Azi, 28 ianuarie 2010, prietena mea Roxana Iordache mi-a răsucit cuţitul în inimă. 20 de ani de când Corneliu Coposu putea să dea lovitura de stat. Seniorul avea 300.000 de oameni pe străzi. Muşcam din buze şi priveam la televizor, din îndepărtatul loc al devenirii mele: Timişoara. Putea să o facă. Nu a făcut-o! De cel puţin cinci ori l-am întrebat. De ce nu aţi dat-o?
Şi de fiecare dată m-a apostrofat. Mă enervez şi mă duc să caut primul meu interviu făcut cu el, în 2 februarie 1990. Eram un ţânc venit de la margine de Românie. I-am solicitat la sediu un interviu. Mi-a replicat că ar fi o onoare să cinăm împreună. Eu l-aş fi onorat? Eram imberb şi plin de prejudecăţi. Mie mi-a făcut onoarea.
Aşa am ajuns prima oară în Mămulari. Mi-au fost prezentate surorile şi casa sa scăpată de furia demolărilor. Dialogul s-a purtat până la 5 dimineaţă. Pierdusem şi trenul. Mi se făcuse foame. Nu mai aveam nici ţigări. Am fumat din Kent-urile lui şi am mâncat o bucăţică din singura mâncare pe care o avea în casă. O bucată de salam. “Ştiţi, domnule Ghilezan, noi suntem o familie săracă”. Dar ce merite aveam eu să pătrund în intimitatea unui om mai înalt decât istoria? Am luat de jenă doar o felie, deşi eram mort de foame. În zece ore, Omul a reuşit să mă seducă pentru întreaga viaţă. Cum a putut să fie atât de convingător, nici după anii de Psihologie nu am înţeles.
La venirea Regelui Mihai la Bucureşti în Dumnezeieştile zile de Paşti 1992, câţiva tineri de la organizaţia muncitorească a PNŢCD mă tot băteau la cap să plecăm să dăm asaltul total asupra Cotroceniului. ŞI eram aproape un milion. Tot Corneliu Coposu ne-a oprit. Poate, dacă ne lăsa să ne facem nebunia, altfel priveam azi lucrurile. Noi, la fel ca el, nu aveam ce pierde. Însă, principiile sale democratice ne-au ţinut cu arma la picior. Şi ce chef de revoluţie aveam. Mai ales că veneam cu o licenţă de revoluţie de la Timişoara si voiam si eu doctoratul. Mai bine clipea şi ne lăsa să ne facem damblaua.
Marius Ghilezan, 28.01.2010, BOOKiseala.ro
