Numele şi prenumele: Guşatu Ioana
Adresa: str. Antonius Caracalla, Caracal, Olt
Vârsta: 17 ani
Şcoala: Colegiul Naţional „Ioniţă Asan”, Str. Nicolae Titulescu, Nr. 37-39, Caracal, Olt
Clasa: a XI-a H
Profesor coordonator: Marica Jeana

Motto: “ Nu cred că mi-a spus cineva, vreodată, tovarăşe, nici măcar din greşeală”

(Corneliu Coposu)

Da, eu adolescenta de 17 ani şi un pic, care am cunoscut comunismul indirect, şi care am considerat că nu am nici un drept să-l judec, m-am hotărât acum să cunosc acest regim prin intermediul acestui concurs. Iniţial, l-am privit ca pe o curiozitate, mai apoi a devenit o provocare. Despre Corneliu Coposu nu ştiam mai nimic. Urmărisem, dar fără interes, câteva episoade din serialul Luciei Hossu-Longin, „Memorialul Durerii”. Despre comunism ştiam câte ceva de la părinţii mei, dar mai ales de la bunici. Îmi vorbiseră de cozile interminabile la care erau nevoiţi să stea pentru a cumpăra pâine, carne, lapte, dar şi îmbrăcăminte, şi alte lucruri de mai mică importanţă, de raţionalizarea produselor alimentare de bază, de lipsa multora dintre libertăţile pe care azi le avem. Unele dintre ele mi se păruseră fantezii ale bunicilor, neputând să-mi imaginez aşa ceva: raţie de pâine, carne, ulei. Aşa m-am hotărât să cunosc adevărată faţă a comunismului, prin prisma oamenilor care au avut de suferit de pe urma acestuia.

Am plecat de la motto-ul cu care am început referatul. Cuvântul „tovarăşe” mi-a rămas în memorie de cum am citit textul şi nu am înţeles de ce lui Corneliu Coposu nu-i plăcuse acest apelativ. Mi-am dat seama, după ce m-am documentat, că de fapt acel cuvânt ascundea suferinţa unui om, suferinţa unui popor întreg. Biografia omului Coposu putea fi biografia oricărui om din România interbelică: fiu de preot, potropopul unit Valentin Coposu, urmează facultatea de drept din cadrul Universităţii „Ferdinand”, din Cluj. Devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, şi chiar apropiat al lui Iuliu Maniu – secretar politic, iar mai apoi particular. Până aici nimic deosebit, dacă ne gândim că tinerii din Transilvania, care proveneau din familii de intelectuali, urmau facultăţile de drept sau teologie, şi se înscriau în partidul care realizase unirea. Destinul, idealul pe care l-a urmat şi înfăptuit, credinţa şi speranţa în căderea regimului care a distrus elita politică, intelectuală, militară a României, nu putea să nu mă impresioneze şi chiar marcheze, într-o lume a prezentului în care valorile, idolii lipsesc, sau pe care noi, tinerii ni-i recrutăm din ceea ce ne oferă prezentul: un Gigi Becali, care îmbogăţit peste noapte, aruncă cu bani în stânga şi dreapta, frizând parcă bunul simţ, un Corneliu Vadim Tudor, sau Voiculescu, care până în 1989 serveau, sau ridicau ode conducătorului iubit şi partidului.

Probabil, că azi dacă aş fi scris despre Corneliu Coposu, preşedinte al României postcomuniste, ar fi rezultat un eseu de câteva pagini, fără esenţă, fără sentiment, ci doar cu multă cerneală. Aş fi admirat mai puţin persoana care, după ani mulţi de puşcărie – 17 ani şi jumătate - , ar fi urmărit posturi politice, recuperarea unor pământuri, fabrici, sau mai ştiu eu ce averi, nu că nu le-ar fi meritat. Dar un om care, timp de 17 ani şi jumătate, este supus la tratamente care dezumanizează omul, îl transformă în unealtă, iar după închisoare, rămâne fără familie, cum poate fi privit? Cu respect, ar spune unii, sau cu admiraţie, dar sunt convinsă, că Seniorul, cum a fost numit în semn de respect, nu ar admite. Nimic din ce s-a întâmplat în toată perioada detenţiei, ca şi după, nu a făcut un subiect de publicitate, sau campanie electorală. Singurul aspect pe care l-a urmărit, după 1990, a fost să îndeplinească un testament, acela al înfiinţării Partidului Naţional Ţărănesc. Şi a reuşit.

Consider, la 13 ani de la dispariţia lui Corneliu Coposu, că noi nu l-am preţuit aşa cum se cuvine, nici cât s-a aflat în viaţă, nici după ce a trecut în eternitate. Nu ştiu dacă ridicarea unor statui, sau numirea unor străzi răspunde dorului de Seniorul Coposu; cu el a dispărut o lume care s-a ghidat după alte valori. Nici nu ştiu dacă soluţia politică pentru România postdecembristă era Corneliu Coposu. Poporul român stătuse prea mult timp sub comunism, iar valorile democraţiei interbelice, dispăruseră şi apăruseră acum, după 1989, dar necunoscute generaţiilor de români. Avea dreptate când, cu mult tact şi diplomaţie, dar manifestând şi toleranţă faţă de un regim care-i distruse tot, carieră, familie, viaţă, afirma că: „ ceea ce a pierdut poporul român prin comunism nu poate fi compensat în viaţa a două sau trei generaţii”. O previziune sumbră, mai ales că şi eu mă simt făcând parte din aceste generaţii. Aş vrea să pot schimba ceva, să arăt tinerilor de vârsta mea că în viaţă contează mai puţin valorile materiale şi mai mult cele spirituale, cele care se regăsesc în demnitate, cinste, credinţă, toleranţă faţă de cel care ţi-a făcut rău. Câţi dintre noi deţin aceste calităţi? Oricum, nu oamenii pe care noi îi avem azi modele. Mă sperie gândul că fac parte dintr-o generaţie de tranziţie, dar sunt conştientă că este un sacrificiu prea mic, în comparaţie cu cel făcut de generaţia Coposu. Dacă Seniorul a avut de împlinit un crez, eu şi tinerii de vârsta mea avem de dus mai departe acest ideal. Moartea lui Corneliu Coposu a scos mii de oameni pe străzi. Oare să fi simţit poporul că cel care-şi jertfise viaţa şi familia o făcuse dezinteresat? Răspunsul nu poate fi decât „DA”. Uneori, apreciem omul de lângă noi, după ce nu mai este; nu l-am apreciat cât a trăit, nu am învăţat nici după moarte sa. În 1995 primea din partea Republicii Franceze Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer pentru întreaga sa activitate, dar îndeosebi pentru rezistenţa sa la opresiunea comunistă. În alocuţiunea de răspuns, considera că înalta distincţie aparţine poporului, pentru că „patriotismul este dragostea discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment (…); un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”, era mai mult decât o declaraţie de dragoste făcută de Corneliu Coposu ţării.

La anul voi împlini vârsta care îmi permite să mă manifest ca cetăţean. Multe sunt gândurile care mă frământă. Mă întreb care sunt criteriile pe care să le îndeplinească cel care mă va reprezentă politic. În jurul meu văd numai nonvalori, pentru că deceniile de comunism au săpat adânc în mentalul oamenilor. Cunoscându-l pe Corneliu Coposu mi-am regăsit calităţile pe care să le caut la viitorul preşedinte. Mi-este teamă că voi avea o mare dezamăgire; calităţi precum: demnitate, curaj, onestitate, spirit tolerant, spirit de jertfă lipsesc cu desăvârşire. Voi trece peste dezamăgirea aceasta cu speranţa că noi tinerii vom regăsi acele valori morale după care să organizăm societatea. Nu aş putea încheia referatul meu decât cu un alt citat din crezul Seniorului: „Sper că generaţia viitoare care va prelua ştafeta se va achita de răspunderea care va apăsa pe unerii ei, şi că obiectivele pe care le-a ţintit de 148 de ani partidul nostru vor fi duse la îndeplinire”.

Ţa moartea Seniorului a trezit Democraţia şi valorile ei trebuie apărate cu orice preţ. Toucqville spunea că este un sistem prost de guvernare, dar cel mai bun din cele existente;

"Deceniile de comunism au facut mai mult rau Romaniei decat au facut cele doua razboaie mondiale la un loc, intrucat acestea nu i-au denaturat spiritualitatea."
Fragment 'Retrospective asupra istoriei contemporane' - Corneliu Coposu

Datoria de onoare a fiecărui român conştient este de a contribui la lupta pentru apărarea democraţiei şi pentru instaurarea principiilor generate de spiritul moralei creştine.
Fragment 'C. Coposu în dialog cu C. Coposu'

Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricînd viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.
Fragment 'C. Coposu în dialog cu V. Arachelian'

Sper că generaţia viitoare care va prelua ştafeta se va achita de răspunderea care va apăsa pe umerii ei, şi că obiectivele pe care le-a ţintit de 148 de ani partidul nostru vor fi duse la îndeplinire.
(la 15.01.1995 din C. Coposu în dialog cu V. Arachelian)
Fragment 'C. Coposu în dialoguri cu Doina Alexandru'

...Crima majoră a comunismului este instaurarea complexului relei credinţe.
De cînd există psihologie colectivă se cunosc cele două complexe: de inferioritate şi de superioritate. Aşa le-am învăţat la şcoală şi probabil aşa o să se înveţe şi de acum înainte.
Comuniştii au realizat însă o performanţă: au inventat şi cultivat complexul minciunii, complexul relei credinţe. Cum? Obligînd copiii de la vîrsta cea mai fragedă să mintă şi să-şi dedubleze personalitatea.
(C. Coposu în dialoguri cu Doina Alexandru)