La 20 de ani de la revoluţiile din 1989, Ana Blandiana şiRomulus Rusan au avut răbdarea să răspundă curiozităţii noastre privind relaţia dificilă a societăţii româneşti cu propria istorie recentă. Spun „răbdarea“, pentru că timpul lor este foarte, foarte preţios. S-au împlinit deja 15 ani de cînd cei doi reuşesc, cu succes, prin intermediul Academiei Civice, să influenţeze balanţa dintre memorie şi istorie, dintre ceea ce ne amintim şi ceea ce ar trebui să ne amintim, cu privire la propriul trecut.

Demersul lor este unic sau singurul cu efecte sensibile la nivelul societăţii civile. Este interesant de observat că această iniţiativă a pornit deopotrivă din nevoia de a face dreptate propriilor părinţi, închişi în anii 1940-1950 de noua administraţie comunistă, cît şi din conştientizarea faptului că generaţiile viitoare vor avea de suferit dacă nu vor cunoaşte în detaliu drama României postbelice. Miza demersului lor este, de aceea, dublă, reuşind în mod exemplar să îmbine contingenţa şi necesitatea, spiritul de revanşă şi (re)concilierea, datoria şi generozitatea, cîştigul revenind generaţiilor viitoare sau, mai concret, societăţii româneşti şi sistemului instituţional-moral pe care aceasta se sprijină.

Central şi est-europenii au avut dintotdeauna o relaţie specială cu timpul ori, mai bine zis, cu Istoria, pe care o acuză cel mai adesea că i-a nedreptăţit. Poate de aici decurge şi nevoia de a-şi neglija trecutul ori de a-şi fabrica unul bazat pe mituri şi mitologii fondatoare, mai degrabă decît pe adevăruri istorice. Acesta era, de altfel, şi stadiul istoriografiei româneşti (post)postcomuniste, pe scena căreia Ana Blandiana, recent decorată cu Legiunea de Onoare a statului francez, şi Romulus Rusan au iniţiat proiectul „Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet“ şi pe acela al „Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului“, demonstrînd prin intermediul acestora că societatea românească nu trebuie să se ruşineze de propriul trecut, cum nu trebuie nici să îl înfrumuseţeze gratuit. După 20 de ani, Ana Blandiana şi Romulus Rusan continuă să ne (re)amintească, cu răbdare, că Adevărul, oricît de incomod, este cu atît mai important, cu cît sînt din ce în ce mai puţini aceia care se încumetă să îl rostească, fie că la mijloc se află salvarea trecutului, a prezentului ori a viitorului lumii în care trăim.

Să începem cu partea personală. Trebuie să existe o motivaţie individuală, sentimentală, subiectivă, care v-a determinat să începeţi proiectul „Memorialului“. Care ar fi aceea?

R.R.: Sînt mai multe motive. Unul a fost faptul că provenim din familii lipsite de părinţi. Închişi. Tatăl meu opt ani, tatăl Anei, tot opt, dar pe bucăţele. Alt motiv a fost faptul că eram foarte legaţi de ideea de interviu. În prima fază, prin 1992-1993, am pornit un interviu continuu, am înregistrat foarte mulţi foşti deţinuţi politici, şi primul departament al Memorialului a fost cel de „Istorie orală“.

Să ne gîndim la situaţia din ţară în acei primi ani de după 1990, cînd intelectualii au năvălit în viaţa civică, oarecum umiliţi că n-au putut-o face înainte. Modelele care li se oferiseră pînă atunci erau neconvenabile. Interviurile pe care le făcuserăm cu personalităţi venite din perioada interbelică sau imediat postbelică erau foarte triate şi greu ajungeai să publici un om care a făcut închisoare. Acum, aceştia căpătaseră prioritate. În al treilea rînd, a fost un pariu cu politicienii momentului. Majoritatea intelectualilor de bună credinţă (în primul rînd, scriitori) au fost repede dezamăgiţi de atitudinea suficientă a oamenilor politici, care-i considerau ca pe nişte copii obraznici. Într-adevăr, societatea civilă voia să-i îndrume pe o cale nepoliticianistă şi chiar îşi închipuia că poate să-i „educe“.

Într-un articol, am intitulat această separare „Camera copiilor“. Părinţii (clasa politică) discută seara între ei, ca nişte oameni serioşi, iar cînd nu vor să fie ascultaţi, îi trimit pe cei mici în camera lor. Să se joace. (Glumesc; a fost totuşi o joacă foarte serioasă). Mulţi s-au retras atunci, noi am rămas, totuşi, măcar cu ceva, cu Memorialul. Pe scurt: mişcarea civică în care am fost implicaţi, trecutul din familie şi dorinţa profesională de a discuta cu oamenii, de a le cunoaşte experienţa şi de a le înregistra mărturiile ne-au împins spre ideea Memorialului.

Anii de detenţie ai tatălui, cei patru ani de interdicţie a publicării şi a intrării la facultate…

A.B.: Da, motivaţiile noastre au fost şi personale: pe de o parte, în sensul experienţei familiale, pe de alta, în sensul, mult mai teoretic, al concluziilor pe care am fost obligaţi să le tragem în urma ardentei implicări civice. Nu era vorba doar de drama părinţilor noştri, foşti deţinuţi politici, ci şi de ceea ce am tras noi înşine, fiind reprimaţi ca fii ai părinţilor noştri, după care, formîndu-ne noi înşine, am început să fim persecutaţi pentru propriile noastre idei şi reacţii. Dar nu cred că aceste amintiri au fost cele determinante. Determinant a fost un argument ţinînd de istoria mult mai recentă, şi anume de paradoxalul sentiment de zădărnicie pe care cei 10-12 ani de activitate civică plină de succes ni i-au lăsat. Şi nu e vorba doar de faptul că, din punctul de vedere al vieţii noastre de scriitori, a fost un sacrificiu şi o pierdere. Ceea ce nu înseamnă nici că nu am face acelaşi lucru, dacă ar fi să luăm totul de la capăt, nici că utilitatea şi eficacitatea Alianţei Civice nu ar fi fost evidente: fără Alianţa Civică, alternanţa la putere – care, la rîndul ei, a deschis drumul spre integrarea europeană – n-ar fi avut loc. De altfel, majoritatea condiţiilor Uniunii Europene pentru integrare fuseseră, cu zece ani înainte, ideile documentelor fondatoare ale Alianţei Civice. Sentimentul de zădărnicie, ca şi concluzia că tot ce ţine de viaţa publică este derizoriu şi înşelător s-au născut din evoluţia relaţiilor dintre noi şi acea parte a clasei politice cu care am colaborat şi pe care am sprijinit-o. Şi nu a fost vorba doar de inadvertenţe şi adversităţi de ordin personal, ci chiar de contradicţia dintre civic şi politic, dintre cei care au idei şi cei care au interese, dintre cei ce urmăresc schimbarea mecanismelor puterii şi cei ce urmăresc să schimbe doar apartenenţa puterii.

Cele două mari dezamăgiri ale istoriei Alianţei Civice s-au numit PAC şi CDR. Partidul Alianţei Civice, după ce a luat numele organizaţiei care reuşea să scoată în stradă pentru Reformă şi Adevăr sute de mii de oameni, a făcut tot ce-a putut pentru a-şi distruge matricea, evoluînd spre un politicianism deschis tuturor compromisurilor şi exersîndu-şi apetitul pentru putere în interiorul Convenţiei Democrate, care fusese fondată cu ideile şi cu sprijinul Alianţei Civice şi care era, evident, singura şansă împotriva neocomunismului. Convenţia Democrată, pe care am moşit-o (folosesc termenul în sens socratic), am mobilizat-o pînă la a o conduce spre putere, ne-a dezamăgit după aceea. Şi unora, şi altora le-am dat enorm fără să le cerem nimic, în afara respectării propriilor principii, care erau şi ale noastre. În ceea ce ne priveşte, nu voiam decît să rămînem o interfaţă între lumea politică şi populaţia în faţa căreia o creditasem, un ochi critic mereu atent, căruia politicul, în măsura în care era onest, trebuia să-i fie recunoscător. Ei bine, nici într-un caz, nici în altul, acest plan ideal nu a funcţionat.

În mod evident, eroarea noastră – mă refer, de data asta, la noi doi – a fost de a crede că putem să rămînem numai scriitori, dar să ne împrumutăm aura şi ideile altora dispuşi să-şi transforme ideile în cariere. Realitatea a dovedit că acest împrumut nu funcţionează decît într-un singur sens: poţi să girezi, dar nu poţi să controlezi persoanele şi mecanismele pe care le-ai girat. Ceea ce e foarte greu, pentru că, dacă nici într-un asemenea caz (eram cu toţii prieteni, colegi, intelectuali) nu a putut fi blocat mecanismul degradării pe care îl presupune trecerea de la idealurile societăţii civile la realităţile clasei politice, atunci nu poţi împiedica gîndul să meargă mai departe, descoperind că votul însuşi este o girare. Cu acest sentiment şi pe acest fond, am simţit nevoia să facem ceva care să rămînă şi care să fie în stare să influenţeze evoluţia lucrurilor la un nivel mai profund, chiar dacă mai puţin evident. Acest ceva a fost Memorialul.

În acest an se vor împlini 20 de ani de la înfiinţarea Alianţei Civice. Ce impresie dominantă v-au lăsat cei 10-12 ani de implicare din prima parte a acestei perioade?

R.R.: A unui cumplit malentendu, provenit din faptul că noi participam la viaţa publică din pură obligaţie civică, fără interese proprii sau de partid, în timp ce politicienii se simţeau, pe de o parte, jigniţi de altruismul nostru, iar pe de alta, căutau să-i găsească o explicaţie după mintea lor. Nu înţelegeau cum de nu voiam „oportunităţi“ sau că nu aveam salarii şi nici măcar un sediu. Li se părea suspect: „Cine-i susţine, cine-i «adapă»?“ (expresia dlui Iliescu, despre manifestanţii din Piaţa Universităţii)... National Endowment for Democracy? Sau, de ce nu, chiar CIA? Născociri pentru copii, dar care prindeau. Era clar că ştiau că nu-i aşa, dar trebuiau să-şi explice lor înşilor ceea ce nu era de conceput: nu le intra în cap că pot exista nişte altruişti care nu vor nici un fel de funcţii, că le refuză chiar. Occidentalilor le eram prezentaţi ca nişte „alternativi“, iar pentru uz in-tern eram arătaţi de FSN, tot ca în Piaţa Universităţii, ca nişte legionari. Purtătorul de cuvînt al Guvernului ne numea, în comunicatele pe care le dădea la Televiziunea Română (unica, iar nouă inaccesibilă), „arhangheli ai străzii“. Ion Iliescu, la rîndu-i, ne asemăna cu „mişcările de extremă dreapta din anii ’30“. Tot el, la fiecare critică pe care o aduceam guvernării, ne admonesta: „Dacă nu sînteţi partid, cu ce drept vă amestecaţi în politică?“. De aceleaşi întrebări ironice aveam parte şi din partea prietenului nostru Nicolae Manolescu, după ce a făcut, cu o mică parte din membrii Alianţei Civice, un partid. N-am fost împotriva PAC-ului, dar am fi vrut ca, din moment ce ne poartă numele, să colaborăm, să ne sfătuim. La fiecare observaţie sau sugestie pe care o dădeam, preşedintele partidului sau vicepreşedinţii săi replicau, spre deliciul ziariştilor prezenţi la conferinţele lor săptămînale de presă: „Politica se face în tranşee, nu de pe margine. Noi luptăm de-adevăratelea, vouă vă trec pe la ureche gloanţe oarbe“.

PAC-ul nu era socotit periculos de cei de la putere?

R.R.: Mai degrabă nu. Era mai uşor să îmblînzeşti societatea civilă în Parlament, cu onoruri şi favoruri, decît s-o intimidezi în stradă, la mitinguri, înconjurînd-o cu jandarmi. Iniţial, în presa puterii, dar chiar şi la Europa Liberă, s-a dat ştirea că „Alianţa Civică s-a transformat în partid“, deşi doar o mică parte din cei 100.000 de membri ai Alianţei au acceptat să intre în partid. În secret, puterea dorea aneantizarea Alianţei. PAC-ul a intrat în 1992 în Parlament, pe listele Convenţiei Democrate Române. Dar a făcut greşeala de a se supraaprecia, refuzînd dialogul atît cu Alianţa, cît şi cu CDR. Înaintea alegerilor următoare, din 1996, a părăsit Convenţia şi a făcut, cu o facţiune a liberalilor, Alianţa Civic Liberală. La alegeri, noua coaliţie a obţinut însă 0,7% din voturi, iar candidatul ei la preşedinţie, 1,4%. Această înfrîngere a dus, peste 2-3 ani, la dispariţia partidului. Purtarea numelui nostru nu i-a mai folosit. Practic, a fost ca o sinucidere, avînd în substrat desconsiderarea societăţii civile. Ulterior, PAC-ul a aruncat vina pe Alianţă, pe lupta de orgolii între partid şi aceasta. N-a fost vorba de orgolii, ci de o neînţelegere a esenţei societăţii civile, care nu are interese proprii, deci nu este manipulabilă. Singura ei pretenţie este să i se ia în seamă de către politicieni rolul de senzor al realităţii.

Asta spune foarte mult, pe de o parte, despre interesul oficial, fie el academic, fie el politic, pentru istoria recentă, dar spune ceva şi despre interesul societăţii civile ca întreg, nu doar ca o fundaţie sau asociaţie.

A.B.: Societăţii civile îi aparţin şi interesul, şi înţelegerea pentru faptul că trebuie ştiut ce a fost, ca să ştii ce urmează, după cum îi aparţin şi toate ideile care duc politica înainte. Societatea civilă ar trebui să funcţioneze ca un garant teoretic. Din păcate, tocmai prestigiul ei o face ţinta tuturor atacurilor şi visul tuturor manipulărilor.

Prin urmare, v-aţi pliat spre Sighet şi dintr-o dezamăgire faţă de ceea ce devenea postcomunismul românesc pe scena politică...

R.R.: Pînă la un moment dat, le-am făcut pe amîndouă: şi implicare civic-politică (nu partinică), spre viitor, şi implicare cultural-istorică, spre trecut. După 12 ani pierduţi pentru tot ce am încercat să facem, am renunţat la prima, concentrîndu-ne asupra Memorialului.

Peste 5.000 de ore de înregistrări, astăzi digitalizate, majoritatea celor imprimaţi prin 1993-1999 murind între timp. Contrar acestor cifre, Memorialul nu s-a bucurat de vizibilitatea/publicitatea pe care o merită. În mai multe rînduri, dumneavoastră semnalaţi această lipsă de interes. Cum vă explicaţi acest lucru?

R.R.: Într-adevăr. În primul rînd, domină o indiferenţă mortală. Nu mai interesează trecutul aproape pe nimeni. Un ziarist scrie mai degrabă despre „vieţaşi“ (condamnaţii pe viaţă de la Rahova) decît despre Maniu, Gheorghe Brătianu sau Mircea Vulcănescu. În al doilea rînd, e şi dorinţa politicienilor de a-şi acoperi trecutul lor şi al familiilor lor. La un moment dat, prin 2000-2004, cînd se înjgheba CNSAS-ul, prim-ministrul ridica vocea: „Să privim numai înainte! Să lăsăm trecutul istoricilor!“.

Vedeţi acum posibilă o lege a lustraţiei? Acum 20 de ani n-ai fi putut pune pe cineva în loc, astăzi vedeţi posibilă o lege a lustraţiei?

R.R.: Nu cred că e posibilă. A fost votată acum trei ani în Senat şi zace în Camera Deputaţilor. Nu cred că se va vota legea lustraţiei, va rămîne o vorbă frumoasă. Procesul comunismului s-a făcut însă prin cultură. Prin Memorialul de la Sighet, prin Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, prin CNSAS, prin Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Ele nu pot condamna, dar pot arăta, pentru cine vrea să afle, rădăcinile răului, uneltele, metodele, samavolniciile.

A.B.: Nici eu nu cred că e posibilă. Cu atît mai mult, cu cît mulţi dintre cei de care ar depinde votarea ei i-ar cădea victime. Mai grav este că între timp se uită nu numai interesul pentru ea, ci însăşi definiţia noţiunii. Am fost acum cîteva zile la o întîlnire cu studenţi. La un moment dat, am avut sentimentul că vorbesc în gol. M-am oprit din răspunsurile pe care le dădeam întrebărilor lor şi am spus: „Pot să pun şi eu o întrebare?“. Şi-am întrebat: „Poate cineva să-mi spună ce-nseamnă «lustraţie»?“. Dintr-o sală de minimum 200 de tineri, n-a ştiut nimeni. „Proclamaţia de la Timişoara, aţi auzit de ea?“. N-auzise nici unul.

Credeţi că există o metodologie sau un mediu academic pregătit pentru studiul regimului comunist?

A.B.: În România, „conţinutul“ vine întotdeauna în timp, în cîteva generaţii. De început, se începe cu forma. Şi aş spune ceva fără ironie, deşi poate să sune profund ironic: cred că formele fără fond sînt singura noastră formă de progres. Pentru că întotdeauna ni s-a întîmplat ceva care ne-a împiedicat să mergem în pas cu ceilalţi, am fost obligaţi să sărim etape şi să le înlocuim cu forme fără fond, cărora apoi, încet-încet, le dădeam conţinut. Meritul nostru e că n-am uitat niciodată că vrem să ajungem din urmă Europa. Este clar că în toată istoria noastră a existat acest vis. Şi, ca s-o ajungem din urmă, de fiecare dată eram obligaţi să facem butaforie. Deocamdată, am condamnat comunismul: mai trebuie doar să-l studiem şi să-l părăsim.

Vă temeţi de un alt determinism istoric care ne-ar putea rupe de Europa? Se mai poate vorbi de asta în 2009?

R.R.: De data aceasta, nu.

A.B.: Mi se pare totuşi prea optimistă, cel puţin pentru România, ideea că dărîmarea zidului Berlinului ar însemna automat şi căderea comunismului. Problema este nu să vorbim doar despre cum s-a sfîrşit simbolic la un moment dat, ci să descoperim care sînt reziduurile comuniste din societăţile care au urmat şi în ce măsură ele împiedică o dezvoltare firească a acestor ţări.

Intelectualul român în comunism, postcomunism şi postpostcomunism. S-a vorbit de laşitate, colaboraţionism, lipsă de solidaritate, privilegii, avantaje.

R.R.: Sînt probleme de simbolistică. Lipsa de solidaritate a românilor e genetică. Individualismul este strălucitor, dar neproductiv. Comuniştii au ştiut a profita de aceste slăbiciuni, au atomizat societatea, au introdus legi care condamnau asocierea (chiar a trei persoane), au tăiat, prin decret, orice contact, orice corespondenţă cu străinii care puteau deveni martori.

Securişti jenaţi de „normele eticii şi echităţii socialiste“

Ceea ce e unic la Sighet e Şcoala de vară. Aţi invitat în fiecare an elevi din toată ţara şi din Chişinău. Cu siguranţă, parcurgînd transcrierile discuţiilor, întrebarea capitală a noilor generaţii e nu numai îndreptăţită, extrem de simplă, ci şi, evident, retorică: cum s-a putut, totuşi, ca 23 de milioane de oameni să trăiască pentru nebunia unuia care dorea în timp record să achite datoria externă? Cum aţi procedat?

R.R.: Întotdeauna am adus martorii cei mai buni, cei care puteau să reconstituie condiţiile acelor ani şi să dea explicaţiile necesare. Am adus scriitori care au povestit despre cenzură, am adus ţărani care au povestit despre colectivizare. Au fost şi demnitate, şi solidaritate din cînd în cînd: de pildă, i-am adus pe muncitorii de la Braşov. Nu mai ştia nimeni de ei în 2002, cînd s-au împlinit 15 ani de la revoltă. Acum deveniseră, ce-i drept, şomeri. Mulţi copii nu auziseră (nu aveau de unde) de Doina Cornea, de Vasile Paraschiv. Ca să nu mai vorbim de Vladimir Bukovski, de Stéphane Courtois...

A.B.: Cu siguranţă, este mai uşor să arăţi victimele decît vinovaţii. Este un prim pas, dar cu puţine şanse pentru paşii următori. Poate doar teoretic. Dacă se vor liberaliza arhivele, cu siguranţă vor apărea şi vinovaţii. Dar, după cum merg lucrurile în România, asta se va întîmpla în momentul în care nici unul dintre ei nu va mai fi în viaţă. Pînă atunci, ei trăiesc alături de victime, dar mai bine decît ele, deţin funcţii importante, lucrează în sistem.

Putem vorbi despre o lipsă de interes pentru această etapă a istoriei, o lipsă de interes instrumentată de anumite figuri politice care nu vor desecretizarea arhivelor şi aflarea vinovaţilor?

A.B.: Nu cred că esenţial e să se stabilească vinovaţii, mai ales că în curînd nu vor mai exista, fiind oameni foarte bătrîni. Problema mea nu e să fie pedepsiţi, ci să nu fie susţinuţi de statul actual. Atunci cînd cineva se laudă la televizor că l-a pălmuit pe Goma şi nici un for juridic al ţării nu se sesizează, vinovat nu este numai celebrul torţionar, ci şi statul. După cum statul este cel care nu liberalizează arhivele. Şi mai cred că e puţin spus „figuri“. E vorba despre o reţea care domină. Cînd spun „reţea“, nu mă refer numai la oameni politici. Pot fi oameni din afaceri, din media, din sport, din artă, anonimi discreţi sau VIP-uri. Important e că aparţin acestei reţele care domină societatea şi fără acordul căreia nu mişcă nimic. Funcţionează, cum zicea Stalin, „ceas de ceas, zi de zi şi-n proporţie de masă“.

Multă lume a rămas impresionată de faptul că Memorialul a fost făcut de două personalităţi care nu sînt istorici de meserie.

A.B.: Unul a devenit – Romulus Rusan s-a recalificat.

A fost un avantaj faptul că nu veneaţi din lumea istoricilor propriu-zişi?

R.R.: Un mare avantaj, pentru că eram liberi de toate prejudecăţile profesionale. Cu unele excepţii, istoricii fie că s-au retras, cei care au colaborat cu regimul comunist, fie că s-au obişnuit cu sistemul instituţional din învăţămînt şi Academie.

Statutul de scriitor foarte cunoscut a ajutat Memorialul mai mult decît asocierea în timp cu istorici care au girat colaborarea? Cît a contat (naţional şi, mai ales, internaţional) faptul că statutul literar garanta o notorietate cu mult superioară unei cariere de istoric?

A.B.: În ceea ce mă priveşte, este clar că am făcut un transfer de aură. Ar fi fost poate mai bine să fi fost istoric de profesie. Dar nu ştiu dacă aş fi putut fi la fel de cunoscută ca istoric. Ca scriitor tradus în multe limbi, mi s-au deschis uşi care nu s-ar fi deschis altfel. E adevărat că, în felul acesta, s-a creat o puternică legătură între numele noastre şi opera colectivă. De aici vine şi un tip de disperare a noastră, a amîndurora, că, deşi am creat o echipă de tineri în jurul nostru, şi noi sîntem înnebuniţi să reajungem numai scriitori şi să avem tot timpul pentru scris, nu avem curajul să ne retragem, pentru că s-a con-struit totul prea mult pe numele noastre şi ne e frică ca nu cumva să se deranjeze ceva prin retragere. Sîntem mereu în căutarea unei formule de compromis.

R.R.: Din păcate, istoria recentă n-a putut fi documentată din arhive, nici acum, poate, cînd au apărut şi s-au declasificat mii de documente. Şi atunci ne-au ajutat foarte mult propria experienţă, greutăţile prin care am trecut, ascultarea zi de zi a Europei Libere sau a BBC-ului, posturile care spuneau de la mii de kilometri ce se întîmplă la doi paşi de noi. Istoria oficială era cea studiată în şcoală, pe de altă parte, istoria vie era în memoria noastră şi a familiilor noastre. Şi, atunci cînd făceam o expoziţie sau o cronologie, îmbinam ceea ce apăruse oficial cu ceea ce ştiam noi. De exemplu, cînd am făcut cu ani în urmă sala despre anul 1948, nu aveam la dispoziţie nimic altceva decît Scînteia şi Monitorul Oficial din acea vreme. Neavînd decît sursele oficiale, am completat cu părţile dinspre societate, necunoscute. De pildă, am folosit jurnalele lui Rădulescu-Motru, al lui Alice Voinescu, al Mărgăritei Vulcănescu (soţia lui Mircea Vulcănescu), jurnale secrete care, spre deosebire de ceea ce apărea în ziare, spuneau ceea ce era esenţial în realitate. Spre exemplu, Scînteia scria: „La sărbătorirea zilei de 1 Mai, a participat tovarăşul Gheorghiu-Dej“. la Mărgărita Vulcănescu, care pe-atunci era profesoară, apare: „S-a înfiinţat un sindicat, şi sindicatul ne-a scos la defilare de 1 Mai, în Sîmbăta Mare. Cine a mai văzut defilare în Sîmbăta Patimilor? Mulţi dintre noi nu ne-am dus. Am fost puşi la index“. Şi aşa am completat partea văzută cu cea nevăzută a istoriei.

A.B.: E un fel de-a vedea mai mult decît cifrele, cu-atît mai mult cu cît cifrele, ţinute la secret, sînt şi la ora aceasta aproximate. Le-am înlocuit cu un anumit simţ al concretului, al adevărului, cu o anumită perspectivă a epicii, proprii scriitorului.

Concret, cum a luat naştere Memorialul? Tot acest „simţ“ de scriitori v-a făcut să începeţi cu istoria orală?

A.B.: În 1993 am avut o discuţie la Consiliul Europei, susţinînd că o unificare reală a Europei presupune nu numai unificarea structurilor economice şi politice, ci şi unificarea obsesiilor. Şi am propus pentru prima oară în lume crearea unui Memorial al Victimelor Comunismului. Să nu uităm că, la acea dată, o asemenea propunere suna încă destul de ciudat, iar România nici măcar nu era încă membră a Consiliului Europei. Ne-au spus să facem un proiect. După ce am muncit cam un an la proiect, la puţin timp ne-au informat că l-au adoptat, că va fi dezvoltat sub egida Consiliului Europei şi că ne recomandă să înfiinţăm o fundaţie care să se ocupe de administrarea proiectului. Aşa s-a înfiinţat Academia Civică. Peste cîteva luni, a apărut cîte-o cărticică în engleză şi-n franceză, care se numeau chiar Proiectul Memorial Sighet. Ei bine, această cărticică conţinea tot ce scrisesem noi, plus un capitol făcut de ei. Acel capitol era despre cum să se strîngă fondurile. Şi atunci am înţeles pentru prima oară că fondurile trebuie să le strîngem chiar noi. Noi crezuserăm că, dacă ne adoptă, ei vor fi cei care se ocupă de asta. Pur şi simplu eram nişte scriitori care am avut o idee pe care am transmis-o. Ei bine, în acea broşură, în capitolul adăugat, era dat nu numai cuantumul costurilor totale, un milion şi jumătate de dolari (de fapt, a costat pînă la urmă mai mult), ci şi procentajul cheltuirii banilor, un procentaj general. Iar acesta era: 80% partea materială de reabilitare a clădirii, care era o ruină, 17% dotarea şi 3% cercetarea. Nu mi-a venit să cred. „Ceea ce e esenţa e numai 3%?“ Mi s-a explicat că aşa arată un raport clasic, că aşa se petrec lucrurile peste tot cînd e vorba de cercetare şi cultură.

Şi, dacă acest procent era cel mai mic, am început cu el. Am început prin a face un departament de istorie orală. La început, cu membri ai Alianţei Civice, în vreo 15 judeţe, apoi cu studenţi de la Facultatea de Istorie. De atunci ne cunoaştem cu Ioana Boca, astăzi directorul executiv al Fundaţiei, şi cu ceilalţi studenţi pe care i-am atras după ce am fost la Facultate. Erau în anul III şi în anul IV. Le-am spus că avem nevoie de tineri. Le-am povestit, ca scriitori, despre faptul că noi aveam acest exerciţiu al dialogului, publicaserăm împreună, cu ani în urmă, două volume de interviuri cu mari intelectuali din perioada interbelică. Atunci, la cei 30 de ani pe care-i aveam la data publicării cărţilor de interviuri, sensul era că doream să cunoaştem nişte oameni care apucaseră să trăiască şi-n libertate. Şi de la care am învăţat enorm. Şi le-am explicat studenţilor că acest Memorial va fi şi pentru ei o şcoală extraordinară. Unde, dacă nu aici, ar putea cunoaşte nişte caractere, nişte luptători autentici? Am creat un cerc, la început pe bază de voluntariat. Ca bani, lucrurile au evoluat aşa: după prima disperare, cînd am aflat că noi trebuie să strîngem banii şi că Alianţa nu reprezenta nimic, financiar vorbind, am făcut nişte reprezentanţe în locurile unde exista un exil românesc mai numeros. Am făcut un grup de sprijin în Germania, la München, unul la Los Angeles, iar la Paris, doamna Maria Brătianu a înfiinţat Association pour le Mémorial Sighet. Banii care s-au strîns au fost relativ puţini, cu o singură excepţie: Spaţiul de reculegere şi rugăciune al Memorialului, realizat de arhitectul timişorean Radu Mihăilescu, care a cîştigat un concurs cu 50 de arhitecţi, a fost susţinut financiar exclusiv de Mişu Cîrciog, un fost diplomat român de dinainte de război, rămas în Anglia şi devenit om de afaceri. Între timp, am învăţat să facem proiecte internaţionale, iar în 1997 Parlamentul României a votat o lege prin care Memorialul – decretat ansamblu de interes naţional – poate fi susţinut de la buget. Este vorba de o contribuţie modestă, care acoperă cheltuielile curente, în timp ce activitatea este susţinută pe bază de proiecte. De exemplu, de 13 ani Fundaţia „Konrad Adenauer“ susţine funcţionarea Şcolii de vară.

Comemorînd evenimentele din decembrie 1989, reiese tot mai clar că revolta spontană pe care o numim, din respect pentru victimele acelor zile, „revoluţie“, s-a întrepătruns cu o lovitură de stat. Cum se vede după 20 de ani revoluţia română?

A.B.: Folosesc întotdeauna, cînd vorbesc despre evenimentele din decembrie, cuvîntul „revoluţie“, din simplul motiv că cei ce au murit atunci în stradă au murit cu siguranţă cu sentimentul că participă la o revoluţie... Ceea ce am făcut noi, cei din opoziţia din 1990, a fost să încercăm să tranformăm în realitate revoluţia din conştiinţa morţilor şi să înlocuim sloganul oficial „Jos Ceauşescu!“ cu ideea „Jos comunismul!“. Pe de altă parte, teoria loviturii de stat, pentru care există atîtea argumente, nu este exclusiv românească. Este clar că întregul an 1989 a fost un an programat. Aşa cum fusese, în secolul al XIX-lea, anul 1848. Nu poţi să pretinzi că, de-odată, în zece ţări se-ntîmplă acelaşi lucru fără să fi existat o gîndire care să fi pregătit asta. Dar această programare a avut loc pentru că lucrurile deveniseră atît de grave încît ameninţau să scape de sub control. Acest lucru l-au înţeles Gorbaciov, Gyula Horn, Jaruzelski şi nu l-a înţeles Ceauşescu. Cum nu l-au înţeles nici est-germanii, nici cehii, nici bulgarii. Dar est-germanii, bulgarii şi cehii erau prea dependenţi de ruşi ca să-l contrazică pe Gorbaciov, în timp ce Nicolae Ceauşescu era mai independent şi mai puţin raţional decît ei. Lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut, iar explicaţia pentru violenţa petrecută în România vine din faptul că, dintre subalternii lui Ceauşescu, unii au intrat în această poveste, alţii nu, iar cele două categorii – de fapt, identice – s-au ciocnit între ele. Adevărul e că Ceauşescu îi deranja deja cam pe toţi, senzaţia era că mulţi securişti erau de pe-atunci capitalişti jenaţi, în afaceri, de „normele eticii şi echităţii socialiste“. La început, au tras cei care n-au avut curajul să-l trădeze, după care au tras cei care organizaseră deja lovitura de stat şi care aveau nevoie de o perioadă de haos şi de panică pentru a se instala la putere. Au fost de vreo trei ori mai mulţi cei omorîţi de urmaşii lui Ceauşescu decît cei omorîţi de Ceauşescu.

Aţi cunoscut cam toţi oamenii ajunşi în vîrful ierarhiei politice. Cum s-a petrecut mai exact desemnarea lui Emil Constantinescu?

R.R.: Corneliu Coposu, ca preşedinte al Convenţiei, a spus să găsim mai multe nume. A vorbit cu Ana Blandiana, i-a testat pe Gabriel Liiceanu, pe Andrei Pleşu, pe Al. Zub. Toţi l-au refuzat. Cum s-a ajuns la Emil Constantinescu? S-a făcut un colegiu elector, format din 56 de oameni, Convenţia avînd 16 formaţiuni, între care 6 erau partide şi restul organizaţii civice. Din partide s-au luat cîte 5 membri electori, din Alianţa Civică şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, tot 5, din restul, cîte 2. Audierea finală a avut loc la fostul sediu al Partidului Social Democrat al lui Cunescu. A candidat cine a vrut. A durat vreo opt ore. În prima fază au participat cei cinci candidaţi: Nicolae Manolescu, Ion Raţiu, Emil Constantinescu, Sergiu Cunescu şi Nicu Stăncescu. A fost un baraj de întrebări, apoi s-a votat. Întîi a căzut la vot Nicu Stăncescu, apoi Cunescu, după care Manolescu. Iar în finala cu Raţiu, Constantinescu a cîştigat detaşat, cu peste 20 de voturi în plus.

A.B.: Eu n-am fost, dar le propusesem să facem înainte de acest vot o confruntare, pe scena Sălii Palatului, între principalii noştri candidaţi, în faţa alegătorilor. Ar fi fost mai spectaculos, mai interesant şi cu mare cîştig electoral. Din păcate, nici unul dintre candidaţi nu a acceptat propunerea.

Cum se face că n-aţi acceptat nici o funcţie oficială?

A.B.: Singura dată cînd m-am simţit vinovată pentru refuzul meu de a-mi schimba destinul a fost cînd Corneliu Coposu mi-a propus să candidez la preşedinţie. Fusesem în Germania şi, cînd ne-am întors, am găsit tot felul de mesaje care spuneau „vă caută domnul Coposu“. Toţi eram disperaţi că nu aveam candidat şi chiar şi în zilele petrecute în Germania, printre lecturi publice şi seminarii la Universitatea din Heidelberg, ne tot gîndeam, trăiam cu spaima că nu avem un candidat. Ne uitam în jur şi la fiecare dintre cei care ar fi acceptat să candideze aveam cîte-o obiecţie. În biroul lui Corneliu Coposu era, ca de obicei, o aglomeraţie de nedescris. Cînd am intrat, s-au întors toţi spre mine într-un fel care mi s-a părut ciudat, iar dl Coposu mi s-a adresat radios: „Te-am căutat ca să-ţi spun că am rezolvat problema. Am găsit candidatul“. „Minunat. Cine e?“, am exclamat eu. Şi el a zis: „Tu“. Am simţit că mi se face rău. „Domnule Coposu, i-am răspuns, capacitatea mea de sacrificiu este destul de mare ca să vă accept propunerea şi, dacă Dumnezeu m-ajută, pot să fiu inspirată şi să merg bine în campania electorală, dar ce mă fac dacă cîştig?“. Toată lumea a izbucnit în rîs, crezînd că glumesc, dar eu nu glumeam, mie îmi venea să plîng. Pentru că, poate, puteam să cîştig, dar ideea ca eu să conduc Armata sau Serviciile Secrete, spre exemplu, era cu desăvîrşire exclusă. Am insistat, pînă cînd şi-au dat seama că nu există nici o şansă să mă convingă. Faptul că apoi am încercat să-i ajut să găsească un candidat a fost dintr-un fel de vinovăţie şi obligaţie compensatorie, pentru că, atunci cînd mi s-a propus, toţi credeau că au rezolvat problema şi s-au trezit fără candidat. Mă simţeam obligată să găsesc pe cineva, şi chiar trebuia găsit.

Aţi refuzat aceste funcţii oferite de-a lungul timpului doar din dorinţa de a vă reîntoarce la scris sau şi dintr-un considerent civic independent?

A.B.: Nevoia întoarcerii la scris era o axiomă, dar, dincolo de asta, mi se părea că sînt mai convingătoare pledînd nu pentru mine, ci pentru alţii, fără să cer ceva în schimb. Mi se părea că datorez, nu numai celor ce mă ascultau, ci şi ideilor mele, această detaşare. De aceea, din prima pînă în ultima clipă am repetat că nu voi candida şi nu voi accepta funcţii. În legătură cu asta, ţin minte una dintre cele mai mari jigniri pe care mi le-a adus vreodată cineva. Mă-ntorsesem de la un Congres Mondial al Scriitorilor şi n-am reuşit să ajung la „revelionul“ din Piaţa Universităţii, care ar fi fost singura răsplată pe care o visam. Cînd am sosit, i-am dat telefon lui Emil Constantinescu să-l felicit şi să-i spun cît de rău îmi pare că n-am putut să ajung. El mi-a răspuns: „Tu ce vrei?“. Chiar n-am înţeles. „Ce să vreau?“ Era grăbit şi mi-a spus: „Ce vrei? Fiecare îmi cere ceva, tu ce vrei?“. I-am spus: „Cum mă poţi întreba aşa ceva? De trei ani de zile repet că n-o să candidez şi că n-o să accept niciodată vreo funcţie. Crezi că am minţit? Nu vreau decît să-ţi ţii promisiunile pentru care ai fost ales“. Totuşi, m-a propus public, fără să mă întrebe, pentru postul de ambasador la UNESCO (deţinut astăzi de Nicolae Manolescu), dar, tot public, l-am refuzat. Aveam de apărat Alianţa Civică şi Memorialul de la Sighet.

Memorialul pare să se reinventeze cu fiecare ediţie care trece. La ediţia din 2008 aţi invitat pentru prima dată şi profesori de istorie. Deşi nu s-a aprobat includerea în manualele de istorie a unui capitol despre victimele comunismului, lucrurile par să includă, treptat, şi profesori, care, iată, au fost selectaţi prin concurs.

A.B.: Aveam nevoie de concurs pentru a nu fi trimişi prin inspectorate şi a cădea astfel totul în birocraţie. Şi chemăm şi profesori, pentru că ceea ce învaţă ei se înmulţeşte exponenţial, chiar fără să existe ore speciale în programa şcolară.

Una dintre problemele noastre, ale Memorialului, este aceea că începem să fim depăşiţi de vizitatori în anumite părţi ale anului, cam din iunie pînă-n octombrie, în sensul că trecem de 1.300 de vizitatori pe zi. Asta face să existe o oarecare înghesuială. De aceea, nu m-aş plînge de dezinteres. Sigur că, faţă de populaţia ţării, e o categorie limitată, dar e şi în creştere. Şcoala nu-i obligă deloc, dar în permanenţă 40% dintre vizitatori sînt elevi care vin cu profesorii lor. De cînd am început s-aducem la Şcoala de vară şi profesori de istorie, a fost o adevărată explozie de cercuri de istorie orală organizate de aceşti profesori pasionaţi în oraşele lor. Sînt absolut convinsă că această sămînţă pe care am aruncat-o va rodi.

Cum vedeţi Memorialul în următorii ani?

A.B.: Pe de o parte, ne dorim să funcţioneze muzeul fără să se degradeze, dar şi să se transforme mereu, pentru că este clar că pe parcurs vor apărea noi şi noi date, deci anumite săli vor trebui refăcute în funcţie de cercetările care vor urma. Pe de altă parte, sînt convinsă, vor fi mereu noi teme care vor avea nevoie de dezbatere, tema comunismului va deveni tot mai mult o temă de dezbatere publică, iar Memorialul va fi un muzeu tot mai viu.

R.R.: Ar mai fi o idee, să facem şi la Bucureşti un Memorial. Un muzeu mai mic, nu cu 50 de săli, cu 15. Îl avem în computer. Ar trebui doar un sediu: o fostă închisoare, ca Malmaison-ul, un fort părăsit, ca Jilava, o altă ruină pe care s-o reparăm.

A.B.: În orice caz, un muzeu care să cuprindă esenţa şi să ofere o alternativă la Casa Poporului. Cînd vine în Bucureşti un străin şi-ntreabă „ce-a fost comunismul?“, i se arată Casa Poporului. Şi zice: „Păi nici nu-i chiar aşa urîtă“.

Cît priveşte Şcoala de vară, am făcut o întîlnire cu absolvenţii anilor anteriori, şi toţi îşi aminteau de ea ca de ceva magic. Şi eu am acest sentiment, că se creează o atmosferă de efervescenţă intelectuală care, adăugată descoperirilor de ordin moral, este de natură să marcheze un adolescent pentru toată viaţa. 1.300 de oameni au trecut prin Şcoala de vară. Vorbim deja despre o elită, de copii care au făcut în continuare studii serioase – mulţi, în afara ţării.

Cel mai mare compliment făcut vreodată de cineva a fost acela al unei doamne care m-a oprit pe stradă, fără să-şi dea numele, spunîndu-mi că este cadru didactic la SNSPA. Mi-a spus că la examenele lor de admitere, cînd unul dintre candidaţi este extraordinar, face pariu că vine de la Şcoala de vară de la Sighet şi întotdeauna cîştigă.

Cum s-au văzut schimbările din perspectiva rectorului, dl Courtois?

A.B: Faptul că Stéphane Courtois a devenit rectorul Şcolii de vară a fost, din foarte multe puncte de vedere, un noroc. În primul rînd, pentru că este un om minunat, de o deschidere imensă faţă de idei, faţă de tinerii cu care stătea de dimineaţa pînă seara. Nu cere nici un onorariu, iar în anii cînd am pus deoparte nişte bani pentru el, din acei bani a cumpărat cărţi de la stand şi le-a împărţit copiilor. Să te duci undeva la capătul lumii, cum arată Sighetul, să stai de dimineaţa pînă seara, să nu lipseşti o clipă şi-n acelaşi timp să ai o admiraţie pentru aceşti tineri pe care îi consideră extraordinari… Vreau să vă spun că o bună parte din patriotismul meu se bazează pe părerile lui Courtois despre tinerii de la Şcoala de vară. Calitatea lor cred că se datorează unei duble selecţii: pe de o parte, este selecţia celor care vin din familii în care există acest interes şi, pe de altă parte, este examenul intelectual, încît cei care ajung la Şcoala de vară sînt şi foarte interesaţi, şi foarte inteligenţi. În primul an cînd a venit, Courtois a povestit, făcînd băşcălie de el însuşi, cum la sfîrşitul adolescenţei era maoist, cum îşi considera fratele mai mare reacţionar doar pentru că-i spunea ce prostie este să fie maoist. După ce a terminat de povestit, a ridicat mîna un copil. L-a întrebat: „Totuşi, cînd veniţi aici şi aflaţi ce au păţit bunicii noştri, nu vă simţiţi vinovat că aţi fost maoist?“. Noi am încremenit, era prima oară cînd venea şi credeam că se supără. Dar nici vorbă de supărare. O dovadă despre deschiderea şi sinceritatea în care se desfăşoară lucrurile. Cu Bukovski, a fost iarăşi absolut minunat. După cină, copiii se aşezau în jurul lui pe malul rîului şi-i puneau întrebări. În primul rînd, cei din Basarabia, singurii cu care, lăsînd engleza de-o parte, vorbea şi în rusă, ca să se facă mai bine înţeles. Şi stăteau pînă la 3-4 dimineaţa, punîndu-i întrebări şi primind răspunsuri.

R.R.: În 1999 am publicat o carte cu elevii Şcolii de vară: Exerciţii de memorie. 120 de lucrări ale tinerilor cu vîrste cuprinse între 14 şi 18 ani, despre cum au văzut ei ce s-a întîmplat înainte de 1989. O memorie extraordinară, o interpretare personală a ultimilor ani ai comunismului, pe care i-au trăit şi ei. Aveau, în 1989, între 5 şi 9 ani. Şi ştiau foarte multe. Mult mai multe decît elevii care învaţă azi istoria din manuale croite după programe de lemn.

Unul dintre ei a scris un lucru pe care atunci l-am luat drept un paradox: „Comunismul va supravieţui atîta timp cît în cei ce l-au trăit mai persistă molecule hrănite din aerul lui“. Să aibă oare dreptate?

UN Cristian, Adrian SPÎRCHEZ, 11.02.2010, Observatorul Cultural