Corneliu Coposu Fan Page

22 PLUS, 299: „Postura de apolitic mi s-a părut totdeauna neclară“ - Nicolae Manolescu, Revista 22, 15 iunie 2010

Înapoi la După 20 de ani

  • născut la 27 noiembrie 1939, la Râmnicu-Vâlcea;
  • a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1962); a obţinut doctoratul în Litere la aceeaşi universitate (1974);
  • lector universitar (1962-1990) şi profesor la Universitatea din Bucureşti (1990-prezent);
  • redactor-şef adjunct (1972-1974) şi director al României literare (1990-prezent);
  • fondator al Partidului Alianţei Civice (1991); preşedintele PAC până la fuzionarea cu PNL (1998); ulterior, a părăsit funcţia şi partidul (2000); senator din partea PAC (1992-1996);
  • preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (2005-prezent);
  • ambasador al României pe lângă UNESCO (2006-prezent);
  • membru corespondent al Academiei Române (1997-prezent).

Manolescu

SCRIERI (selecţie)

Lecturi infidele (1966); Metamorfozele poeziei (1968); Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta (1968); Contradicţia lui Maiorescu (1970); Teme (1971-1988); Introducere în opera lui Alexandru Odobescu (1976); Sadoveanu sau utopia cărţii (1976); Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (1989-1983); Despre poezie (1987); Istoria critică a literaturii române, volumul I (1990); Dreptul la normalitate: Discursul politic şi realitatea (1991); Cărţile au suflet (1995); Poeţi romantici (1999); Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu (2002); Cititul şi scrisul (2003); Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008); Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă (2009)

V-aţi imaginat cum ar fi arătat viaţa dumneavoastră şi, implicit, cariera dumneavoastră politică dacă în decembrie 89 aţi fi avut, să zicem, 30 de ani? Aţi fi fost astăzi mai „activ“ politic? Aţi fi renunţat la politica activă aşa de repede?

Nu m am gândit niciodată, nici la cum ar fi arătat viaţa mea, nici dacă aş fi avut o „carieră“ mai lungă în politică, presupunând că în 1989 aş fi fost mai tânăr cu 20 de ani. Istoria contrafactuală nu m a interesat defel.

În 90 şi în anii următori, nu era mai tentantă postura de „apolitic“? Aţi fi putut fi, atunci, un „apolitic“?

O vreme am crezut că scriitorul trebuie să se întoarcă la uneltele lui, odată revenită la normalitate viaţa politică. Am avut o polemică pe această temă cu O. Paler, în România literară, la începutul lui 1990. Paler avea dreptate să mă întrebe: care normalitate? Ironia sorţii, am mai spus o, a făcut ca Paler să se întoarcă la uneltele lui, iar eu să intru în politică. În ce o priveşte, postura de apolitic mi s a părut totdeauna neclară. În fond, ce înseamnă a fi apolitic? A nu face politică militantă? A nu face deloc politică? A nu avea opţiuni politice? La rigoare, a nu comenta fenomenul politic? Dacă tot vorbesc de fenomene politice, e cazul să spun că eu fac o distincţie între politic şi politică. În locul lui Stelian Tănase, aş fi botezat revista pe care o edita în anii 90 „Sfera politicului“. Un termen se află în plan conceptual, altul în plan practic. Revenind la întrebare: a fi apolitic înseamnă a te dezinteresa de politică, de politic sau de amândouă? Dacă omul este un animal politic, şi este, apolitismul are cel mult sensul unui protest conjunctural. Poţi să deteşti clasa politică de la un moment dat, să i dispreţuieşti pe politicienii contemporani, dar nu poţi refuza evidenţa că nicio societate nu poate exista fără politică şi fără meseria de politician.

„Preşedintele României, Nicolae Manolescu!“ Nu e o sintagmă acoperită de realitate, dar este una care are sens în istoria contrafactuală. Cum vă sună o asemenea formulă? V-aţi fi putut obişnui cu o asemenea posibilitate, anulată, e drept, de o serie de fapte?

Am candidat ştiind prea bine că n am nicio şansă de a deveni preşedintele României. Nu trebuie să vă spun că astfel de candidaturi îşi au motivaţiile lor, mai ales când, era cazul meu, conduci un partid. Din cei 10-15 candidaţi din ţări ca Franţa sau ca România, doar 2, poate 3 candidează convinşi ori sperând că vor câştiga. Motivaţiile majorităţii sunt de altă natură. Nu m am întrebat niciodată dacă aş fi fost un bun preşedinte. Nici dacă aş fi fost unul mai bun decât alţii. Tot ce pot să spun este că aş fi fost un preşedinte cinstit, în primul rând cu mine însumi, respectându mi principiile, dar şi cu cetăţenii României, respectându mi promisiunile. Sunt conştient, pe de altă parte, că nu e de ajuns să fii onest ca să fii şi un bun preşedinte. Mai ai nevoie şi de alte calităţi, ca să nu mai vorbim de conjuncturi. Gândiţi vă ce conjunctură favorabilă a avut Emil Constantinescu şi de ce conjuncturi nefavorabile a avut parte Traian Băsescu, atât ca primar general, cu un Consiliu ostil, cât şi ca preşedinte, în plină criză mondială. Daţi le note în funcţie nu doar de ce au făcut, ci şi de ce au putut să facă.

Nu aţi fost candidatul CDR pentru funcţia supremă în stat, dar aţi fost pe lista scurtă. Folclorul politic autohton consemnează că, la final, s-a ales dintre dumneavoastră şi Emil Constantinescu. Care este versiunea dumneavoastră de interpretare pentru care lucrurile au stat aşa cum ştim că au stat, şi nu altfel?

Vreţi să ştiţi neapărat şi versiunea mea? Am citit o întreagă carte despre CDR, bazată îndeosebi pe interviuri luate protagoniştilor, printre care şi eu. L am avertizat amical pe autor că metoda merge la americani, nu însă şi la noi. Rezultatul a fost o înşiruire de neadevăruri factuale, cum ar fi, dau un singur exemplu, care îmi este familiar, acela că Declaraţia PAC din zilele tulburi de după puciul de la Moscova a fost concepută de Ana Blandiana, cu colaborarea preţioasă a lui Tănase. Nu am nici cea mai mică intenţie să minimalizez meritele cuiva, ale Blandianei cu atât mai puţin, dar trebuie să precizez că poziţia ei în acea împrejurare a fost poziţia lui Corneliu Coposu: să nu ne grăbim! Declaraţia este integral opera conducerii de atunci a PAC, din care Blandiana nu făcea parte, şi cel care a pus o pe hârtie şi a citit o la televiziune am fost eu. Multe asemenea inexactităţi pe seama CDR persistă în comentariile de toată mâna. Vreţi şi versiunea mea? Am să v o dau, chiar şi fără să mi fac iluzia că îi voi convinge pe mulţi. CDR a fost o coaliţie de partide şi de formaţiuni diverse concepută de Corneliu Coposu ca un mijloc de promovare a intereselor PNȚ, apoi PNȚCD. Acesta e adevărul gol goluţ, ştiut tuturora, recunoscut de puţini. Organizarea şi funcţionarea CDR a fost viciată de la început de un soi de egalitarism, de la care nu era exceptat decât PNȚCD, care s a instituit repede ca partidul cu cei mai mulţi membri şi, prin urmare, cu cele mai multe drepturi. Îmi pare rău că trebuie să spun care era modelul acestui tip abuziv de comportament: FSN, care, devenind partid, la începutul lui 1990, a pretins şi a obţinut în CPUN 50% din locuri. Egalitarismul consta în mai multe lucruri. Primul era acela de a acorda drept de decizie şi de vot unor formaţiuni care erau departe de a avea aceeaşi greutate politică. Formaţiunea cu un singur membru a Siminei Mezincescu avea un vot, ca şi PNL sau PAC. Ca să revină în CDR, PNL Quintus a trebuit să accepte să nu aibă drept de vot. PAC s a oferit să şi împartă votul cu PNL. O bună bucată de vreme, formaţiunea Siminei Mezincescu a avut aceeaşi greutate în decizie ca PNL şi PAC la un loc. Îi mulţumesc domnului Quintus că a reamintit, după ani, acest gest al PAC, de foarte puţini ştiut. E uşor de văzut că CDR a devenit o masă de manevră pentru ţărănişti. Ceea ce explică despărţirea de CDR a liberalilor lui Câmpeanu, a Aripei tinere, a PAC şi a UDMR. Diminuarea CDR este aceea care va conduce la dispariţia practică de pe scena politică a PNȚCD. Viciul de organizare s a dovedit fatal. Faptul că, iată alt exemplu, Ticu Dumitrescu vota de două ori, odată ca preşedinte al AFDPR, altă dată ca vicepreşedinte al PNȚCD n a fost, nici el, fără urmări, când CDR a trebuit să se confrunte cu realitatea. Prea numeroasele jocuri, de culise ori pe faţă, lipsa de analiză a rezultatelor alegerilor (analiză rezumată de obicei la ideea că am fost fraudaţi) au condus CDR la catastrofă, după o guvernare incompetentă, fără participarea niciuneia dintre personalităţile de seamă pe care s a bazat CDR la început, în schimb, cu oameni ca Dejeu la Interne, tocmai când minerilor li se mai făcuse o dată dor de Capitală şi câştigaseră vestita bătălie de la Costeştii de Vâlcea. Candidatura mea la preşedinţie trebuie privită prin această perspectivă. Ea trecea mai întâi prin decizia CDR. Reproşul pe care mi l am atras din partea lui Coposu, şi anume că mi aş fi anunţat candidatura fără să mă consult cu el, dovedeşte o dată mai mult că CDR funcţiona ca un holding politic. În realitate, lucrurile stăteau aşa: PNȚCD n avea candidat, Ion Raţiu făcând figură de disident, şi orice candidat din partea altor partide din CDR prezenta, în ochii lui Coposu, dezavantajul de a trage în sus partidul cu pricina. Emil Constantinescu a fost soluţia ideală, nefiind membru în niciun partid. Nu mai contează cum a decurs dezbaterea. Se cunoşteau dinainte şi întrebările care urmau a ne fi adresate (între care aceea, absurdă într o confruntare în care trebuia ales candidatul la preşedinţie, referitoare la ce va face acesta, dacă va fi ales, cu forma de guvernământ!), ca şi rezultatul. Arbitrii erau şi jucători. Am fost pur şi simplu manipulaţi, ca nişte marionete ale PNȚCD şi ale reprezentanţilor acelor formaţiuni care nu ieşeau din cuvântul lui Coposu.

Cum aţi descrie şi cum aţi evalua, concis şi cât mai exact, perioada dumneavoastră de politică activă? Regretaţi această decadă politică din viaţa dumneavoastră? Cei zece ani de politică activă au fost o lecţie amară, o lecţie utilă? Nicolae Manolescu a fost, ca politician, ca „peştele în apă“?

Plină de învăţăminte. Am cunoscut oameni interesanţi, am străbătut ţara de la un capăt la altul, mi am descoperit lipsa de vocaţie pentru politica militantă şi, mai presus de toate, am avut revelaţia iraţionalităţii politicii înseşi. Am făcut ce m am priceput şi, dat fiind că am fost tot timpul în opoziţie, ce am putut. Le am dat încredere pesimiştilor şi m am ferit să le o spulber pe a optimiştilor. Cu toate acestea, m am simţit, cum am mai spus o, ca peştele pe uscat. Spre deosebire de Llosa, a cărui carte mi a plăcut şi cu care am schimbat păreri pe această temă, când a venit la Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun în 2002.

În ce măsură formaţia dumneavoastră de critic literar şi de istoric al ideilor v-a ajutat să faceţi politică aşa cum aţi făcut? Pe de altă parte, v-a împiedicat această determinare profesională să fiţi mai performant în politică?

Spiritul critic, inerent profesiunii mele, nu e de prisos nici în politică, nici aiurea. Realitatea trebuie citită şi ea, dacă vrem s o înţelegem şi s o schimbăm. Deosebirea constă în aceea că, dacă problema criticului literar este de a prevedea corect trecutul, problema politicianului este că el trebuie să prevadă viitorul. Ceea ce, dat fiind iraţionalul realităţii şi, implicit, al politicii, este cu mult mai greu. Criticul are, s ar zice, o sarcină mai uşoară.

„Intelectualii ratează în politică.“ E o temă falsă de dezbatere? Afirmaţia pe care o conţine această formulare e acoperită de realitate? Cum poate să nu eşueze un intelectual în politică? Există paşi necesari pe care, dacă îi face, un intelectual poate păstra în viaţă ipoteza succesului în politică? „Intelectualii ratează în politică“ e o afirmaţie care trimite, adesea, la acele exemple de intelectuali implicaţi, activ, militant, în politica, să îi spunem, de dreapta. E mai lin traseul politic în România pentru un intelectual „de stânga“? Sunt aceştia din urmă mai „dotaţi“ pentru politică sau, majoritatea, sunt doar mai oportunişti şi mai cameleonici?

Tema e falsă, evident. Au ratat Iorga sau Goga, n au ratat Maiorescu şi Kogălniceanu. Și mă refer doar la scriitori. Lărgind întrebarea la toate categoriile de intelectuali, răspunsul este, hotărât, acela că nu există niciun temei spre a afirma că intelectualul ratează în principiu în politică. Nu posed şi nu cred că există o reţetă a succesului în politică. Cât despre stânga şi dreapta, ele sunt în România postcomunistă nişte concepte împrumutate de la alţii, fără acoperire în realitate. Ceea ce nu înseamnă că sunt false. Sunt de acord cu ce scria Valeriu Stoica şi cu faptul că avem nevoie de o dreaptă adevărată şi puternică, dacă vrem să scăpăm de sechelele comuniste. Totodată, remarc că liberalii au avut o priză politică mai mică în deceniile din urmă decât pesediştii sau pediştii. Nu doctrina lor e de vină, lumea românească n a fost pregătită pentru liberalism, înclinând către doctrinele mixte, social liberale, de exemplu, dacă nu pur şi simplu social democrate. De aici toată confuzia: măsurile liberale au fost şi mai sunt interpretate ca punând în dificultate securitatea socială a oamenilor, iar cele social democrate nu reuşesc să schimbe cu nimic situaţia economică, oferind aşadar o falsă protecţie. Cum în politică sentimentele oamenilor contează mai mult decât doctrinele sau ideile politicienilor, ar trebui să încercăm să fim mai convingători când propunem soluţii, mai ales când pretindem sacrificii. Nicio reformă nu se poate face împotriva voinţei populaţiei. Fie şi dacă, nefăcând o, riscăm să pierim. Numai indivizii au conştiinţa sinuciderii, nu şi colectivităţile, cu atât mai puţin cele mari, precum naţiunile.

Percepţia generală e că, după retragerea din politică, v-aţi împăcat prea uşor cu oameni faţă de care, în vremea în care eraţi politician, aveaţi o adversitate radicală. Nu vreau să vă întreb dacă această percepţie este una justă, ci altceva, derivat: cu cine şi cu ce NU v-aţi împăcat nici până acum, la 10 ani de când aţi renunţat la politica activă?

Adevărul este că am avut întotdeauna raporturi civilizate cu politicieni din toate partidele. Atunci când deosebirea de principii era radicală, am preferat să nu am niciun fel de raport. De aceea, de pildă, PRM n a fost invitat la niciun Congres al PAC, de la care n au lipsit ceilalţi lideri de partide, de la putere sau din opoziţie. Am păstrat astfel de raporturi şi în prezent. Nefiind certat cu nimeni, n a trebuit să mă împac cu cineva. M am considerat totdeauna un om tolerant, chiar dacă mi am spus opinia fără ocolişuri sau menajamente. Și mi s a părut normal s o ascult şi pe a altora. Am preferat mereu confruntării polemice discuţia. Și nu m am considerat niciodată infailibil, în idei, ca şi în fapte. Valeriu Stoica îmi este martor că nu l am aprobat când l a adus în fruntea PNL pe Stolojan, retrăgându mă în acea împrejurare din preşedinţia Consiliului Naţional şi din partid, dar că am declarat apoi public faptul că, politic, dreptatea era de partea lui şi că Stolojan dublase scorul partidului în alegerile care urmaseră.

Vă rog să detaliaţi şi în acest interviu (spun „şi“ fiindcă ceea ce vă cer aţi făcut într-un text memorialistic anterior) trei pasaje provocatoare din punctul meu de vedere.

  1. „omul politic actual e născut după 89, dar făcut înainte de 89“;
  2. „omul politic actual nu a avut nicio experienţă politică“;
  3. „omul politic (şi nu doar român) mimează cultura; în fond, o dispreţuieşte“.

La ce bun să detaliez? Eu sunt clasic, domnule, vorba clasicului nostru, aşa că prefer litota. E totuşi necesar să precizez că „aforismele“ cu pricina le am pus pe hârtie cu destulă vreme în urmă ca să nu mai fie neapărat valabile şi astăzi. Mai ales primul. Între timp au ieşit pe scena politică şi oameni „nefăcuţi“ în trecutul regim, dar care n au, nici ei, experienţa politică a comunismului, căci la ea mă refeream. Cu dispreţul faţă de cultură, rămâne cum am spus.

Schiţa pe care o propuneţi prin intermediul celor trei citate de mai sus dă un peisaj politic sumbru. Găsiţi, totuşi, ceva luminos aici, în politica autohtonă? Ceva care să sune, să zicem, a veste bună?

Nu ştiu dacă aceste precizări vă fac impresia că s a luminat peisajul politic. Veşti bune nu pot să vă dau nici de la distanţa faţă de politică la care mă aflu de zece ani.

De ce ar fi aşa de important ca un politician să nu aibă o relaţie, cum să zic, „nefirească“ cu arta, cu cultura? De ce e aşa de important pentru un politician să fie un om cult? Dintr-o perspectivă cinică, vi s-ar putea replica – la urma urmei, un politician trebuie să fie un om de acţiune... În măsura în care considerăm că nimic nu e obligatoriu pentru un politician în materie de cultură, ce date culturale, ce „pachet“ cultural nu ar strica niciunui politician?

Un politician n are cum să fie doar un om de acţiune. Nu se poate mărgini la a face, mai trebuie să şi gândească, să aibă referinţe, să compare. Dacă vrea să acţioneze în cunoştinţă de cauză, să ia decizii corecte şi la timp. Există un alfabet şi o istorie a meseriei de politician. Simplul instinct, pe care, de altfel, nici nu l au mulţi, e bun în situaţii excepţionale. În cele aşa-zicând normale, e nevoie de minte, de memorie, de „ştiinţă“. Și, apoi, nimeni nu inventează în zilele noastre roata. Îmi amintesc că am urmat sfatul unui prieten din SUA, era pe la începutul anilor 90, şi am căutat un mijloc de a înfiinţa o fundaţie care să finanţeze în România o bancă de date referitoare la măsurile de reformă adoptate de fostele ţări comuniste. Din motive asupra cărora nu insist acum, proiectul meu a trebuit abandonat. A devenit însă o adevărată obsesie în anii în care am fost parlamentar, văzând cum se dezbăteau orbeşte proiectele de lege şi de câte ori era nevoie să fie amendate ca să poată fi aplicate. Până şi Constituţia din 1991 a trebuit amendată de două ori la un interval de nici două decenii, iar acum se vorbeşte de încă o amendare. Iată la ce e bună cultura pentru un politician. Să nu credeţi cumva că vreau să i oblig pe oamenii politici să citească literatură sau filosofie. Am în vedere o cultură specifică a omului politic, juridică, economică, istorică sau de altă natură, fără de care nicio acţiune nu e scutită de greşeli, unele grave. Nu mă puneţi să le inventariez.

Cum vă explicaţi subţirimea discursului etic actual din politica autohtonă? E ca şi cum, inclusiv la nivelul retoricii intelectualilor care se pronunţă despre politică, s-ar fi trecut de la Platon la Machiavelli, la un Machiavelli desigur vulgarizat. Poţi face politică în afara oricărui principiu? E de dorit aşa ceva? Pe de altă parte, aţi risca să avansaţi un set de idei directoare care să compună schiţa unui, să îi zicem, îndreptar etic pentru un bun politician?

Etica nu mai este de generaţii obiect de studiu în şcoală. Cât priveşte morala practică, ea este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Și nu numai în politică. Glumind pe jumătate, aş spune că destui oameni politici au fost făcuţi fericiţi de teza lui Machiavelli. Faptul că politica şi ar avea morala ei, diferită de aceea constrângătoare a noastră, a oamenilor obişnuiţi, îi scutea în fond de a accepta orice morală. Sigur că n ar trebui să existe politică în afara principiilor, morale sau de altă natură. În realitate însă, acest lucru se întâmplă destul de des. Aş face o distincţie. Problema mea nu e atât neprincipialitatea, adică încălcarea unor principii general acceptate, ci ignorarea existenţei oricăror principii. Nu imoralitatea politică, dar amoralitatea. Aparent benignă, ultima este cea cu adevărat malignă dintre ele.

„Umorul“ şi „politica“! Sunt cele două noţiuni atât de contradictorii una faţă de alta pe cât pare la prima vedere?

Ce întrebare! Cum să fie incompatibil umorul cu politica? Avem zilnic dovezi de compatibilitate. Citeam deunăzi că la noi ar fi fiind un circ politic. Dar nu e oare clovnul umoristul prin excelenţă? Și nu e oare arena circului locul privilegiat al divertismentului destinat tuturor vârstelor? Umorul nu e grav în politică. Lipsa lui mă îngrijorează, cum o să vă spun mai la vale.

Puteţi invoca trei momente de un haz nebun care s-au întâmplat pe scena politică autohtonă după 1989? Trei momente care l-ar putea inspira copios chiar şi pe Caragiale?

Momente à la Caragiale am cunoscut destule. Deşi sunt umoristice, denotă mai curând lipsa umorului decât umor. O lipsă care, în loc să ne facă să plângem, ne face să râdem. Vă amintiţi de cuplul de vestiţi comici ai parlamentului, Loghin Dolănescu? Doamne, cum îşi mai cântau ei deplina ignoranţă în ale vieţii parlamentare pe două voci ieşite din străfundurile folclorului naţional! Dar de discursurile caţavenciene ale lui Gheorghe Dumitraşcu, altminteri om citit şi naţionalist de pe vremea când naţionalismul cerea oarece curaj intelectual? Când cu legea care depenaliza homosexualitatea, un senator ţărănist (ca să vedeţi că nu fac discriminări de partid!) ne garanta că poporul român nu are tradiţii homo. Completat de un coleg de partid, care informa, plin de mândrie patriotică, galeria Senatului României că el însuşi nu ar fi avut fericitul şi onorantul prilej de a i se adresa, dacă tatăl său, Dumnezeu să l odihnească la sânul lui masculin prin tradiţie, nu ar fi fost un hetero convins.

Dar 3 cei mai comici politicieni pe care i-am avut în aceşti ultimi 20 de ani?

Vă spun unul singur, dar care face cât trei: Gigi Becali.

Aş vrea să rămânem puţin la tema umorului în politică. Mi se pare că e o temă nedreptăţită. Vreau să vorbim puţin şi despre specii mai contondente ale umorului. Despre ironie, de pildă. De ce avem atât de puţină autoironie, atât de puţin umor întors asupra emiţătorului? Prezenţa atât de palidă a autoironiei în politica autohtonă e o notă bună pentru „clasa politică“?

Ironia şi autoironia nu sunt pe gustul oamenilor politici. Pretind prea multă subtilitate lexicală. Și, pe urmă, Sala Omnia şi Sala din Dealul Cotrocenilor pe care eu le am apucat ca parlamentar (de Casa Poporului am fost, har Domnului, cruţat) erau mult prea solemne pentru antifrază. Ironia nu trecea pragul dintre tribună şi sală. Autoironia, nici atât. Erau, aşa zicând, subdozate prin natură. Și mai era şi nestăpânirea limbii române, una dintre cele de mică circulaţie în politică. Greu de apreciat în ce măsură ar fi putut aprecia un discurs care ar fi apelat la antifraze un fost profesor de marxism, destul de neortodox, zice se, care nu deosebea pe a revendica de a revindeca. Sau un altul pentru care fortuit însemna forţat. Ca să nu mai vorbesc de un al treilea care socotea de bon ton să zică specios în loc de special, neştiind probabil înţelesul celui dintâi. Orice chef de antifraze ţi se tăia în aceste condiţii, ca maioneza învârtită invers. Îmi amintesc totuşi de un scurt discurs ironic al fostului lider al unui partid ardelenesc, care, trecut la liberali, se dovedise un om plin de haz şi capabil de ironie. A povestit, pe tonul cel mai serios din lume, o istorioară. Un puşti a fost trimis la joacă de mama sa, îmbrăcat într un costumaş alb şi imaculat ca spuma laptelui: „Ai grijă să nu te murdăreşti“, i a recomandat mama. După scurt timp, puştiul a revenit cu pantalonaşii murdari şi urât mirositori. „Mamă, a zis el spăşit, cineva a făcut caca în pantalonaşii mei“. Toată sala a râs, privind peste umăr la liderul altui partid naţionalist care tocmai declarase solemn la tribună că el nu făcuse niciodată declaraţia ruşinoasă care i se imputa şi pe care o auziseră toţi. A râs mânzeşte şi senatorul cu pricina, îmbrăcat în alb imaculat ca şi copilul din istorioară. Cât despre unele formule ironice memorabile, îmi revendic (era să zic revindec!) una, căzută apoi în folclorul parlamentar. În urma unui raport despre revoluţie şi a unuia despre corupţie, am declarat foarte serios: „Mi se pare normal ca, după ce am avut terorism fără terorişti, să avem şi corupţie fără corupţi“. Țin la paternitatea formulei. O încredinţez prin intermediul dvs. posterităţii.

Criza este o glumă? Criza despre care se tot vorbeşte de doi ani încoace...

Nu, din păcate, criza nu e o glumă. Nici măcar o ironie a sorţii politice. În schimb, seamănă tot mai mult cu nişte glume (proaste!) soluţiile care ni se propun. Spuneţi: criza despre care se tot vorbeşte de doi ani încoace… Problema e că doar se vorbeşte. Criza nu e una teoretică, ci una cât se poate de practică. Și nici doar una financiară. Este una economică, deşi a fost declanşată de Wall Street. FMI ştii sunt nişte contabili cu mânecuţe de care se făcea haz în comediile realist socialiste. Ei nu ştiu să adauge, ci doar să scadă. Eu cred, în ignoranţa mea în materie, că reducerea cheltuielilor nu stimulează economia, ci o anemiază: fiindcă, dacă scade puterea de cumpărare, scad consumul şi, implicit, producţia şi investiţiile. O politică de austeritate e absolut necesară. Dar, mai întâi, s o explicăm clar oamenilor şi, apoi, să i convingem că îi punem la contribuţie şi pe cei foarte bogaţi, nu numai pe cei mai săraci.

Un om de dreapta, aşa cum sunteţi, crede că soluţiile de tip socialist sunt eficiente pentru „ieşirea din criză“?

Nu cred în socialismul de nicio culoare. Socialismul a fost prima utopie servită naivilor, opusă societăţii capitaliste născânde. Ea substituia tuturor principiilor şi proiectelor capitaliste din care a luat fiinţă societatea modernă economia de piaţă, concurenţa, iniţiativa individuală, egalitatea de şanse etc. nişte proiecte utopice şi irealizabile, pure ficţiuni ideologice, mari creatoare de iluzii şi de false speranţe egalitarismul, protecţia şi solidaritatea socială, colectivismul, iminenţa revoluţiei proletare, trecerea obligatorie de la capitalism la comunism, ca o fatalitate a unei istorii concepute teleologic etc. Comunismul nu e decât boala de bătrâneţe a socialismului. Și o inversiune malignă a capitalismului, spre care socialismul a tins din prima clipă a naşterii lui doctrinare. Găsesc inexplicabilă şi iresponsabilă simpatia pentru socialism a atâtor intelectuali, şi nu doar după ce au trăit pe pielea lor binefacerile sistemului, ci după ce au constatat în ce lipsă de preţuire îi ţinea socialismul, care acorda prioritate absolută muncii fizice în detrimentul celei intelectuale.

În fine: după 2000, v-a mai vizitat vreodată ideea de a intra în politică?

În fine, nu, ideea de a mă întoarce în politică nu m a vizitat, cum spuneţi, niciodată în acest timp şi, presupun, nici în viitorul pe care mai pot conta la 70 de ani trecuţi.

Interviu realizat de CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU

Nicolae Manolescu, 15 iunie 2010, Revista 22

Articol citit de 2027 ori.

Alte articole