România Liberă publică fragmente din interviul cu Ticu Dumitrescu acordat CNSAS în anul 2001

În luna decembrie s-au împlinit doi ani de la moartea fostului lider ţărănist şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Constantin Ticu Dumitrescu. După ce şi-a petrecut o bună par¬te din tinereţe în temniţele Securităţii, după 1989 Ticu Dumitrescu s-a implicat activ pe scena politică românească. În calitate de parlamentar, a iniţiat Legea deconspirării Securităţii (care-i poartă şi numele) şi Legea lustraţiei.

Domnule Constantin Ticu Dumitrescu, cu excepţia copilăriei şi a ultimilor câţiva ani, toată viaţa aţi fost urmărit de Securitate. Nu este vorba de o întâmplare oarecare sau de un episod efemer. Astăzi, totul pare îngropat în arhive. Vă propun, de aceea, să acceptaţi ca în istorisirea ce urmează, printre mărturiile din documente, unul dintre personaje să fie chiar memoria dumneavoastră. Poate, dacă îngăduiţi, personajul principal. Deci, cum a început totul?

CONSTANTIN TICU DUMITRESCU: Când privesc acum în urmă la toată suferinţa pe care am îndurat-o, totul mi se pare firesc. N-am făcut altceva decât să urmez destinul întregii mele familii, să am aceeaşi atitudine şi să duc aceeaşi luptă ca şi tatăl meu, primul şi adevăratul meu mentor. Pentru că tatăl, ca şi mama noastră au fost pentru mine şi fraţii mei nu numai părinţi, ci până în clasa a patra primară şi învăţători. Trăirea într-o asemenea familie - de la mama preluând şi gena macedoneană -, cu educaţia morală şi patriotică primită acasă şi la şcoală, nu puteau să ducă într-o perioadă atât de dramatică pentru ţară, decât la reacţiile şi atitudinea mea de mai târziu, când practic eram ocupaţi de armata sovietică şi obligaţi la comunism.

A fost un moment când familia mea era distrusă. Tata era fugar, fratele Mişu dispărut şi el, iar fratele mai mic luat în grija unui unchi. Rămăsese acasă numai mama. Şi atunci, deşi cele 4 ha de pământ erau pe numele tatei, i-au făcut mamei proces pentru, vezi Doamne, nepredare de cote şi au condamnat-o la 200 zile închisoare.

Eraţi deci, o victimă predestinată sau i-aţi provocat cu ceva pe ocupanţii sovietici şi, mai târziu pe securişti?

C.T.D.: Nu era alt drum de urmat! Nu regret nimic şi de-ar fi să-mi mai trăiesc odată adolescenţa şi tinereţea, aş proceda la fel. Provocarea venea de la sine. Prin simplul fapt că eram tânăr şi eram licean sau student. Asta-i şi irita cel mai mult, fiind printre cei mai tineri membri P.N.Ţ.- Maniu de atunci. Iar dacă aflau că eşti şi student, asta însemna pentru temniceri şi securişti un motiv în plus de a te urî.

Este adevărat că n-am renunţat niciodată, în orice situaţie am fost, la demnitatea mea. I-am sfidat mereu cu asta. Eu nu le-am spus niciodată securiştilor sau temnicerilor mei: „Să trăiţi!", aşa cum cerea regulamentul. Aţi citit asta, cred şi într-unul din documente, când impusesem în celulă să nu le spunem gardienilor „Să trăiţi!".

De altfel, cum Dvs. aţi cercetat dosarele pe care mi le-a întocmit Securitatea, cunoaşteţi pe bază de date şi documente aproape întreaga mea viaţă. Aşa că, de-aş încerca să ies din tiparele adevărului, cum o fac aceia care-şi eroizează biografia sau ascund părţi ale ei, Dvs. aţi fi în măsură - teoretic vorbind - să mă trageţi de mânecă.

Veniţi dintr-o familie cu o tradiţie politică ţărănistă. Tatăl Dvs. era ţărănist. Aţi crescut în atmosfera de efervescenţă a idealurilor acestora. Care a fost figura sau modelul care v-a marcat adolescenţa?

C.T.D.: Părinţii mei au fost printre cei care au militat încă din 1926 la formarea P.N.Ţ., tata candidând ultima dată pentru Parlament în 1946. Naşii noştri, Grigore Ivănceanu şi Constantin Popescu Gruia, avocaţi renumiţi, fruntaşi P.N.Ţ. de Prahova, Ghiţă Pop şi alţii erau prieteni ai tatălui meu şi ne vizitau deseori. La nici 12 ani am fost prezentat de tata lui Iuliu Maniu şi eram foarte mândru de faptul că îl văzusem şi îmi vorbise. În această atmosferă am crescut, iar figura în cultul căreia m-am format a fost Iuliu Maniu. De altfel, în liceu colegii îmi spuneau „Maniu".

Ce grup de prieteni aveaţi?

C.T.D.: Cercul meu de prieteni îi cuprindea mai întâi pe colegii de liceu: Vasile Apostol, Jean Fântâneanu, Didi Comşa, Petrică Stăncescu, Florică Dumitrescu, Titel Petrescu, G. Iliescu ş.a. Ceilalţi prieteni politici au fost în mare parte mai în vârstă decât mine.

De aceea vă spuneau „Puştiul"?

C.T.D.: Da, aşa îmi spunea bunul meu prieten Aurel Căzănişteanu, mai mare ca mine cu zece ani. Aurel a fost ucis de securişti în timpul anchetelor. Moartea lui m-a îndurerat profund, dar m-a şi îndârjit, căci a fost unul dintre modelele mele. Înaintea arestării legasem o prietenie mai aparte cu Aurora Chiţu-Cornu (este vorba de fosta soţie a lui Marin Preda), pe atunci tânără poetă utemistă, talentată, plină de optimism, frumoasă şi încrezătoare în zilele ce veneau. Aurora nu putea realiza adevărata situaţie în care eram aruncaţi. Frecventam împreună cu asiduitate biblioteca oraşului Ploieşti, iar pe atunci, vai, bibliotecile erau din ce în ce mai goale. Peste ani am aflat că Aurora a fugit în Occident. Deci, poate a învăţat ceva din experienţa noastră. Ne-am revăzut în ultimii ani de două ori, cu ocazia venirii ei în ţară. A fost o surpriză plăcută.

Dar la clubul P.N.Ţ. din Ploieşti de cine eraţi mai apropiat, în afară de Aurel Căzănişteanu, care ştiu că era liderul tineretului ţărănist din Prahova? Şi cum era privită în acel grup venirea la putere a comuniştilor?

C.T.D.: Printre prietenii mei P.N.Ţ.- işti de atunci erau Georgică Ionescu, Apostol Vasile, Mihai Andreica, Ion Antoniu, Ion Moldoveanu, Constantin Opriş ş.a. Nici unul dintre noi nu accepta comunismul, pe care U.R.S.S. încerca să ni-l impună odată cu ocupaţia militară. Tatăl meu, care fusese în război de la Prut până la Don ne spusese lucruri care ne îngroziseră. Şi apoi asistam zi de zi sau aflam despre alte agresiuni pe care comuniştii le săvârşeau. Se începuse distrugerea sistematică a unei lumi care venea de 2000 de ani. Nimic nu mai era bun, nimic nu mai era valabil. Nici monarhia, nici democraţia, nici biserica, nici proprietatea, nici armata, nici celelalte instituţii ale statului de drept. Se ardeau cărţile din biblioteci! Adevărul era înlocuit cu minciuna. Toţi nemernicii acestei ţări, toţi trădătorii de neam, toate lepădăturile, sprijinite de trupele diviziilor trădătoare (formate, instruite şi educate în Rusia), „Tudor Vladimirescu" şi „Horia, Cloşca şi Crişan", îşi dăduseră mâna. Şi poate că nu ar fi reuşit dacă cea mai mare parte a muncitorimii noastre nu s-ar fi lăsat atrasă de mirajul egalitarismului şi al proprietăţii colective, al dictaturii proletariatului. Ţărănimea a rămas însă atunci legată de pământ şi de mica proprietate. Cum puteam noi, elevi de liceu sau studenţi să acceptăm această răsturnare haotică a valorilor?

Primul conflict

Şi neacceptând-o, cum vă împotriveaţi ei?

C.T.D: Practic, primele mele manifestări anticomuniste au fost prin 1945, când eram elev, în cadrul tineretului naţional-ţărănist. Am activat la club, am vândut ziarul Dreptatea, un adevărat manifest anticomunist, am participat la manifestaţiile patriotice şi monarhiste ce au avut loc pe străzile oraşului Ploieşti, la 10 mai 1945, la 8 noiembrie 1945 şi 24 ianuarie 1946, unele soldate cu arestări. Arestat am fost şi la alegerile din 1946, când jandarmii ne-au purtat din post în post, pentru că ne implicasem în propaganda electorală anticomunistă.

Îmi amintesc că, în toamna anului 1946, ca preşedinte ales al comitetelor de clasă am intrat în conflict direct cu Manea Mănescu, care era pedagog la liceul „Sf. Petru şi Pavel" şi profesor suplinitor de matematică. Conflictul pornise de la împotrivirea noastră la introducerea organizaţiilor comuniste în licee (U.T.M.).

Ceea ce vreau să vă spun este că atunci, în licee şi facultăţi împotrivirea la comunism era puternică şi quasi-unanimă.

Cum s-a declanşat represiunea?

C.T.D.: Trebuie ştiut că după arestarea şi judecarea marelui Iuliu Maniu şi a unor fruntaşi P.N.Ţ. s-a dezlănţuit prigoana împotriva tuturor fruntaşilor naţional-ţărănişti. Ori, tata era la Prahova unul dintre aceştia şi, mai mult, fost candidat parlamentar în 1946. Când Siguranţa şi apoi Securitatea au început să-l caute pentru a-l aresta, tata a devenit fugar, ducând între 1947 şi 1953 această viaţă neînchipuit de grea. A avut norocul că gazdele care riscaseră să-l primească nu l-au dat pe mâna Securităţii. Schimba mereu locurile: Bucureşti, Pucheni, Ploieşti, Olari etc., ori de câte ori apărea ceva în neregulă. Dar nici pe mine, nici pe fratele meu Mişu nu au reuşit să ne urmărească până la capăt atunci când mergeam să-l vedem. Acum, studiindu-mi dosarele am descoperit câte puncte de urmărire organizaseră, ce risipă de oameni care să ne fileze. Mă caracterizau încă de atunci „foarte precaut şi abil, sesizând uşor dacă este urmărit de organele noastre". În 1948 m-au ţinut aproape două luni în beciurile M.I. din Bucureşti ca să le spun unde este ascuns tata.

Toate acestea, arestările mele din 1945, 1946 şi 1948, când eram elev, mai apoi student, cu reţineri de la 4-5 zile la două luni n-au reuşit decât să mă întărească şi să mă pregătească pentru cei zece ani de anchete sălbatice, închisori şi lagăre de exterminare (1949-1953 şi 1958-1964, cu un mic respiro între 1954 şi 1956, când am avut domiciliu obligatoriu).

La ce v-aţi gândit când v-au arestat prima oară?

C.T.D.: Am fost şocat, pur şi simplu. Aveam 17 ani. Mi-am revenit repede şi pe celelalte le-am înfruntat. Abia în 1949 am realizat că este posibil să nu mai ies niciodată din închisoare şi mi l-am amintit pe bietul Aurel, care-mi spunea că „securiştii ne vor face îngeraşi".

Ce speraţi? Plănuiaţi ceva activ, o mişcare de rezistenţă, de pildă? Aţi trăit senzaţia că nu mai este nimic de făcut?

C.T.D.: Toţi ne legam speranţa că democraţiile occidentale şi în special americanii nu ne vor lăsa pradă comunismului, adică U.R.S.S. Între 1948 şi 1949 împreună cu Aurel şi o parte a prietenilor începusem să ne gândim la o rezistenţă în munţii Bucegi sau Făgăraş. Eram conştienţi că putem fi arestaţi în orice clipă. Citisem, auzisem şi ştiam ce a însemnat CEKA şi NKVD.

Chiar dacă am avut momente de descurajare şi teamă, niciodată nu am trăit senzaţia că nu mai este nimic de făcut.

Aţi fi putut pleca din ţară?

C.T.D.: Am discutat şi despre asta cu prietenii mei. Dar nu m-a atras niciodată perspectiva.

Nici măcar după ce v-au eliminat din facultate? Cum s-a petrecut?

C.T.D.: La cererea Securităţii, prin iunie 1949, în timp ce eram căutat pentru a fi arestat. Singurul care mi-a spus cu multă prudenţă ceva în acest sens a fost colegul meu de liceu şi de facultate Georgescu. Exista un material destul de grav împotriva mea, iar cei din Comitetul pe facultate organizaseră o şedinţă în care plănuiau să mă discute, încheind-o cu excluderea mea din facultate şi arestarea mea. Pompiliu mă sfătuia să nu apar la facultate. N-am ştiut cu adevărat motivul invocat până acum, când am găsit în arhive fişele personale în care Securitatea precizează: „a fost eliminat din facultate pentru activitate antidemocratică".

Mai mult decât atât, în 1956, la memoriile înaintate de mine pentru a mi se da dreptul să-mi continui studiile în drept mi s-a răspuns: „Se menţine eliminarea dvs. din toate facultăţile".

Era clar. Rămâneam un proscris!

Infernul din Strada Democraţiei

Aş vrea să refaceţi traseul închisorilor comuniste prin care aţi trecut între 1949 şi 1964, exceptând perioada domiciliului obligatoriu de la Fânari, Prahova, între 1954 şi 1956.

C.T.D.: Între 1949 şi 1951 am fost anchetat şi ţinut în beciurile groaznice ale Securităţii din Ploieşti, situată, culmea, pe strada Democraţiei. Au urmat Penitenciarul Târgşor, Penitenciarul Braşov, Cetăţuia Braşov, Jilava, Poarta Albă, Peninsula. Apoi, din 1958, din nou la Securitatea din Ploieşti, de pe strada Vasile Lupu, Penitenciarul din Ploieşti, închisorile Galaţi, Botoşani, Văcăreşti.

Dintre acestea toate, cele mai îngrozitoare mi-au rămas celulele de la Securitate, Poarta Albă, Jilava, Galaţi şi Botoşani.

Dar v-au ţinut în cele două perioade timp de aproape doi ani la Securitatea din Ploieşti. Ce vă amintiţi de acolo?

C.T.D.: Mai întâi celula 8, din prima perioadă. Un fel de firidă întunecată de circa 1,60 x 1,00 m. şi înaltă ceva mai mult de 2 m. Peste betonul de pardoseală, o scândură lată de 30 cm. Erai scos dimineaţa la 6 şi seara la orele 18 pentru necesităţi, iar pentru restul zilei îţi rămânea o cutie de conserve, care dacă era de 1 kg te scutea de abstinenţă, dacă nu şi nu mai puteai răbda trebuia să urinezi în mica ta grotă. Nu exista altă aerisire, în afară de mica vizetă de la uşă (20 cm x 25 cm), care se deschidea din când în când, în rest celula era „neagră", fără lumină. Faţa îţi căpăta repede acea culoare cadaverică - galben pământie -, iar din cauza umezelii hainele mucegăiau şi putrezeau pe tine. După 2-3 săptămâni în asemenea condiţii miroseam ca un stârv ...

Cum se desfăşurau anchetele?

C.T.D.: Toate cam după acelaşi tipic. Se deschidea uşor vizeta şi de obicei plutonierul Lupu îţi spunea şoptit: „Hai sus!". Te cuprindea deodată un tremur uşor, pe care nu-l puteai stăpâni. Era parcă o reacţie fizică de apărare. După un minut, două te năpădea un val de căldură, te crispai, te încordai ca un animal care simte că va fi atacat. Toate acestea se petreceau în cele 3-4 minute în care Lupu, cu figura lui sinistră te ducea sus.

Apoi erai introdus în biroul anchetatorilor ... De obicei era o cameră 3 x 4 m., cu o masă şi un scaun într-un colţ şi cu biroul şi fişetul anchetatorului. De acum metodele difereau - depindea de anchetator, care îşi regiza modul de „abordare", în funcţie de structura victimei, de treapta la care te găseai în anchetă şi de rolul pe care ţi-l atribuiseră, de exemplu de şef de lot.

Deci anchetatorul pare să-şi fi „dozat" cu sânge rece interogatoriul pe care urma să-l facă. Vă amintiţi cine vă ancheta la Securitatea din Ploieşti?

C.T.D.: Da. Unora dintre ei le-am reţinut şi numele, pentru că nu poţi uita vreodată o brută, cum a fost locotenentul major Gheorghe Vasile, şeful Secţiei „Anchete" de la Securitatea din Ploieşti. Ori a locotenentului Gherea, locotenentului Modoran, locotenentului Simaches, locotenentului Farago, sublocotentului Simion, un rotofei care făcea pe bonomul, căci îşi avea oamenii lui pentru bătaie şi tortură.

Golgota subterană

Şi „abordarea" propriu-zisă în ce consta? Care erau metodele, tehnicile, procedeele aparatului de tortură?

C.T.D.: Unii te loveau fără milă de cum intrai, fie cu pumnii, cu vreo coadă de mătură, bulan de cauciuc. Loveau unde apucau, în cap, stomac, spinare. Abia după ce erai astfel „încălzit" începeau întrebările. Bătaia devenea violentă, alternând pierderea cunoştinţei cu aruncarea peste tine a găleţii cu apă pentru a-ţi reveni. În mod obişnuit te loveau metodic în ficat, în moalele capului sau foloseau rigle cu inserţii metalice cu care îţi dădeau pe cant peste mâini şi degete. Uneori îţi legau mâinile şi apoi îşi stingeau ţigările pe ele sau chiar pe obraji. Douăzeci de ani nu mi s-au mai şters cicatricile de pe mâini.

Atunci când aceste „tehnici" nu erau eficiente erai programat la un fel de cameră de tortură, unde te băteau la tălpi, încălţat sau nu. N-am ştiut explicaţia, dar durerea de la tălpi o resimţeam în cap, ca nişte săgeţi. Un alt mod de a tortura era agăţarea în cui. Ţi se legau larg mâinile în faţă, apoi printre coate şi spinare ţi se trecea un lemn rezistent, care avea la jumătate o funie. Apoi te urcau pe un scaun şi funia era legată de nişte bare metalice. Când totul era gata, ţi se trăgea scaunul de sub picioare. Rămâneai suspendat pe lângă perete. Împreună cu lemnul care trecea pe sub coate formai o cruce perfectă. După 2-3 minute simţeai cum ţi se smulg braţele din umeri. Era o durere de nedescris. De durere mi-am pierdut cunoştinţa.

Uneori te obligau să alergi în jurul unei mese rotunde. Securiştii formau un cerc şi când ajungeai în dreptul lor te loveau cu bestialitate cu bastoane de cauciuc sau bâte. Când cădeai erai lăsat 5-10 minute, după care reluau „distracţia". Am alergat nopţi şi zile de-a rândul, ore întregi.

După o asemenea şedinţă am contactat o pneumonie gravă de la găleţile cu apă şi betonul pe care zăceam. N-am să uit niciodată groaza din ochii medicilor atunci când m-am dezbrăcat şi mi-au văzut trupul vânăt de sus şi până jos.

Am văzut în dosarele Dvs. declaraţiile pe care vă obligau să le semnaţi torturându-vă. Semnăturile tremurate de bătaie sau mai degrabă mâzgâliturile ilizibile trădează starea trupului, un maldăr de suferinţă.

C.T.D.: Da, cred că nimic nu poate constitui o probă mai autentică decât acel scris de nerecunoscut al omului torturat ori cu degetele umflate de bătaie, cu fesele şi tot corpul o rană. Din zecile de declaraţii date doar una sau două au scrisul aproape normal. Pentru a nu se crea confuzii precizez că este vorba de declaraţii date anchetatorilor penali de Securitate.

D-le Dumitrescu, dar n-aţi putut evada?

C.T.D.: Inventivitatea omului închis între patru pereţi este neînchipuit de mare. Ajunsesem, folosind un dop de lemn şi un elastic de la pantalon să pot deschide uşa celulei. Deci, iată că aş fi putut ieşi - ca apoi, într-un fel sau altul să ajung în curte şi mai departe. Dar unde m-aş fi dus, când de fapt ţara toată era o temniţă imensă?

Anchetatorul „bun"

Despre tipologia anchetatorilor s-au scris multe. Mi-aţi povestit despre torţionar, anchetatorul - bestie, dar mai exista şi un altul, aparent diametral opus, special creat ca prin comparaţie să atragă. Tipul „salvatorului", superior, caritabil, adoptând atitudinea celui obligat la acţiuni sordide. Când apărea acesta din urmă?

C.T.D.: Pentru noi, cei versaţi, erau prea cunoscute rolurile repartizate securiştilor de către şefii anchetatori. Astfel, după un program dur, în care zile de-a rândul erai batjocorit şi chinuit în fel şi chip foloseau o tactică foarte periculoasă. Anchetatorul „uman", care te primea cât de cât civilizat, te invita pe scaun şi-ţi oferea o ţigară sau o bomboană. Te întreba de condiţiile din celular,te compătimea pentru bătăile primite şi chiar condamna asemenea metode.

Bănuiesc că astfel de „maniere" dădeau lovitura de graţie rezistenţei unora la tortură.

C.T.D.: Psihicul uman are atâta nevoie de un cuvânt cald, încât se producea şocul. Şi foarte mulţi dintre cei care rezistaseră la violenţă au capotat în faţa anchetatorilor „buni", fără să realizeze scenariul.

Metoda confruntării: suportarea adevărului despre ceilalţi

Momentul confruntării cu notele informative ce a însemnat pentru Dvs., inerţie fizică şi psihică, încremenire, secătuire?

C.T.D.: Într-adevăr, numai Dumnezeu mi-a dat puterea să trec peste această încercare şi să nu ajung un învins. Când anchetatorii mei, epuizând sistemele de tortură mi-au pus în mână notele informative scrise de una dintre rude şi de prieteni ce-i ştiam de încredere am simţit cum se destramă tot moralul meu, cum se dărâmă cerul pe mine. Am simţit gustul amar al trădării şi inutilitatea a tot şi a toate.

Dar ca metodă de anchetă era uzitată de securişti şi confruntarea cu martori. Pe Dvs. cu cine v-au confruntat la Securitatea din Ploieşti?

C.T.D.: Dintre cele la care am participat şi eu, nu pentru a susţine vreo acuzaţie împotriva cuiva, ci invers, cea mai interesantă a fost cu „bunul" meu coleg Nicu Constantinescu, despre care eu, însă, ştiam că este agentul lor.

Ce urmăreau securiştii prin confruntări?

C.T.D.: De fapt, confruntarea însemna aducerea unui martor arestat, în cele mai multe cazuri - prin care ancheta vroia să-ţi arate că alţii declaraseră despre tine sau despre anumite evenimente, ceea ce tu nu voiai să mărturiseşti - pentru ca apoi să recunoşti ceea ce ţi se imputa.

Algoritmul torturilor

Exista deci, un algoritm al torturilor fizice, psihice, o anumită gradaţie şi chiar o „măiestrie" a combinării metodelor.

C.T.D.: Practica generalizată de tortură fizică era bătaia la tălpi şi la spate prin legarea pe un ax. Pe celelalte vi le-am descris mai devreme. În plus, la alte Securităţi din ţară mai erau folosite: curentul electric, bătaia la testicole, strivirea unghiilor ş.a. Depindea şi de inventivitatea fiecărui anchetator - bestie. Se mai aplica şi metoda anchetelor neîntrerupte timp de 10, 20, 40 de ore sub becuri puternice, practică folosită şi la Ploieşti.

Dintre torturile psihice aş aminti ameninţarea cu arestarea soţiilor noastre, dacă nu divorţează şi chemarea lor zilnică la Securitate. Predarea unui lucru banal rudelor - în cazul meu un portofel uzat - şi sugerarea informaţiei decesului celui arestat. Mama era gata să-mi facă pomenile.

Megafoane care redau cântecul cucuvelei, aşa cum m-au primit la Securitatea Ploieşti în 1958, ori a unor ţipete de femei care te îngrozeau, căci îţi aminteau de mamă, soţie, soră, prietenă.

La Canal era interzisă primirea pachetelor lunare ori a scrisorilor şi vorbitoarelor. La Poarta Albă am avut timp de doi ani un singur vorbitor, patru scrisori şi trei pachete.

Dar era ceva mai groaznic decât tortura în închisorile comuniste?

C.T.D.: Dacă la Ploieşti tortura făcea parte din „program", anchetele oribile de la Securitatea Suceava, serviciul K, în închisoarea Botoşani urmăreau să mă forţeze să dau declaraţii că am organizat o evadare în masă şi alte nerozii şi scenarii, spre a fi condamnat de drept comun, ca nu cumva să fiu graţiat politic şi să ies din închisoare. Aceasta era o adevărată crimă. Eram deja închis singur într-o celulă cu ziduri de cetate, cu gratii groase şi obloane la ferestre, condamnat la 23 de ani de muncă silnică. Umilinţa şi disperarea în care m-am trezit murdar de propriile dejecţii, acolo jos, pe cimentul celulei, după ce-mi pierdusem cunoştinţa în urma groaznicelor lovituri date peste coloana vertebrală de către acel căpitan - bestie Maruneac Vasile şi alţi doi securişti. Toate acestea nu pot fi descrise.

„Bolnav am fost de multe ori, disperat şi depăşit de atâtea încercări am fost de zeci de ori,
Am strivit lacrimi de durere sau de dor şi de neputinţă,
Mi-a murit tinereţea în treierul anilor închişi între ziduri de cetăţi.
Dar mi-am urmat destinul, am avut curajul să trăiesc.
Şi nu oricum!
Numai în picioare!"
(fragment din manuscrisul D-lui Constantin Ticu Dumitrescu)

Interviu publicat în revista C.N.S.A.S. «Arhivele Securităţii», nr. 1, 2002.

CV Ticu Dumitrescu (27 mai 1928 - 5 decembrie 2008)

1945-1948 - prima condamnare, primită în timp ce era student la Facultatea de Drept, pentru că avea „activitate antidemocrată".

1948-1964 - a fost arestat de mai multe ori, cu domiciliu forţat, condamnat şi închis.

1964 - a fost eliberat - o dată cu toţi deţinuţii politici - şi a cerut să-şi continue studiile, dar nu a fost lăsat. Şi-a găsit de lucru în construcţii, dar fără să-şi înceteze preocupările anticomuniste şi fără să iasă din PNŢ.

Din 1990 - activ pe scena politică din România, devenind parlamentar şi iniţiind o serie de legi. Printre ele, Legea deconspirării Securităţii (Legea Ticu), Legea lustraţiei, Legea anulării condamnărilor politice din perioada comunistă, DL 118.

1991-1999 - preşedinte al Uniunii Internaţionale a Foştilor DeţinuţiPolitici .2006 - Ticu Dumitrescu devine membru al Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Daniela Iamandi, 29 decembrie 2010, România Liberă