Corneliu Coposu Fan Page

Distrugerea ţărănimii - Lavinia Betea - Jurnalul - 17/08/2006

Înapoi la Securitate și securiști

tablou

MARTIRII COLECTIVIZARII

Dupa 17 ani de inchisoare, Corneliu Coposu a povestit despre taranii din puscarii.

In 1991, Corneliu Coposu mi-a povestit despre taranii cunoscuti in puscariile prin care a trecut. Convorbirea s-a purtat in casa fostilor colegi de deportare in Baragan, sotii Maria si Ioan Hui din Ghioroc (Arad). A fost publicata integral in "Sfarsitul libertatii" (Mirton, Timisoara, 1993). Subtitlurile relatarii lui Corneliu Coposu imi apartin.

CRIZA DE LANTURI.

"In toate puscariile erau tarani care in primii zece ani de pedeapsa erau amestecati cu detinutii de drept comun. La Jilava, bunaoara, era un mozaic din toate regiunile tarii, pentru ca aici erau trimise de organele locale de securitate, cazurile considerate de ei mai grave pentru ancheta. La Aiud soseau loturi cu condamnari de peste 15 ani si aici erau, de asemenea, tarani din Banat, Transilvania, Vrancea. Transportul de la o puscarie la alta a puscariasilor cu condamnari de peste zece ani se facea in lanturi. In criza de lanturi se prindea piciorul unui detinut de al altuia, asa ca paseau si erau imbarcati in duba in pereche, lanturile fiind taiate doar atunci cand ajungeau la destinatie."

OAMENI INCRANCENATI.

"Cum erau taranii din puscarii? Oameni incrancenati. Foarte sobri, absolut ireconciliabili cu sistemul. Erau decisi cu totii ca la iesirea din puscarie sa continue atitudinea de fronda. Aveau o cultura subreda, nu aveau preocupari intelectuale si-atunci fermentau in gand. In inchisoare, preocuparea de capetenie pentru unii era obsesia foamei sau a frigului, pentru altii, grija pentru cei ramasi acasa despre care isi dadeau seama ca o duc foarte greu si ca sunt supusi mizeriei. Unii erau pesimisti in ceea ce priveste viitorul, altii erau convinsi ca o data ce ajung acasa intra sub o umbrela protectoare, abtinandu-se de la orice manifestatii care sa-i duca in situatia ce i-a trimis in puscarie. La tarani nu existau asemenea ganduri. N-am intalnit tarani pe care sa-i fi temperat puscaria, sa-i fi determinat la cumintenie post-penitenciara! De obicei isi petreceau o mare parte a timpului clocind niste sentimente de razbunare care te ingrozeau. Se delectau imaginandu-si ce grozavii or sa faca ei, dupa eliberare, acelor persoane datorita carora socoteau ca au fost arestati. "Acum, daca scapi peste trei sau cinci sau opt ani, te cumintesti?", intrebam pe vreunul. Raspunsul era invariabil: "Eu? Da, de unde!".

SIBERIA ROMANILOR.

"Inchisorile n-au fost singurul loc de martiriu al taranilor. Foarte multi tarani au fost dislocati si aruncati intr-un loc indepartat de locuinta si de mediul lor de afirmare. Asa se face ca Dobrogea a devenit Siberia romanilor.

PUSTIUL DEPORTARII.

Aici erau terenuri intinse, deci o zona unde puteai fi izolat si controlat. Dobrogea era un intins vast, lipsit de mijloace de combustiune. Nu aveai posibilitatea de a te incalzi decat cu baligi uscate. Combustibil de lux erau cocenii de porumb, dar va dati seama de cat de putini puteai dispune! Kilometri intregi nu gaseai un singur lemn sau o singura piatra!"

INSTINCT DE PROPRIETATE.

"Dupa o perioada de confuzie, instinctul de proprietate si de afirmare a acestor tarani ii determina sa-si exprime si in aceste conditii anormale dragostea de pamant. In aceste sate strategice, netrecute pe harta, ei au facut minuni, infirmand conceptia locala privind posibilitatea de cultivare a pamantului, care era, de fapt, o explicatie a unui anume sentiment de confort si lipsa de initiativa. Deportatii au demonstrat fapte ce i-au pus in inferioritate pe localnici. Astfel, au demonstrat ca si pe Baragan se pot cultiva legume, in timp ce localnicii de-acolo se limitau la usturoi. Nici unul nu cultiva ceapa sau ardei in ideea ca pamantul de-acolo nu se preteaza la asemenea culturi, in timp ce taranii deportati au scos vinete de doua kilograme, rosii extraordinare, ardei uriasi.

Toate acestea le-am vazut in satul Rubla, unde mi-a fost stabilit domiciliul obligatoriu dupa inchisoare. Am stat acolo intre 1964-1966. Parte din deportati fusesera atunci intorsi acasa cand am sosit eu. Rand pe rand i-au rarit, asa ca eu cand am sosit acolo am mai gasit doar cateva familii de tarani. Faceau comert cu legumele cultivate de ei pe cand localnicilor nu le venea sa creada ca ele cresc intr-adevar pe Baragan.

Satele acestea strategice au avut si un rol bun: au fost o scoala pentru taranimea din Baragan, care se limita la agricultura doar la cateva cereale a caror cultura o mostenisera din batrani."

"Din tot ce insemna viata cotidiana, era evidenta tendinta de a ne ingropa pe toti intre zidurile puscariei. Va inchipuiti ce reprezinta pentru un individ 500 de calorii monofage, alimentatie zilnica! Absenta baii, imposibilitatea de a te incalzi iarna, bataia frecventa..."

"Opt ani de zile (in inchisoarea Ramnicu-Sarat n.n.) nu am schimbat nici un cuvant cu nimeni. Dupa aceea mi-a fost foarte greu sa-mi reiau deprinderea de a vorbi. Uitasem sa graiesc. Se facea greu legatura intre idei si coardele vocale."

"Comparativ cu izolatorul, imi amintesc cu placere timpul petrecut in detentie comuna. Eram inghesuiti si ghemuiti acolo 30-40 de insi intr-o celula prevazuta initial pentru a cuprinde cinci-sase persoane Lucrurile se desfasurau insa cu destula variatiune ca sa nu te plictisesti". - Corneliu Coposu

INCHISORILE LUI CORNELIU COPOSU

Despre inchisorile sale, fruntasul taranist Corneliu Coposu a povestit: ""Eu am trecut prin 17 inchisori in 17 ani si jumatate. In unele am stat mai putin. La Sighet numai sase luni. Acolo erau marile personalitati politice ale vremii, duse tocmai pentru ca inchisoarea era cea mai apropiata de rusi. Initial, fruntasii partidului nostru au fost plasati la Galati, tot aproape de frontiera cu rusii. Aceasta, in ipoteza ce-o aveau in vedere sovieticii: daca s-ar fi produs cumva o insurectie a populatiei, puteau usor sa-i aiba la indemana pe condamnati. Si din acest motiv, puscaria din Sighet era cea mai buna - situata la numai vreo suta de metri de granita sovietica&!

Am facut puscarie "in comun" la Jilava, la Pitesti, la Gherla, la Uranus si bineinteles, in arestul de la Ministerul de Interne. In plus, in lagarele de munca, unde am fost trimis in timpul detentiunii - la Ghencea, la Popesti-Leordeni, la Bragadiru, la Capul Midia - , am fost in comun cu alti detinuti.

In ultimii opt ani de zile am stat insa singur in celula. Eram la Ramnicu-Sarat intr-o inchisoare de exterminare. Au murit toti cei incarcerati acolo, in afara de cinci. Doar cinci au supravietuit. Acolo a murit in 1963 si Ion Mihalache, unul dintre fruntasii partidului taranesc. Avea 83 de ani, isi pierduse auzul, era foarte slabit, dar trebuia sa suporte, fara vreo indulgenta, rigorile inchisorii. Era un regim infernal. A fost o inchisoare de exterminare si obiectivul pe care si l-au pus guvernantii este evident, deoarece aproape toti au murit acolo... Incarceratii erau fruntasi ai Partidului National Taranesc, cativa supravietuitori ai guvernului Antonescu, cativa mari prelati, printre care si cei care fusesera fruntasi ai Unirii Transilvaniei cu Regatul Romaniei. Si toti cei ce si-au gasit sfarsitul au fost ingropati in groapa comuna..."

TARANI SI INTELECTUALI

"Din pacate, multi intelectuali nu au avut fermitatea de a accepta sacrificiul pe care trebuia sa-l faca, sa se considere ce erau: victime ale procesului de restructurare al societatii. Si-atunci se pretau la anumite lucruri umilitoare cu scopul de a castiga bunavointa gardienilor. Pentru aceasta, unii mergeau mai departe, pana la a-si denunta tovarasii. Taranii in schimb au dat un bun exemplu. Erau sobri si fermi, nu se pretau la nici un compromis cu structurile de penitenciar."

"MENTALITATI" ALE "OBSEDANTULUI DECENIU"

"Imi amintesc cum Dumitrescu, directorul inchisorii din Pitesti, l-a intrebat pe unul: 'Ce condamnare ai?'; 'Mi-au dat sapte ani', raspunde omul; 'Ce-ai facut?'; 'N-am facut nimic'; 'Cum n-ai facut nimic, ma?'; 'N-am facut nimic. Absolut nimic.'; 'Ma, nu se poate, zice directorul. Daca nu faceai nimic, iti dadeau maxim cinci ani. Dar daca ti-au dat sapte, ceva-ceva ai facut tu...' Aceasta era mentalitatea vremii. Pana la limita de cinci ani se dadeau condamnari cu mare usurinta. Cel mai adesea, pentru suspiciuni care nu erau intemeiate pe vreun document sau marturie. Era suficient ca vreun om sa denunte pe vreun altul ca e contra regimului, ca acela sa fie arestat si in fata instantei - fara nici un punct de acuzatie sau incadrare in codul penal - ii dadeau patru ani. Iar daca primea o condamnare mai mare, insemna ca exista un indiciu ca poate fi facut vinovat cu ceva. Aceasta era mentalitatea. Oamenii incepusera sa se obisnuiasca si cu asta. Am cunoscut persoane absolut nevinovate, care compareau in fata instantelor militare cu certitudinea si resemnarea ca vor fi condamnati un an-doi, isi vor duce la capat pedeapsa dupa care isi vor vedea mai tare de treaba fara sa se planga".

AJUTORUL CREDINTEI

"O conditie indiepensabila existentei este echilibrul spiritual. Este adevarat ca multe depind de conditia fizica a omului, dar cei care s-au prabusit au fost oameni lipsiti de rezistenta morala. Detinutii de drept comun aveau o rezistenta psihica limitata. Nu rezistau, in general, la singuratate. Taranii care privesc lucrurile empiric au simtul eternitatii. Si-atunci, instinctul de conservare ii facea sa se refugieze in misticism. In inchisoare, absolut toti taranii se rugau."

Lavinia Betea - Jurnalul - 17/08/2006

Articol citit de 3901 ori.

Alte articole