Corneliu Coposu Fan Page

Exclusiv "22" - Iliescu, mai bolşevic decât Ceauşescu - Rodica Palade, Revista 22

Înapoi la După 20 de ani

Un document din Arhivele Naţionale, privind stenograma şedinţei Secretariatului CC al PCR din 10 februarie 1970, prezidată de către Nicolae Ceauşescu, ne arată modul în care tratează activul de partid actul de creaţie, respectiv filmul, privit ca „unul dintre cele mai importante mijloace de propagandă“. De precizat că discuţia politrucilor are loc în contextul scandalului stârnit de apariţia, în 1969, a filmului Reconstituirea, realizat de Lucian Pintilie: receptat de aparatul de partid ca subversiv şi neconform cu linia acestuia. Filmul este scos din cinematografe, după trei zile de vizionare, şi pus la index, până după 1990.

În Secretariatul CC al PCR, tovarăşii îngroaşă cât pot criticile la adresa filmului şi a tuturor celor care lucrează în domeniu. Între toţi, ca virulenţă a limbajului (de lemn) se remarcă Ion Iliescu, la acea oră membru al CC al PCR, dar şi ministru pentru Probleme de Tineret, şi Dumitru Popescu, responsabil vreme de 15 ani cu problemele culturale şi ideologice. În folclorul urban comunist, cei doi apăreau ca două „lumini“ intelectuale, cu acces direct la lumea culturală a vremii. Lectura documentului ne arată însă doi inşi obtuzi, doi politruci virulenţi, decişi să ţină sub strict control ideologic actul de creaţie. Intervenţia lui Ion Iliescu este, pe lângă elementele necesarmente partinice, pură delaţiune la adresa lui Lucian Pintilie. Cenzura avea să-l urmărească pe artist, împidicându-l practic să mai lucreze în ţară. Interesant este că, la acea vreme, Nicolae Ceauşescu, lipsit de studii şi pus pe ascensiune, pare un tip cumpătat şi chiar de bun-simţ, în raport cu ceilalţi tovarăşi care, încă de atunci, se pregătesc să-i aştearnă calea către un deşănţat cult al personalităţii. Dintre protagoniştii acelei şedinţe, Ion Iliescu este în prezent nu doar un simplu supravieţuitor, ci şi (încă) un important decident politic.

* * *

În malaxorul ideologiei

10 februarie, 1970. Şedinţa Secretariatului CC al PCR, prezidată de Nicolae Ceauşescu. După celebrul discurs prin care respinsese acţiunea URSS de a invada cu trupele Tratatului de la Varşovia Cehoslovacia, în 1968 autoritatea sa crescuse. În ţară, în străinătate, printre ceilalţi tovarăşi. Era înainte de călătoria în China şi Coreea de Nord, după care „va întoarce foaia“, punând capăt „liberalizării“ vremelnice a Româ­niei, iar „tovarăşa“ (n. red.: Elena Ceauşescu) încă nu apăruse.

La şedinţă participă: Gh. Pană, Virgil Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Mihai Gere, Vasile Patilineţ, iar ca invitaţi, Constantin Drăgan, Ion Iliescu, Chivu Stoica, Mihai Dalea, Alexandru Iliescu, Teodor Haş, Gh. Bârsănescu, Nicolae Constantin, Cornel Onescu, Florea Dumitrescu, Dan Enăchescu, Alexandru Sobaru şi şefii secţiilor CC al PCR. Îl remarcăm pe tov. Ion Iliescu, membru UTC încă din 1944 şi al PCR din 1953; membru supleant al CC al PCR între 1965-‘69, membru al CC al PCR din 1969 până în ‘84, supleant al Comitetului Executiv între 1969-‘74, membru al Comitetului Politic Executiv între 1974-‘79 şi membru al Secretariatului CC din 1971. La acea oră, Iliescu ocupa funcţia de prim-secretar al CC al UTC, fiind totodată şi ministru pentru Problemele Tineretului. Îl mai remarcăm pe Dumitru Popescu, nedevenit încă şi „Dumnezeu“, secretar al CC însărcinat cu problemele culturale şi ideologice. Cochetează cu artele şi literele, va „dărui“ culturii române romanul Pumnul şi Palma, va fi consemnat de istorie ca responsabil cu crearea mitului Ceauşescu, iar în 1994 va publica volumul Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost şi cioplitor de himere“.

La punctul trei pe ordinea de zi se află Propuneri pentru îmbunătăţirea conducerii ideologico-artistice a cinematografiei şi a organizării producţiei de filme. Contextul discuţiei ţine de apariţia în 1969 a filmului Reconstituirea, după o nuvelă a lui Horia Pătraşcu, în regia lui Lucian Pintilie. Socotit subversiv, greşit ideologic, rulase numai trei zile, cu cozi nesfârşite la casa de bilete, după care fusese scos şi pus la index. Filmul relata reconstituirea unui incident, pe parcursul căreia miliţienii sunt atât de zeloşi, încât totul se sfârşeşte cu o crimă. Tovarăşii au pe căciulă această muscă, iar Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (CSCA), adică cenzura, înaintează o serie de propuneri, tocmai pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple. Tovarăşii plusează viguros pe marginea „materialului“, cer un control al fondurilor alocate cinematografiei, în fine, un control absolut. Criterii economice şi de personal se combină cu directive ideologice. „Partea artistică“ e disecată pe toate feţele. Tov. Pompiliu Macovei spune: „… va începe să funcţioneze un sistem colectiv de analiză periodică a scenariilor (…) Filmul Reconstituirea s-a făcut cu complicitatea unor anumiţi factori de acolo, a fost o luptă întreagă şi a fost foarte greu să se schimbe anumite lucruri. (…) Scenariile nu vor mai intra în producţie decât cu aprobarea Comitetului. Va exista un control periodic, cum se realizează filmele, ce înţelege regizorul din scenariu“. Tov. Virgil Trofin adaugă şi el: „modul în care s-a procedat cu filmul acesta, Reconstituirea, şi însăşi apariţia acestui film reprezintă un lucru foarte negativ în activitatea Comitetului de Cultură şi Artă şi în primul rând din punct de vedere politic şi ideologic“.

Când ia cuvântul tov. Ion Iliescu, pe lângă „controlul riguros“ despre care se tot vorbeşte, excluzând categoric orice urmă de libertate în actul de creaţie, aflăm că acesta a stat de vorbă chiar cu Pintilie. Ce urmează e pură delaţiune. Tov. Iliescu spune cum şi-a dat seama că „toţi (n. red.: artiştii) sunt lipsiţi de orice receptivitate“, că „sunt nişte oameni înfumuraţi“, că el, Pintilie, „a încurajat o serie de elemente într-un mod scandalos“ şi că e necesar ca „regizorul să se situeze pe nişte poziţii militante“ (vezi stenograma).

Dumitru Popescu reclama, la rându-i, lipsa de supraveghere a cinematografiei, „a fost un fel de stat în stat“, „timorarea la conducerea Comitetului faţă de aşa-zişii artişti“, care sunt „nişte oameni obraznici, gălăgioşi, care îi intimidau pe tovarăşi în sensul că nu se pricep şi că nu trebuie să fie ingerinţe administrative în actul de creaţie“. După ce i-a ascultat pe toţi, intervenind rar şi, stupoare!, cu un anume bun-simţ, ia cuvântul, pentru a trage concluziile şi a stabili adevăratele directive, Ceauşescu. Găseşte că „nu trebuie să vedem totul numai în negru“, întrucât „nu este chiar totul prost“, admiţând însă că mai sunt încă „multe deficienţe“. Ştie că „filmul este unul din mijloacele cele mai importante de propagandă“, ca şi televiziunea.

Pronunţă chiar reţeta reuşitei unui film: scenariul, indicând „oameni cu pricepere literară“.

E drept că nu prea înţelege de ce pe generice (prea lungi!) apar atât de mulţi directori, şi nu unul singur care să răspundă de tot, inclusiv de ideologie. Apreciază diferenţa dintre un actor de teatru şi unul de film, având ideea de a forma un corp de actori de film care să înveţe din experienţa unor studiouri străine. Ceauşescu vede filme, se pronunţă în oarecare cunoştinţă de cauză, înţelege câte ceva din procesul de producţie, lung şi costisitor în Româ­nia, în comparaţie cu Occidentul, cere o diversificare a creaţiei, seriale, într-un cuvânt, este cu mult mai rezonabil decât politrucii din jurul lui. Despre Reconstituirea, Ceauşescu spune senin: „mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi“ (vezi stenograma).

În anii ‘80, Mihai Viteazu din filmul lui Sergiu Nicolaescu vorbea în lozinci ceauşiste. Din tablouri, marii ctitori ai ţărilor româneşti ciocneau cupe cu tovarăşul. Adrian Păunescu (dar şi alţi poeţi) îi cântau ode Cârmaciului. Din cosmos, pe întinderea întregului Pământ era notată o singură aşezare omenească: Scorniceşti.

În 2010, „cioplitorul de himere“, Dumitru Popescu, îşi duce liniştit zilele în Bucureşti. Ion Iliescu, la 80 de ani, încă mai trage sforile într-un mare partid din România.

Stenograma

Ion Iliescu:„Filmul a creat o stare de spirit nocivă“

(...) Să se pună în practică ceea ce s-a stabilit aici, ca să existe un control riguros de la început până la sfârşit, de la concepţia însăşi asupra filmului, de la concepţia politică a regizorului şi să se dea la realizat numai filme care prezintă toate garanţiile din punct de vedere politic şi ideologic.

Eu am discutat cu Pintilie, regizorul filmului „Reconstituirea“. Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relaţii care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariţia unor creaţii de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie şi curajul acestui mare creator. Acest film sau vreun alt film al său nici măcar nu ridică vreo problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme. Însă există o stare de spirit foarte nocivă din acest punct de vedere şi trebuie să se stabilească nişte raporturi de muncă foarte precise, foarte clare, principiale, şi oamenii să înţeleagă răspunderea care le revine şi că sunt salariaţi plătiţi de stat şi nu este numai treaba lor pentru ceea ce pledează filmul respectiv.

(...) Forţa cinematografiei noastre va consta numai în modul în care va fi capabilă să abordeze cu forţă artistică marile probleme sociale ale dezvoltării societăţii noastre şi din acest punct de vedere noi nu am făcut nişte filme care să abordeze cu mare forţă artistică problemele care constituie trăsăturile specifice ale societăţii noastre.

(...) Dacă regizorul se situează pe alte poziţii din punct de vedere politic el nu va lucra cu convingere şi nu va ieşi o operă artistică. (...) Cinematografia mondială este dominată de filme cu violenţă, cu probleme sexuale, filme comerciale şi destul de rar apar filme de mare valoare ideologică. Şi cinematografia din ţările socialiste ridică o serie de probleme, nici acolo nu găsim filme foarte bune (...)

Nicolae Ceauşescu: „Filmul critică nişte miliţieni. Ei şi?“

(...) Eu cred că lucrurile stau pe la jumătate. Totuşi avem ceva în cinematografia noastră. Nu este chiar totul prost. Nu trebuie să vedem totul numai în negru. (...)

Filmul este unul din mijloacele cele mai importante de propagandă. Acum începe să fie un asemenea mijloc important şi televiziunea. (...) noi mai avem experienţa aceasta ca vicepreşedintele Comitetului să fie şi directorul Casei de Filme (...) Acesta este un sector unde nu este bine totuşi ca cei care trebuie să vegheze la conţinutul ideologic să conducă nemijlocit întregul sector, pentru că lucrurile se cam încurcă. Din acest punct de vedere eu am o oarecare rezervă (...).

Trebuie pe urmă să vedem în general organizarea aceasta a celor care răspund direct de scenariu, de regie, de producerea filmelor. Eu văd aproape toate filmele noastre şi apar pe generic o mulţime de nume. Începe cu scenaristul, sunt 2–3 regizori, un director de film, un director artistic, un director tehnic. Să lăsăm numai un director care să răspundă de tot, şi de partea politică, ideologică şi artistică. (...) Să fie o răspundere unică.

Nu sunt chiar de acord că scenariul poate fi bun şi regizorul strică. Scenariile sunt proaste. (...) Trebuie să luăm oameni cu pricepere literară, dintre scriitorii mari care să facă scenariile (...).

După părerea mea asupra scenariului trebuie să punem baza (...) şi apoi să alegem şi regizorul corespunzător cu specificul scenariului. Una este un regizor pentru un film-comedie, alta un regizor pentru un film istoric şi alta pentru un film-dramă. (...) în mod treptat să ne creăm la cinematografie un grup de artişti, pentru că oricum există o deosebire între artistul de teatru şi artistul de cinematograf şi, din acest punct de vedere, filmele noastre, chiar cele bune, suferă de teatralism. (...) putem chiar să-i trimitem pe câţiva la studiourile acestea mari să lucreze acolo un timp. (...) Poate ar fi bine să ne gândim cum să ne organizăm ca în câţiva ani să producem un număr mai mare de filme, mai diverse (...)

Oamenii vor să vadă şi filme de aventuri, dar să le facem într-o formă ca să fie educative. (...)

Filmele acestea din occident sunt axate pe filme de aventuri, poliţiste, filme ieftine, fără conţinut, care nu pun nici o problemă, dar care prind mult la tineret. (...) Am văzut filmul „Simpaticul domn R“. Are succes.

Ar trebui să facem şi noi seriale. Au făcut şi bulgarii. (...) după părerea mea, totuşi, filmele pe care le facem sunt foarte costisitoare. (...) Ar trebui să trimitem chiar şi un regizor să vadă cum se lucrează în America. Nicăieri nu se lucrează ani de zile la un film. (...)

În legătură cu filmul „Reconstituirea“ mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este faptul că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe miliţieni pot să-i critice, că avem mulţi proşti. (...) De aici a pornit toată problema, cum că miliţia nu ar fi de acord că este criticată. (...) Pe urmă, în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l ţineţi pe piaţă atâta timp cât vin spectatori şi să-l trimiteţi şi la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă (...)

(Fragment din stenograma şedinţei Secretariatului CC al PCR din 10 februarie 1970)
Arhivele Naţionale, fond CC al PCR – Cancelaria
Dosar 14/1970, filele 3, 5, 34–53

Coerenţă bolşevică

1957

„În această perioadă, în unele institute de învăţământ superior şi îndeosebi la Timişoara şi Cluj, o serie de elemente reacţionare au agitat printre studenţi idei anarhice, liberaliste, demagogice şi chiar duşmănoase, au făcut agitaţie împotriva disciplinei universitare, împotriva programei de învăţământ, mergând chiar până la a cere scoaterea din program a marxism-leninismului şi a limbii ruse.“

(Din Raportul prezentat de Ion Iliescu la 10 ianuarie 1957 la Plenara CC al UTM, în urma manifestărilor studenţeşti din centrele universitare în contextul Revoluţiei din Ungaria. P.570, vol. Istoria comunismului din România. Documente 1945-1965, Editura Humanitas, 2009.)

1990

„Eu vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă din partea populaţiei Capitalei pentru prezenţa dumneavoastră (n. red.: a minerilor), utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile.“

(...)

„Eu sper ca să întreţinem acest spirit de combativitate, să-l anticipăm, pentru că numai prin acţiunea hotărâtă a tuturor oamenilor de bine, a tuturor cetăţenilor ţării, vom ţine în frâu elementele degenerate, elementele declasate, fanatizate, care vor să destabilizeze ţara.

Eu vreau să vă spun că de altfel, aici nu este vorba numai de forţe din interior, care nu se împacă cu gândul că au pierdut partida, este un scenariu mai larg, pe plan european, a existat o acţiune conjugată a forţelor de dreapta care au mers pe ideea că în toate ţările din Europa de Est trebuie să vină la putere forţele de dreapta.“

(...)

„... trebuie să rămânem cu vigilenţa trează şi să fim pregătiţi pentru orice alte încercări de escaladare, de destabilizare a situaţiei din ţară şi peste tot să întreţinem un spirit de mobilizare şi de luptă a tuturor celor hotărâţi să apere democraţia română, democraţie pusă în slujba celor mulţi, în slujba poporului, nu democraţie care să slujească celor înavuţiţi sau celor care vor să se înavuţească pe spinarea poporului.“

(Din Discurs de mulţumire adresat minerilor, din volumul Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucureşti, editat de GDS şi APADOR-CH.)

2010

Ion Iliescu referitor la scutul antirachetă pe care SUA urmează să-l instaleze pe teritoriul României: „Eu aş fi cam împotrivă“.

Din fragmentele de discurs de mai sus observăm că, de peste 50 de ani, Ion Iliescu se pronunţă apăsat şi cu consecinţe în privinţa întâmplărilor importante prin care trece România. Visul de a se aşeza pe scaunul lui Nicolae Ceauşescu i s-a împlinit în decembrie 1989, atunci când, cu jertfa de sânge a unor oameni, ceasul istoriei bătea o cu totul altă oră decât cea a socialismului / comunismului. Mai observăm că, în structura sa interioară, Ion Iliescu a rămas credincios aceloraşi „idealuri“, fără ca sistemul său de referinţe să sufere vreo modificare. Chiar şi expresiile au rămas aceleaşi, iar când se înfurie, gestica sa trădează o muncitoresc-revoluţionară stilistică interioară, care stârneşte celor mai în vârstă spaima, iar celor mai tineri, veselia. A înghiţit rigorile democraţiei, NATO şi UE ca pe o untură de peşte, doar ca să rămână la putere. Reamintim că a fost singurul lider din spaţiul fost comunist care, după 1989, dorea un tratat de prietenie cu URSS. Noroc că aceasta s-a dezintegrat la timp. Astăzi, poligonul de încercare al bătrânului bolşevic a rămas PSD. Acolo încă mai înnoadă şi deznoadă iţele unei politici revolute. La congresul de peste câteva zile al PSD, Ion Iliescu va fi din nou vedetă, sub ochii vicleni ai unui Vanghelie, Geoană, Mitrea, Năstase...

Rodica Palade, 16.02.2010, Revista 22

Articol citit de 1894 ori.

Alte articole