Nu mulţi dintre noi îşi mai aduc aminte cum a început totul, acum 20 de ani: de la un miting al partidului numit PNŢCD, în acel moment far al opoziţiei române, care avea doi lideri de calibru – legendarul Corneliu Coposu şi prea des trecutul cu vederea Ion Raţiu (cred, unul dintre puţinii oameni realmente normali în România acelei vremi!). Dar nici măcar aceşti doi capi ai aceluiaşi partid nu se înţelegeau între ei. Nu împart aici vina; doar constat. Acel partid azi nu mai există (unii mă veţi contrazice, spunîndu-mi că „ba da, mai există“; caz în care-mi vin în minte cuvintele nepieritoare ale unei foste distinse, apoi sinistre, soţii: „Dovada! Vrem dovada!“).
Cam pe-atunci, în aprilie 1990, URSS încă exista, iar Mihail Gorbaciov lansa la Moscova un „plan de accelerare a reformelor“ – inclusiv cu un vast program de „denaţionalizări“. În aprilie ’90, Iugoslavia exista şi ea, încă. Pe hîrtie, era un stat prosper – care producea, cum am mai scris aici, o excelentă gumă de mestecat! În viaţa reală, acolo se ascuţeau săbiile. În acea lună, Slovenia şi Croaţia organizau – separat – alegeri, şi în ambele cîştiga opoziţia anticomunistă: slovenul Kucˇan (un fost comunist „răspopit“) şi croatul Tudjman (un fost disident naţionalist), dacă aceste nume vă mai spun azi ceva. Cei doi n-aveau nimic în comun – în afară de dorinţa de a sparge Liga Comuniştilor Iugoslavi, baza establishment-ului uneia dintre cele mai frumoase (şi şubrede) federaţii care au existat în istoria secolului al XX-lea.
În aprilie 1990 era ceva zarvă şi în RDG – dacă aceste iniţiale, şi ele, vă mai spun oarece. În chiar acele zile, liderul est-german Lothar de Maizière purta discuţii aspre cu liderul vest-german Helmut Kohl, cerîndu-i să accepte o paritate unu la unu între Deutsche Mark şi marca estică. Nu era foarte clar dacă şi cînd se vor uni cele două Germanii („da“ – spunea Bush-tatăl; „mmmddda“ – spuneau Gorbaciov, Mitterrand şi madam Thatcher).
Tulburări mari şi în Polonia, în acel aprilie 1990: în grupul omogen al Solidarităţii de altădată apăreau fisuri: Lech Walesa, de o parte, Adam Michnik şi Tadeusz Mazowiecki, de alta. Primul avea să ajungă peste cîteva luni preşedinte şi avea să-l sape puternic pe ultimul, încă prim-ministru (în Polonia, conflictul dintre preşedinte şi premier pare a fi un fel de hobby elitist). În aprilie ’90 numai ţara numită Cehoslovacia era, în zona noastră, relativ calmă. Cu tact, fumînd ţigaretă de la ţigaretă, preşedintele Vaclav Havel fusese la Moscova şi obţinuse de la Gorbaciov retragerea eşalonată a armatei sovietice, din ţara sa. „Băieţii pot să mai bea cîteva beri înainte de plecare“ – ar fi spus cehul, iar rusul ar fi zîmbit acru. În fine, tot în aprilie 1990 un june politolog nipono-american, pe nume Fukuyama, lucra de zor la o carte (dezvoltare a unui eseu publicat în vara lui ’89) prin care desluşea întreaga istorie a viitorului: istoria s-a sfîrşit, democraţia liberală e pe cale să învingă plenar – spunea el.
În acel context apărea, în România, în mijlocul Bucureştiului, pe 22 aprilie ’90, locul de poveste numit Golania: un simbol al diviziunii ce stăpînea atunci ţara, între cei „cu trandafiru’“ (majoritari) şi ceilalţi („menşevicii“ epocii). Pe scurt: şi unii, şi alţii la fel de schizoizi (o spun cu nostalgie, ca fost „student-golan“). Douăzeci de ani bătuţi pe muchie trecut-au şi multe dintre vedetele TV de azi ale României erau atunci nişte sugari analfabeţi (unele au rămas la fel pînă în prezent). O recapitulare: URSS, Iugoslavia, RDG, RFG, Cehoslovacia nici măcar nu mai există. La fel, şi marca germană. Tudjman şi Mitterrand, Coposu, Raţiu şi Vali Sterian au murit; iar alţi eroi ai epocii au ieşit la pensie. Denaţionalizarea în Rusia a reuşit briliant – vezi vilele londoneze ale unor Berezovski sau Abramovici. Europa e alta, România e alta. Cît despre teza lui Fukuyama, n-o mai ia nimeni în serios.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu unul, acum, cînd mi se cere să spun un nume reprezentativ pentru Piaţa Universităţii dau în bîlbîială. Marian Munteanu? Studenţii de azi nici nu mai ştiu who the fukuyama is Alice (de parcă noi am fi ştiut, atunci!). Doina Cornea? Idem, din păcate. Miron Cozma? Ăsta-i din alt film, cu mineri. Gheorghe Zamfir? Please, no! Şi, cu riscul de-a scandaliza, zic şi eu că s-ar putea să ajungem, într-un viitor, la concluzia că singurul beneficiar real al Pieţei Universităţii şi singurul nume de care Golaniada s-a lipit iremediabil precum timbrul de scrisoare rămîne – aţi ghicit, ştiu – Ion Iliescu.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti și scrie pe blogul Geopolitikon.
Adrian Cioroianu, mai 2010, Dilema Veche
