EVZ continuă campania "Literatura închisorilor" cu povestea lui Nicolae Steinhardt. Acesta face, în „Jurnalul fericirii”, una dintre cele mai ardente şi mai complete mărturii româneşti asupra infernului parcurs în închisoare, la fel ca şi Ion D. Sîrbu în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”.

Daniel Cristea-Enache, critic literar

În acelaşi plan vertical cu Ion Ioanid („Închisoarea noastră cea de toate zilele”, 1991-1997) şi cu Florin Constantin Pavlovici („Tortura pe înţelesul tuturor”, 2001), şi cu o intensitate comparabilă cu a lui Ion D. Sîrbu („Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, 1991, 1993), Nicolae Steinhardt dă, prin „Jurnalul fericirii”, una dintre cele mai ardente şi mai complete mărturii româneşti asupra infernului parcurs în închisoare.

Elementul de diferenţă, ca şi cel de legătură, se observă cu uşurinţă. La Ion Ioanid şi Florin Constantin Pavlovici, cartea memorialistică este opera vieţii – la propriu şi la figurat. Mărturia acoperă anii de închisoare într-un mod minuţios şi extensiv, convocând şi consumând parcă toate resursele scriitoriceşti ale autorului. Un autor al unei singure cărţi: cea în care este personaj şi cobai. Cei doi memorialişti şi-au publicat opera testimonială după Revoluţie, în condiţiile de libertate a opiniei, a cuvântului care o exprimă şi a tiparului cu difuziune publică.

Scrieri pentru posteritate

În schimb, N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu, ambii dispăruţi în 1989, şi-au scris jurnalele în condiţii de clandestinitate, în plin coşmar ceauşist. Experienţele personale sunt coplanare, la fel relatările lor. Ambii focalizează ani de închisoare făcută – pe degeaba – în contextul strângerii şurubului ideologic, după Revoluţia din Ungaria. Şi, la fel, amândoi îşi derulează filmul interior într-o altă epocă istorică, diferită, dar la fel de sinistră: cea a naţional-comunismului. Ei nu scriu pentru contemporaneitate, precum ceilalţi, ci direct pentru posteritate. Între producerea şi receptarea publică a textului există un decalaj temporal semnificativ; şi o ruptură de nivel.

Iar aceste două cărţi extraordinare, redactate într-o epocă pentru a fi publicate şi cunoscute în alta, nu epuizează resursele autorilor. Ele constituie summa operei lor, dar nu şi întreaga creaţie, mult mai amplă şi mai diversă. (...) Aici, în cercul de infern concentraţionar, omul din Est a învăţat să creadă. Occidentalul hedonist – specie din care Steinhardt a cunoscut multe şi variate exemplare – este sătul, plictisit, mort, cu un contur moral gol, fără o urmă sufletească şi spirituală. Şi în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al lui Ion D. Sîrbu observăm aceeaşi ironie tristă a scriitorului răsăritean la adresa intelectualului vestic obsedat de propriul confort şi complet opac la tragedia lagărului socialist.

Torturi psihice diabolice

Diaristica încorporează memorialistica, păstrându-i funcţiile şi adăugându-i altele noi. La Steinhardt, mărturia asupra detenţiei este un punct de plecare într-o aventură spirituală, în timp ce la Sîrbu e un nucleu tematic ce vine şi revine (ca serial de scene propriu-zise şi ca element constant de referinţă simbolică) în notaţia cotidiană. Detenţia şi memorialul care o reînvie nu înseamnă aşadar, în cazurile de faţă, totul. Ele sunt o parte – însemnată – dintr-un întreg, un plan din care s-a dezvoltat şi stratificat o Operă totalizantă.

Găsim aici biografie nudă şi lecturi vaste, experienţe concrete şi livreşti, detalieri ale momentului istoric şi transgresări ale lui, scene carcerale oribile şi incursiuni surprinzătoare în cele mai îndepărtate arii culturale, observaţii şi caracterizări făcute fără ezitări, dar şi savante referinţe sociologice, politologice, economice, ştiinţifice. Audiem şi într-o parte, şi în cealaltă conferinţe ţinute în celule supraaglomerate şi asistăm, în ambele jurnale, la înjosirea deţinuţilor de către gardieni sadici. Înregistrăm, la a doua mână, multiple suferinţe fizice şi diabolice torturi psihice, momente de disperare ale „bandiţilor contrarevoluţionari”, dar şi clipe de miraculoasă înseninare.

Chinurile din anchetă şi din celulă

În ambele experienţe, generatoare de cărţi totale, descoperim o conştiinţă de om întreg, pe care nimeni şi nimic nu-l poate disloca. Chinurile din anchetă şi din celulă, mizeria inimaginabilă a spaţiului închis, trădarea unor prieteni apropiaţi contează, dar ele nu schimbă ecuaţia morală a unor caractere adevărate, puternice, forjate după modelul unor taţi de modă veche. Aş spune că nu doar protagoniştii celor două jurnale sunt personaje formidabile, ci şi părinţii lor: Oscar Steinhardt, fostul director al unei fabrici de mobilă şi cherestea din Pantelimon, şi minerul sindicalist petrilean Ion Sârbu. Fără cuvinte mari, dar cu o eficienţă pedagogică incontestabilă, aceştia au ştiut să le predea fiilor lecţia rezistenţei şi a demnităţii.

La Sîrbu, se adaugă pe talger modelul Blaga, profesorul şi mentorul care i-a influenţat întreaga carieră. La Steinhardt, o piesă grea în războiul văzut şi nevăzut cu ticăloşia şi prostia înconjurătoare este Manole, prietenul evreu (Emanuel Neuman) reamintit şi citat la tot pasul. În fine, aliatul cel mai important al eroului suferitor este de găsit – într-o unică, dar esenţială diferenţă – în două planuri de ultimă rezistenţă omenească. Pentru Ion D. Sîrbu, cu încrederea lui uriaşă, nedezminţită, în Om, cu simpatiile şi solidarităţile sale de stânga, cu aversiunea faţă de legionari, ca şi faţă de generaţia spontanee de „ilegalişti” de după război, salvarea stă în umanismul tradiţional. Desuet pentru unii, anulat de alţii, dar pentru el încă viu.

Salvarea prin credinţă

La Steinhardt, balansul este mai mare şi aventura interioară, maximală. Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul „mistico-legionar” Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă. Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul creştin.

Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului este absolut senzaţională:

„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)

„Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” (pp. 167-169). (...)

Dumnezeu îmi este binevoitor

De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.

Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.” (pp. 139-141, N. Steinhardt, „Opere, 1. Jurnalul fericirii”, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008).

26.12.2009, Evenimentul Zilei