplat, de pilda cu Nexmije, nevasta lui Enver Hoxha in Albania ori cu atatia din fostii lideri ai RDG. Ceausescu trebuia suprimat pentru ca noii lideri sa-si poate afisa o virginitate politica ireprosabila. Tiranicidul era alibiul lor. Astept sa citesc ce vor spune istoricii revolutiei pe acest subiect dupa ce vor fi examinat atent documentul prezentat de dl Doru Maries. Daca Iliescu a luat in consideratie comutarea sentintei capitale, ce l-a facut sa-si schimbe opinia? Nu neg plauzibilitatea unui asemenea gest (poate si din ratiuni externe), dar nu vad la ce i-ar fi servit lui Iliescu personal. Nu “omenia” era sau este trasatura sa definitorie. Iar pe Ceausescu l-a urat visceral, cu o patima pe care a stiut sa o camufleze sub vesnicul sau rictus fals cordial. Un Ceausescu viu ar fi fost pentru el o amenintare permanenta. Pentru Iliescu, Ceausescu era simbolul pervertirii unui sistem pe care el personal l-a venerat. Lichidarea lui Nicolae Ceausescu era garantia de care avea nevoie noua putere atunci cand se prezenta drept “emanatia revolutiei”. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.

In parametrii schimbarilor de tip gorbaciovist, in perioada de dupa 1985, Iliescu reprezenta o versiune mai putin irationala a sistemului. In acest sens, era pomenit adeseori drept un posibil succesor, un “reper” (evident nu moral, ci mai degraba psihologic). Multa lume spera ca odata ajuns sa-l inlocuiasca pe Ceausescu (liderul universal detestat), va renunta la elementele cele mai scandaloase, absurde si represive ale dictaturii. Era limpede ca schimbarea nu putea veni din interiorul unei clici tot mai inspaimantate, tot mai panicata, incapabila sa actioneze in vreun fel, total controlata de Ceausescu. Iliescu parea sansa de a refoma sistemul.

Cand a ajuns la putere, impreuna cu Brucan, Roman, Militaru, Magureanu etc, Ion Iliescu a deturnat revolutia, a pornit lupta impotriva societatii civile, a partidelor democratice renascute. A dorit de fapt o perestroika à la roumaine. Era prea tarziu si prea putin, murisera peste o mie de oameni. Asemeni unui Egon Krenz in fosta RDG ori unui Petar Mladenov in Bulgaria, Iliescu apartinea el insusi unui timp istoric revolut. Nu a fost sub nici o forma echivalentul romanesc al unui Imre Nagy ori Alexander Dubcek. Devotat traditiei bolsevice, Ion Iliescu a declarat in acele luni ca pluralismul politic era un concept anacronic. Inspirat de Silviu Brucan, de N. S. Dumitru si de Dan Martian, cu sprijinul direct al unor Magureanu, Roman, Voican-Voiculescu si Chitac, a transformat FSN in partid, a organizat fraudele semantice, ofensivele propagandistic-calomnioase si actiunile terorist-politienesti care au culminat in mineriada din 13-15 iunie 1990.

PS Cartea de dialoguri “Marele soc” intre un istoric al comunismului romanesc si un personaj central al acestei istorii a aparut in 2004, deci in momentul in care Iliescu se apropia de finalul ultimului sau mandat. A fost, cred si acum, maximum ce se putea obtine ca informatie de la acest exersat ideolog. In acel dialog a recunoscut Iliescu ca in iunie 1990 a recurs la mijloace extra-legale pentru suprimarea nucleului anticomunist din Piata Universitatii si distrugerea societatii civile. Tot atunci a admis ca a gresit alungandu-l pe Regele Mihai in timpul primei vizite a acestuia dupa Revolutie (“o decizie emotionala”, ca sa folosesc cuvinetel sale). Ca parte a unui bilant biografic, se poate spune ca Ion Iliescu este omul fara regrete, fara deziluzii, fara capacitatea caintei. Tocmai de aceea am scris ca nu a fost, nu poate fi un Imre Nagy ori un Alexander Dubcek. Daca ar fi sa formulez sintetic bilantul destinului politic al lui Iliescu, as spune: “Un leninist impenitent”.

In 2003 a aparut la University of California Press “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”, in care rolul lui Iliescu este prezentat in termeni critici, similari cu cei in care apare personajul si in “Raportul Final” din decembrie 2006. Traducerea romaneasca a “Stalinismului ptr eternitate” a a aparut la Polirom in 2005, cu un tiraj maxim ptr acest gen de carte (a fost best-seller-ul Targului Bookfest din iunie 2005). Tot in 2004 a aparut volumul de convorbiri cu Mircea Mihaies, “Schelete in dulap” in care vorbesc pe larg despre rolul lui Iliescu in tergiversarea/blocarea procesului democratic in anii 90. Despre candidatul prezidential Traian Basescu spuneam atunci ca, spre deosebire de un Adrian Nastase, nu a fost unul dintre “utecistii lui Iliescu”. Imediat dupa ce ce PSD, la indemnul lui Iliescu, a condamnat “Raportul Final” si a boicotat sedinta solemna a Parlamentului din 18 decembrie 2006, am publicat in “22″ un articol in care spuneam ca am crezut, in 2003-2004, ca Ion Iliescu invatase cate ceva in planul practicilor democratice. Recunosteam ca m-am inselat. In rest, se pot consulta, de catre cei interesati, volumele mele de convorbiri cu Mircea Mihaies (“Balul mascat”, “Incet spre Europa” etc), de asemenea volumul meu “Irepetabilul trecut” si se va constata ca nu mi-am schimbat vreodata punctul de vedere privind FSN, Iliescu, Roman, patrulaterul rosu, Vadim, PDSR, PSD si celelalte teme direct legate de uzurparea puterii dupa caderea regimului comunist.

9 decembrie 2010, Tismăneanu

Articol citit de 5731 ori.

Alte articole