Corneliu Coposu Fan Page

Victor Constantin Vlăduţ - "Corneliu Coposu, politicianul simbol al României contemporane"

Înapoi la Lucrările Câștigătoare

Trăim astăzi într-o lume plămădită rău în care parcă nu mai există dragoste şi respect pentru oameni. Nu mai sunt sentimente, nu mai este nobleţe, a dispărut generozitatea. La cel mai înalt nivel nu mai sunt modele pentru noi, generaţia tânără. Poate tocmai de aceea, în oraşul meu natal, Dr. Tr. Severin, atât cât îmi pot da eu seama, Cornelui Coposu este personajul politic din perioada postdecembristă cel mai respectat şi mai cunoscut atât de generaţiile vârstnice, cât şi de tineri. Pentru frumuseţea lui umană, tenacitatea, dăruirea, pentru sufletul său curat, nobil, virtuos şi însufleţit de năzuinţe sfinte, românii văd în el un simbol.

O statuie a lui a fost amplasată în ultimul deceniu ( prin grija şi străduinţa AFDP, filiala Mehedinţi , a ţărăniştilor mehedinţeni dar şi a multor oameni apolitici ) într-o zonă a oraşului cel mai mult frecventată de tineri : în vecinătatea Casei Tineretului, a centrului universitar şi liceal. De aceea, nu este de mirare că tinerii se interesează cine a fost acest OM şi dovada că nu vor să-l dea uitării sunt florile schimbate frecvent pe soclul statuii .

După părerea mea, lui C. Coposu i s-ar potrivi de minune versurile din poezia lui Mihai Eminescu, « La steaua.. »:

« Icoana stelei ce-a murit
Incet, pe cer se suie.
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e”.

Românii au putut simţi cu adevărat imensitatea pierderii abia când el nu a mai fost, când au constatat cu durere nedisimulată că odată cu el s-au stins speranţele că cineva le mai poate da nădejde de mai bine. Înmormântarea Titanului a scos în stradă România. Aşa o mare durere şi participare nu s-a mai văzut în această ţară, cel puţin de trei generaţii încoace. Am aflat şi noi că stratul de flori pe care înainta cortegiul funerar era aşa de gros, încât autorităţile se pare că au fost jenate că nu au decretat doliu naţional, aşa cum Corneliu Coposu ar fi meritat. Abia atunci, la înmormântare, s-a putut într-un fel dovedi imensa popularitate pe care acest mare patriot o avea în rândul poporului său. Mai mare dovadă de iubire nici că se putea ! Guvernanţii noştri au dovedit şi cu acel prilej că sunt complet străini de popor, de năzuinţele şi trebuinţele sale. Regele a fost oprit să participe la funeraliile celui de care fusese legat o viaţă printr-o statornică şi trainică prietenie. O altă bilă neagră pentru guvernanţi pe care poporul a taxat-o imediat. De peste tot se striga: “Regele Mihai!”, “Regele Mihai!”.

Nu ştiu în ce măsură în restul ţării vârstnicii se străduiesc să aducă la cunoştinţa tinerilor viaţa şi lupta “Titanului din Bobota”, dar ştiu că la noi acest lucru se întâmplă. Un mare merit îl are, în acest sens, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici care nu pierde nici-un prilej să evoce pe marele dispărut, luând de fiecare dată legătura cu Inspectoratul Şcolar Judeţean şi de fiecare dată la manifestările organizate participă mulţi tineri, în special elevi.

La şcoala mea, eu şi colegii mei am avut norocul să avem profesoară de istorie o doamnă, fostă deportată cu familia în Bărăgan, chiar la Rubla, pe Valea Călmăţuiului, acolo unde Corneliu Copocu şi-a petrecut doi ani din viaţă cu domiciliu obligatoriu. De la dânsa am aflat extrem de multe lucruri despre Corneliu Coposu şi, mai mult de atât, la întoarcerea dintr-o excursie în Deltă, a insistat să ne abatem puţin, să vedem locul unde câteva sute de oameni au fost abandonaţi în iunie 1951 sub cerul liber, într-un câmp cultivat cu bumbac, pe o caniculă cum n-a mai fost înregistrată niciodată în România, nici nu mai fusese până atunci, fără apă, fără mâncare, fără posibilitatea de a se adăposti la vreun loc umbros, doar pentru vina de-a fi fost buni români, fruntaşii satelor de unde fuseseră “luaţi”. Rubla este un muzeu viu, sau aşa l-am perceput noi.

Am stat preţ de câteva ore acolo de vorbă cu un bătrân, Grişa Ene, unul din puţinii rămaşi dintre deportaţii aduşi aici de comunişti. El nu mai voia să plece pentru că aici avea înmormântaţi părinţii, un copil şi nevasta. Nici nu avea unde să se ducă, fiindcă fugise în 1940 de « tătucul Stalin » din Basarabia, se aşezase cu familia în Banat şi de acolo, tot la ordinul « tătucului » fusese deportat în Câmpia Bărăganului.

El ne-a vorbit mult şi de Corneliu Coposu. Era extrem de recunoscător că omul acesta s-a gândit la ei,cei rămaşi în C.Bărăganului, i-a vizitat de câteva ori şi le-a oferit nu numai promisiuni cum făceau ceilalţi guvernanţi. A adus electricitate la Rubla, pentru că la sfârşit de secol XX ei nu beneficiaseră de aşa ceva, le-a dăruit la toţi locuitorii Rublei, 11 familii la data aceea, câte un televizor şi un aparat de radio. Dar, lucrul de care bătrânul era cel mai mândru, era faptul că fostul lor consătean şi tovarăş de suferinţă îi trimisese în dar o bicicletă, cu care bătrânul îşi mai putuse îndulci traiul o vreme, depalasându-se cu uşurinţă pentru nevoile multe pe care le aveau în acel loc uitat de lume. Şi mai erau mândri de ceva : C.Coposu îl adusese la Rubla pe însuşi regele Mihai, cinste pe care n-o vor putea uita toată viaţa.

Am văzut şi monumentul ridicat prin grija lui C.Coposu la marginea satului Rubla « În memoria celor deportaţi de comunişti în perioada 1951-1964 », un gest frumos pe măsura caracterului acestui OM. Te înfiori citind versurile de pe monument, ştiind ce se ascunde în spatele acelor cuvinte.

Timpul era scurt, dorinţa bătrânului de a se destăinui era foarte mare şi a noastră de a asculta la fel de mare. A fost o lecţie de istorie inedită, dar de neuitat.

Am aflat atunci despre Corneliu Coposu lucruri care l-au înălţat în sufletele şi inimile noastre foarte sus. Era tânăr ca vârstă, dar bătrân ca înfăţişare în anul sosirii sale la Rubla : 1962. Era foarte bolnav, distrofic, dintr-un munte de om de peste 100 kg. cât avusese la data arestării de către comunişti, în 1947, şi dintr-un campion la karate ajunsese numai os şi piele. A fost îngrijit cu devotament la Rubla de mama sa şi una dintre surori, al cărei nume nenea Grişa nu-l mai ştia. Chiar bolnav, Coposu era dornic să comunice cu oamenii şi era atât de bogat sufleteşte încât bătrânului îi era peste puteri să-i descrie frumuseţea morală. Deportaţii de la Rubla au putut cunoaşte evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele lui suferinţe, rănile trupului şi ale sufletului său, pentru că acest om trecuse prin iad, a fost chinuit de Satana, a dat piept cu antihristul dar a rămas pur. Stătuse în închisoarea de la Râmnicu Sărat 6 ani într-un regim de izolare severă încât uitase şi să vorbească. Era noua găselniţă a comuniştilor de a distruge toate resorturile sufleteşti ale omului. Cei ce supravieţuiseră perioadelor de exterminare prin foamete şi torturi umane urmau să fie distruşi psihic prin aceste nemaiîntâlnite măsuri de izolare. Coposu trecuse prin 9 ani de arest preventiv, fără să fi fost judecat sau învinuit pentru ceva, când a ajuns la Râmnic. Aici şi în alte temniţe de care se umpluse România comunistă a fost distrusă o întreagă generaţie de tineri talentaţi şi înzestraţi care ar fi dus în universalitate faima culturii româneşti.

C. Coposu i-a învăţat să gândească mai profund şi subtil pe colegii de suferinţă. De la el au căpătat deportaţii Rublei respectul sfânt pentru adevăr, au învăţat să drămuiască lucrurile cu mai multă înţelepciune. El însuşi învăţase acest lucru în lungii ani de temniţă când durerea, groaza îi pătrunseseră în suflet, în trup, în minte. Trecuse prin temniţele de la Văcăreşti, Jilava, Malmaison, Piteşti, Craiova, Aiud, Rm. Sărat, Poarta-Albă, Capul Midia, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla, ş.a., vreme de 17 ani. In aceste închisori a clocotit cea mai pură spiritualitate în cele mai cumplite condiţii socio-politice. Prin rezistenţa sa fizică şi marea credinţă în Dumnezeu moştenită din familie, de la mai multe generaţii de preoţi din care descindea, C. Coposu s-a străduit să-i ajute pe cei prigoniţi, batjocoriţi şi răstigniţi.

A avertizat cu mulţi ani înainte de a fi arestat că primejdia ce-i ameninţa pe români era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivei de dezvoltare ca naţiune independentă în viitor.

După « eliberare » C.Coposu a fost silit să se istovească la « muncile de jos » ale societăţii « egalitariste » marxist-leniniste, pus la cheremul unor imbecili care îl batjocoreau şi îl tiranizau. A fost discreditat în faţa opiniei publice şi nu a avut posibilitatea să se apere. A fost urmărit necontenit, chiar dacă nu făcea nimic rău, dimpotrivă.

Un om cultivat, cu credinţă, cu idei, cu idealuri era, pentru comunişti, un duşman din principiu. Idealul lor era un popor încovoiat, care să nu gândească şi-Doamne fereşte !-să acţioneze. C. Coposu şi ceilalţi deţinuţi politici reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor, ori, tocmai puterea aceasta de influenţă naţională era vina pe care nu le-o puteau ierta « tovarăşii ». Vibra în ei sufletul milenar al unui neam şi acesta trebuia distrus. Între deţinutul C.Coposu şi urmăritorii lui stătea sufletul său nepătat, nobil, virtuos şi însufleţit de năzuinţe sfinte. Nu apăra decât un crez, un vis, un ideal, o credinţă. Dorea să formeze o elită de înaltă ţinută care să preia în mâinile sale destinele neamului românesc.

A devenit după 1989 liderul opoziţiei faţă de regimul « de tranziţie » dominat tot de foştii activişti de partid şi de stat care chinuiseră în timpul regimului comunist un popor întreg şi care după revoluţie căutau să monopolizeze puterea executivă şi legislativă. Inţelegând că revoluţia a fost furată de aceiaşi cloacă roşie, înzestrată cu aceleaşi reflexe totalitare de pe vremea lui Ceauşescu, C. Coposu s-a « înhămat » la misiunea grea de a conduce opoziţia în România postcomunistă. Pentru meritele sale de excepţie era mereu căutat de ziariştii români şi străini, invitat de şefi de state cu foarte mare tradiţie în democraţie – Franţa, SUA, Belgia, Olanda, Germania, Anglia, etc. ; a fost decorat de preşedintele Franţei cu cea mai înaltă distincţie a Republicii Franceze, Ofiţer al Legiunii de Onoare. Datorită lui Convenţia a ajuns la putere. Păcat însă că nu se putea multiplica acest Om în mii sau măcar zeci de exemplare ca să poată să facă lucrurile să meargă în această ţară. N-a avut pe cine să se bazeze, cu cine să lucreze.

Nici-un preşedinte român postdecembrist sau antedecembrist nu s-a bucurat de atâta preţuire şi prestigiu ca şi C. Coposu. Dar, ne-a fost luat şi în această privinţă nu se mai poate face nimic. Putem însă şi suntem datori să-i continuăm lupta şi să-i împlinim visele pentru a se odihni în pace….Ar fi suprema noastră recunoştinţă şi răsplată pentru acest Om între oameni.

Elev: VICTOR CONSTANTIN VLĂDUŢ
Şcoala cu cls. I-VIII Nr. 6
Dr. Tr. Severin, str. Kiseleff

Articol citit de 3642 ori.

Alte articole