Actul I: Șuvițe blond-castanii

În noaptea de 9 spre 10 martie a anului 1950, cinci suflete dormeau sub stele și sub paza câinilor, la o stână din hotarul satului bistrițean Hălmăsău, nu departe de locul numit, atât înainte, cât și după întâmplările pe care le vom istorisi în continuare, Valea Rea.

Stâna era a familiei Cristurean și era dată în grija lui Vasile, un copilandru de 15 ani; acolo se mai afla și sora cea mică a flăcăului, Paraschiva, de 7 ani. Adormise învelită cu un laibăr de lână, pe un prici al casei de bârne din mijlocul saivanului. Vocile amestecate, aprinsă și spartă între copilarie și maturitate a fratelui, molcome, bărbătești ale celorlalți trei prieteni, consăteni ai săi, ajunși la stână pe înserat și așezați la taină în jurul focului de afară, se auzeau din ce în ce mai departe, mai incet. Aceștia trei, care hălăduiau de mai multă vreme prin pădurile din preajma Spermezeului, erau pe numele lor Ioan Pop, Valer Caenar și Simion Caenar (aceștia din urmă veri din frați).

Ajunși la vârsta încorporării, ei primiseră, în toamna anului 1949, ordinele de a se prezenta la Dej, pentru a “servi patria”, Republica Populara Romînă, și regimul “democrației populare”. Au decis toți trei să se prezinte la Dej abia in primăvară, din motive numai de ei știute, iar de noi doar imaginate, fie sub forma acelor fete pe care ades le jucaseră la horă, fie sub aceea a minților lor aprinse de zvonuri tot mai insistente care străbăteau satele și orașele României și anunțau iminenta venire “a americanilor”.

Rămân doar presupunerile. Cert este că ei, deși și-au petrecut iarna prin preajma caselor părintești, de teama încorporării forțate au stat tot mai des prin munte cu oile, ori în pădure, la lemne. Nu de puține ori, își petreceau noaptea la stâna aflată în grija mai tânărului lor prieten Vasile Cristurean.

La fel de cert e și că “s-a aflat”, cum se spune, că lucrurile stau astfel și că cei trei practic se ascund acolo și nu s-au prezentat la încorporare. Iar ceea ce satul vorbea autoritățile au ascultat prin urechea lui Alexa Iuga, zis a Ravechii din Dobricu Lapușului, știut de toți ca om al Securității, un fel de turnător oficial al zonei.

Din punctul de vedere al “democrației populare”, lucrurile nu puteau continua astfel. Lipsa de judecată a celor trei putea fi interpretată în orice chip; chiar și ca un act de înaltă trădare, ori cel puțin ca dezertare, dintr-o armată a cărei uniformă nici nu apucaseră să o îmbrace. Iar cel de-al patrulea putea fi acuzat că le era complice, oferindu-le adăpost și hrană. Așa s-a făcut, dupa cum consemnează actele judiciare, că “în noaptea de 9 spre 10 martie 1950, Cristurean Vasile, Căienar Simion, Căienar Valer și Pop Ioan au fost ridicați de la saivanul de oi al familiei Cristurean de către un grup de persoane îmbrăcate în uniforme militare, care i-au dus și i-au executat în aceiași noapte în locul Valea Rea”.

Jocurile triste ale sorții și istoriei au făcut ca întâmplarea tragică să fie deslușită în zilele noastre, în mai toate înțelesurile ei, și datorită aceluia numit tot Pop Ioan: “Sunt frate cu Pop Ioan care la data de 10 martie 1950, când era în vârstă de 20 de ani, a fost împușcat în locul numit Valea Rea. Eu născându-mă în vara aceluiași an, de supărare, părinții mei mi-au pus același nume, Ioan”. Atunci, în acel martie, Raveca îl purta în pântece pe Ioan cel Nou de cinci luni. Vestea împușcării celor patru tulburase toată suflarea Hălmăsăului; Maxim, tatăl lui Ioan cel Mort, a aflat-o chiar din gura fetiței lui, Elisabeta. Unul dintre cei din plutonul de execuție, de altfel consătean cu tinerii uciși, a așteptat-o la ieșirea de la școală “pe la prânz, când am fost trimiși acasă”, spune ea. “Rețin cu exactitate ceea ce s-a întâmplat atunci, precum și ceea ce mi-a spus. ‘Tu du-te și spune-i lui tată-tău să meargă dupa cureaua și căciula lui Ioan.’ Ceea ce mi-a spus a făcut-o pe un ton ironic. I-am spus tatălui meu aceasta. Dupa câteva ore, tata a revenit acasă. Era foarte tulburat și plângea. Avea în mână o căciulă și o curea. Eu am văzut căciula fratelui meu, o căciulă din blană de miel pe care o purta atunci, la începutul primăverii. Avea trei găuri în zona frunții și era plină de sânge”. Toată viața, Elisabeta a fost marcată de această imagine, la fel cum fratele ei, Ioan cel Nou născut, a fost apăsat de umbra celuilalt, Ioan Mortul. Prin 1991, când apele Văii Rele, ieșite din matcă, amenințau să rupă mormintele celor patru tineri uciși, Ioan a fost printre rudele care au decis să le pună osemintele la adăpost și s-a aflat printre cei ce i-au dezgropat. “I-am găsit câte doi, în poziția ghemuit, la aproximativ 50-60 de centimetri sub pământ. Nu au rămas urme din îmbrăcăminte decât foarte puține, respectiv au rămas opincile lui Cristurean Vasile și bocancii lui Pop Ioan, fratele meu. De asemenea, am mai găsit o bucată de curea din piele, pentru pantaloni.”

Ioan cel Ucis, așa cum îl descrie sora sa Elisabeta “era un tânăr înalt, bine făcut”. Că era înalt e un fapt confirmat de celălalt frate Ioan, care nu l-a cunoscut niciodată, care îi poartă numele și care i-a dezgropat osemintele. “Fratele meu, fiind mai lung, a fost așezat ghemuit, astfel încât genunchii abia au fost acoperiți cu pământ. De altfel, așa l-am și găsit.” Cât despre păr, mărturie stă o șuviță. Pe lângă căciula de miel ciuruită, o altă imagine a marcat copilaria Elisabetei: această șuviță blond-castanie. Maxim, tatăl lor, măcinat de durere, dorea să acopere mai bine trupul fiului aruncat în groapa de la marginea pădurii dinspre Valea Rea, pentru a nu cădea pradă animalelor. De fapt, poate că a fost un pretext, poate că voia doar să-și vadă pentru ultima oară fiul și să se convingă cu ochii lui că e mort. Iarăși nu știm cu siguranță, căci a murit nu mult dupa aceste triste întâmplări. Dar cert e, își aduce aminte Elisabeta, că “a adus acasă niște fire de păr din capul lui Ioan. Fratele meu avea părul castaniu, spre blond. Purta părul lung”.

Actul II: Un copac cu urme de sânge

În dimineața zilei de 10 martie 1950, în poarta casei lui Gavrila Burzo din Hălmăsău – Bistrița loveau cu putere patru oameni în uniformă militară. Al cincilea, tras un pic deoparte, aștepta privindu-și vârful cizmei de box, preocupat de un gândac din aceia numiți vaca Domnului, care tocmai văzuse lumina zilei în lanurile de lucernă abia apărute prin grădinile din jur.

Era șeful celor patru, pe numele său Briceag, iar restul erau subordonați din trupele de securitate alocate biroului din Dej, pe care căpitanul Briceag îi comanda. Gavrilă a apărut nu înainte de a se bărbieri, cu briciul său cel bun, spălat atent într-o farfurioară de aluminiu.

Se mișca greu, dar vârsta sa și faptul că se îmbrăcase tocmai în hainele bune nu a impresionat pe nimeni. Era vinovat și știa asta – în primul rand, vina era că nu-i plăceau comuniștii, colhozul și tot ce însemna “democrația populară”.

Ca gospodar de frunte al satului, mai indrăznise să și spună cu voce tare, în felul lui, toate acestea.

Apoi, în lumea fierbinte a acelor ani de apogeu al războiului rece, oferise ajutor unor tineri înfierbântați care, crezând că într-adevăr americanii vor coborî în noaptea urmatoare din cerul înstelat, nu s-au prezentat la armată. Le-a dat de mâncare și găzduire verilor Simion și Gavrila Căienar, ca și lui Ioan Pop, tineri din sat; dar, și mai grav, ajutase un alt tânăr dintr-o comună învecinata, Negrilești, care dezertase din armată pentru a-și vedea iubita cu care voia totuși să se însoare înainte ca adevărul să iasă la iveală în fața satului – și anume că ea îi purta rodul în pântece.

“L-au luat și l-au dus într-o pădure”, își amintea fiul său Rudolf Burzo în 1993, când se apropia de 80 de ani. “Această pădure este situată între satele Breaza și Poieni, comuna Negrilești. Acolo, tatăl meu a fost împușcat împreună cu un tânăr dezertor, al cărui nume nu-l cunosc. Cunosc acest lucru deoarece, la două zile după acest fapt, am mers la locul respectiv și l-am dezgropat; am văzut că tatăl meu era împușcat în piept, iar acel tânăr care nu cunosc cum se numește a fost împușcat în ceafă și avea amândoi ochii săriți din orbite. Am aflat de la diferite persoane, printre care și preotul din Breaza, că înainte de a fi împușcati, cei doi au fost puși să-și sape groapa”.

Nici acest răgaz în fața morții nu s-a prelungit. Oamenii regimului, securiștii, se grăbeau. Mai aveau și alte misiuni în acea zi. Căci groapa – cum spune Rudolf Burzo, care a fost acolo și atunci alături de fratele mai mic al său, Ioan, pentru a-i da măcar odihna cuvenită în pământ tatălui său – “era foarte mică; adică peste cadavre fiind un strat foarte subțire de pământ”. Împușcarea bătrânului Burzo și a tânărului dezertor din Negrilești venea la câteva ceasuri dupa ce același grup de securiști înarmați îi executase pe ceilalți tineri cărora el le oferise ajutor; iar vestea pornise prin satele bistrițene, căci crima nu a fost ascunsă. Cum spune Rudolf Burzo, acolo unde i-au omorât “părintii lor au fost puși să le sape groapa”. Și adaugă, ca o minimă compensare față de dimensiunea ororii: “dar numai dupa ce fuseseră împușcați deja”. Tânărul dezertor și bătrânul Burzo zac și astăzi în același mormânt, unul peste altul. Pe lângă oase, a mai rămas mărturia scrisă a fiului său, astăzi și el decedat, a celuilalt fiu mai mic, Ioan – încă în viață. Și alte două semne, dintre care unul imaginat și altul văzut atunci. Cel din urmă este un copac, despre care Rudolf Burzo, ajuns la două zile de la execuție măcar spre a-și îngropa mai adânc tatăl, pentru că n-a avut voie atunci să-i pună vreo cruce, spune: “Eu sunt în măsură să indic locul unde a fost împușcat tata, precum și locul în care are mormântul. Mai cunosc că tatăl meu, înainte de a fi împușcat, a fost legat de un copac și acolo a fost împușcat; deoarece, imediat după aceea, am văzut pe acel copac urmele lui de sânge”. Celălalt semn, imaginat, dar plauzibil, a dispărut demult în nisipul uliței din fața porții bătrânului Burzo; e lovitura cu dosul palmei cu care comandantul de securitate Briceag a înlăturat de pe carâmbul cizmei acel mic gândac numit popular vaca Domnului, înainte de a-l strivi sub talpă.

Actul III: Povestea lui Petruț

Numele meu este Petruț. De fapt, Petre. Petre mi-a spus tata în fața popii. Petre Constantin. Am trăit, cât am trăit, în satul Negrilești din Bistrița. Nu figurez în actele de stare civilă ale comunei; nu se știe azi din ce pricină, dar eu vă pot povesti.

Tata, zis Peliucă, pe numele lui chemându-l de fapt Pantilimon, nu avea pământ, dar avea în schimb acest dar – de a face din fiece bucățică de piele, fie ea de porc sau de vită, ceva: o opincă, curele, brăcinare. Simple însă. Ca pentru noi, negrileștenii, un sat de viță mai nouă și mai puțin nobilă, dupa cum îi spune și numele. Așa că atunci când m-am născut, iar asta s-a petrecut în iarna grea a anului 1925, s-au întâmplat două lucruri.

Mai întâi, mama a murit la nașterea mea, lăsându-l pe tata cu o nouă gură de hrănit doar pentru cele două brațe ale sale, căci ale mătușii Tudora, cea care m-a crescut pe mine și pe ceilalți doi frați și două surori nu puteau conta. Ea era, de fapt, oarbă. Apoi, al doilea lucru a fost că notarul satului, domnul Palatici, era în mare ceartă cu tata, din cauza unor hamuri, de care spunea el, notarul, că au fost fușerite într-un asemenea hal, încât s-au rupt la prima purtare chiar de către iapa lui cea blândă, Clara, înhămată la șareta cu care cutreiera ținuturile. De fapt, nu voia să i le plătească. Așa că n-am avut parte de trecere la primărie; doar la biserică, popa Gavril m-a trecut în registru, udându-și barba cu albastru de la creionul chimic, după ce m-a băgat în cristelniță. Tata i-a dat trei pielicele frumos tăbăcite, de ied. Îi tăiase pentru nașterea mea și înmormântarea mamii. Oricum era iarnă grea și nu avea destulă iarbă ca să-și scoată oile din ea. Numai că tot degeaba; la venirea rușilor, în toamna anului 1944, aceștia au făcut focul cu hârtiile și bucoavnele din biserică, unde au instalat o bucătărie de campanie. Așa s-a făcut că singura urmă a vieții mele a încălzit o ciorbă de cartofi.

Am devenit cetățean al lumii la 23 de ani, în 1949 în vară, când s-a bătut duba în sat. Lumea era chemată să-și ridice “cărțile de identitate”, să primească actele noului regim. Mie nu-mi păsase prea tare. Domnului învățător Partenie nu i-au trebuit acte să mă primească între copii și să învăț cele patru clase. Iar apoi nici lui nea Gavril Burzo nu-i trebuiseră ca să mă ia la el de slugă, să-i ajut casa. N-am ce spune, m-a plătit întotdeauna drept și nu m-a bătut decât atunci când meritam. De pildă, când i-am scăpat taurul de care era atât de mândru în lucernă și acesta, mâncând, în vreme ce eu bântuiam pe lângă gardul din spate al Mariei de pe dealul Canciului, s-a umflat și a murit.

Acum venise însă vremea să intru în rândul lumii. Așa că mi-am facut poză, dupa cum spunea legea. Am dus-o la Jandarmerie, care tocmai avea un nume de care nu mai auzisem, Miliție, și ei mi-au prins-o cu o capsă de un carton. Apoi au pus pe carton o ștampilă care îmi ajungea până pe umăr. Mi-au explicat că acum “figurez” în acte, nu așa cum se întâmplase “în timpul regimului burghezo-moșieresc”, cand “chiaburul Burzo mă exploatase”. Eu n-am înțeles deloc ultimul cuvânt. Că nea Gavril îmi dădea tot de trebuință; ba îl ajuta din plin și pe tata, de la care lua de fiecare dată opinci, deși erau mai prost lucrate, că tata se întorsese de pe front fără o mână. I le plătea, iar opinicile mi le dădea mie.

Acum să vă spun despre Maria. Cu Maria m-am iubit mult și pe ascuns. Cu toate ierburile și chipurile lunii pe care ea le urma pentru a nu rămâne grea, s-a întâmplat. Ai ei nu erau prea avuți, dar nici ca mine – și până la urmă, dupa ce nea Petrică ne-a bătut și pe mine, și pe ea, aflând că am lăsat-o grea, s-a împăcat cu gândul. Iar eu mi-am spus că “las că trece, palma, scuipatul, dragoste să fie”. Apoi m-au încorporat în armată, căci “figuram” la Miliție și n-am apucat să facem cununia. Era în decembrie 1949. În iunie anul următor, după ce am văzut cu ochii mei ce înseamnă umilința adevărată, nu cea din fața Domnului Iisus, ci alta mai grea, am decis să nu mai stau. Mai întâi, Maria, grea, avea mari dureri – poate că nici nea Petrică n-o cruțase. Și mă gândeam la mama. O chemase tot Maria, știam doar de la tușa Tudora că fusese și mai frumoasă ca Maria mea. Dar să vă spună ea.

“În anul 1950 trăiam împreună cu Petruț Constantin, cu care urma să mă căsătoresc. Împreună cu acesta am avut un copil, care a fost conceput în perioada de dinaintea încorporării sale. În anul 1949 iarna, soțul meu a fost încorporat în armată la Alba Iulia. În vara aceluiași an, a venit din armată și nu a mai plecat înapoi, fiind căutat de organele de ordine, deoarece era dezertor. Din acel motiv, a stat mai mult la Negrilești, respectiv pe dealul Hălmăseului. În primăvara anului 1950, respectiv prin Postul Paștelui, Petruț Constantin, împreună cu acel cetățean care l-a găzduit, a fost prins de către trupele de securitate și au fost împușcați. Înainte de a muri, din spusele oamenilor, am auzit că au fost puși să-și sape groapa și au fost astupați cu pământ până la piept, așa au murit pe locul acela”.

Dar acum să vă povestesc eu, dar nu despre moarte neapărat; e adevărat ce s-a constatat după ce m-au găsit acolo unde am fost omorât, un loc numit de atunci încoace “Fața lupului”, cu puțin înainte de a citi voi această poveste a vieții mele; și anume că am fost împușcat în ceafă, puțin după ce am săpat o singură groapă, în care ne-au aruncat pe amândoi, și pe mine, și pe nea Gavril Burzo. Groapa am săpat-o eu, în vreme ce pe bătrân îl legaseră de un fag din apropiere, îl băteau și-l scuipau. Plângeam, căci mi-era frică; iar pe mine m-au omorât pe neașteptate, îngenuncheat fiind. Ultima imagine a fost cea a opinicilor pe care nea Gavril le purta atunci, știind că vine în fața morții și care erau făcute de tata. Apoi, cea a Mariei când ne bătea pe amândoi tata-socru și eu gândeam, pentru a nu lovi înapoi, “las că trece, palma, scuipatul, dragoste să fie”.

Actul IV: Declarație de martor

Sunt Șerban Ioan, fiul lui Teodor și Elisabeta, în etate de 76 de ani, născut și crescut în comuna Spermezeu din Bistrița-Năsăud. În luna martie a anului 1950, aveam 19 ani. Tata avea pământ lângă locul numit Valea Rea, unde au fost împuscați Căienar Simion, Căienar Valer, Pop Ioan și Cristurean Vasile.

Îmi amintesc că în dimineața unei zile din acea lună, pe când se crăpa de ziuă, am auzit mai multe focuri de armă, la foc automat. Eram cu tatăl meu la lucru, pe acel pământ al nostru de lângă Valea Rea; era în jurul orei 5 dimineața, în zori. Ne-am apropiat, eu și tata, de locul unde s-au auzit focurile de armă și am vazut în pădure, în dreapta drumului, vreo șase militari, iar în stânga, peste pârâul Valea Rea, alți patru. Priveam pârâul curgând spre noi. Militarii ne-au vazut.

Aveau uniforme kaki, de armată, cu petlițe albastre și pistoale automate marca Orița, cum apoi aveam să primesc și eu după încorporare. În drum am văzut pe cei împușcați. Erau patru. Trei erau cu fața la pământ, în drum. Altul era rezemat de un dâmb, stând parcă în picioare. Inițial nu l-am recunoscut pe acesta din urmă, deoarece avea fața umflată și albastră. Ulterior am aflat că era vecinul meu, Cristurean Vasile. La ceilalți nu se vedea unde erau loviți de gloanțe, însă Vasile era ciuruit.

Cum am ajuns acolo, un militar, care părea superiorul lor, ne-a spus să facem foarte repede două gropi. Am adus de acasă hârleț și sapă și lopată. La făcutul gropilor ne-am prezentat împreună cu Căienar Ioan, tatal lui Căienar Valer, cu Căienar Gavrilă, tatăl lui Căienar Simion, cu Chira Vasile și Chira Stefan, toți cei patru fiind aduși acolo de militari. Acel militar superior ne-a întrebat cât de mare se face groapa la un om cinstit. Noi i-am spus că după înalțimea lui. El ne-a răspuns că pentru cei patru să facem gropile pe jumătate din înălțimea lor, că nu sunt oameni cinstiți, ci niște câini, și să le săpăm așa, ca pentru câini. Toți militarii erau tineri, doar superiorul era mai în vârstă; avea circa 1,60-1,70 înălțime, era brunet, avea tenul închis și nasul mare, încovoiat. Ne grăbea tot timpul, striga la noi și ne înjura, mai ales pe părinții verilor Căienar, spunându-le că au crescut niște câini. Am crezut la un moment dat că îi va împușca și pe aceștia. Pe Căienar Gavrilă, superiorul l-a prins de barbă și l-a întrebat “Așa l-ai crescut?”, referindu-se la copilul său împușcat.

Am făcut astfel două gropi de circa 50 centimetri adâncime, pe partea opusă a pârâului unde au fost împușcați. Pe Căienar Simion și Căienar Valer i-am așezat într-o groapă, iar pe Pop Ioan și Cristurean Vasile în cealaltă. Toți au fost așezați creștinește pe spate, însă mâinile nu ne-au lăsat să le împreunăm. Tot timpul se striga la noi să ne grabim. Lui Pop Ioan nu i-au încăput picioarele, era un băiat înalt și a trebuit să i le îndoim, genunchii ajungând astfel la nivelul pământului de la suprafață. Cristurean Vasile a căzut, dupa ce l-am pus în groapă, pe o parte. Superiorul nu ne-a lăsat să îl aranjăm, spunându-ne să aruncăm repede pământ peste ei. Înainte de a-i acoperi, acesta le-a spus celor doi păriniți ai lui Căienar Valer și Căienar Simion că pot sa ia obiecte de la copiii lor. Căienar Gavrilă a luat de la copilul lui cureaua. Era o curea lată, din piele, împletită. Atunci am văzut că aceasta avea 9-10 găuri, făcute de gloanțe. Îl recunoscuse pe copil după acea curea, iar Căienar Ioan l-a recunoscut pe al său după haine. După ce i-am acoperit cu pământ, superiorul ne-a amenințat ca nu cumva să spunem la cineva ce s-a petrecut. Ulterior, am aflat că aceștia au fost împușcați pentru că nu s-au prezentat la încorporare; din Beclean s-au întors acasă și au stat ascunși, până ce au fost găsiți de Securitate. După această întâmplare, mai cunosc că tatal lui Căienar Valer și-a lăsat barbă, dorind sa își jelească copilul, însă a fost pârât la Consiliul Popular. Cei de la Consiliu l-au chemat acolo și l-au obligat să se bărbierească. De fapt, toată lumea din comună a aflat ce s-a întâmplat în acea noapte și cu toții ne-am rugat, de atunci încoace, pentru odihna sufletelor lor. Câteodată, noaptea, pe locurile unde au fost îngropați, se vedeau arzând lumânări, dar nimeni n-a aflat vreodată cine le aprindea sau, dacă a aflat, n-a spus, pentru a nu cădea acela sub răzbunarea autorităților.

Atât știu, susțin, declar și semnez nesilit de nimeni, despre împușcarea numiților Căienar Valer, Căienar Simion, Pop Ioan și Cristurean Vasile în luna martie a anului 1950, în hotarul comunei Spermezeu, pe locul numit Valea Rea.

Actul V: Îngerelu’

La frate, deși era mai mare ca mine cu trei ani, mă uitam ca la un înger printre noi coborât. Avea o față rotundă, bucălată, ca a îngerașilor de la mica icoană de hârtie cu Ave Maria din bucătăria mamii.

O primise mama Sofrona de la un călugăr fugar, “frate minorit” ne-a spus ea că e, și cât a stat la noi, două-trei zile, i-am spus chiar așa: “nenea Minoritu”, iar în sat ziceam că e unchiu Minoritu din Oradea Mare, de unde era mama, că doar ne-a spus că-i e frate și n-a mințit ea, Dumnezeu să o odihnească, niciodată! …

Mama a păstrat iconița printre ale noastre, cele de credință și binecuvantate de părintele din sat, nu ca ăsta, de la papistași, doar pentru că frate-meu, Anghel, era leit cu îngerul care ținea o cunună deasupra chipului plâns al lui Ave Maria. Mama îi zicea lui Anghelus, chiar până se făcuse om, Îngerelu. El se mai supăra, că auziseră copiii din Hălmăsău și-l strigau toți așa. Atuncea, fața lui rotundă se înroșea un pic, dar nu l-am auzit suduind niciodată. Și mai avea ceva, poate mai degrabă din cauza asta îi și zicea mama Îngerelu: nu putea nici măcar să taie o găină. Odată, când tata a venit acasă cu un bursuc prins în laț, depre care zicea că-l face manuși, el s-a strecurat afară noaptea și i-a dat drumul; dar ne-am trezit toți de țipat, căci bursucul l-a mușcat de mână până la os, de a zăcut Îngerelu o săptămână cu fierbințeli. Cam așta e. Acum să încep? Să declar? Bine, domnule procuror…

Subsemnatul Căienar Anghel, fiul lui Ioan și Sofrona, născut la 14 mai 1930 în comuna Spermezeu, sat Hălmăsău, județ Bistrița-Năsăud, buletin seria… Marie!… Adu-mi, nevastă, buletinu… sunt frate cu Căienar Valer, care împreună cu alți doi tineri, respectiv Căienar Simion, vărul nostru, și Pop Ioan, a fost prins la data de 10 martie 1950 la saivanul de oi al lui Cristurean Vasile, de mai sus de Valea Rea. Eu aveam atunci 19 ani, iar fratele meu 21. El în luna octombrie a fost încorporat, dar în loc să se prezinte la unitate, făra știrea tatălui meu, s-a întors înapoi și stătea ascuns împreună cu ceilalți doi. Acuma, ce se-ntâmplă… pe atuncea, circula un zvon că vin americanii și că va fi un nou război. Îngerelu oricum nu voia la război, că v-am spus cum era el cu sângele și cu astea… nici când tăiam porcul nu suporta, se urca până sus în dealul Hălmăsăului dis-de-dimineață, zicea că pleacă după vreascuri. Dar dacă tot ar fi venit război, nu voia să tragă în americani. Asta e… Stăteau deci pe la sălașuri, pe unde apucau, iar în noaptea aia au tras la Piciorul Lazului, unde aveau Cristurenii stâna. Ei, acolo securiștii i-au aflat, i-au ridicat pe toți, apoi și pe Vasile, care era un băietan, și i-au împușcat. Au lăsat-o doar pe Paraschiva, sora lui Vasile, care era mică, abia atunci intrase la școală, și care apoi a căzut pentru ani buni în tremurături și vise. Binee, domnu’ procuror, asta nu scriu… bine… tai… Așa… bine… trec la concret, cum spuneți… Deci, după ce a fost împușcat, chiar atunci au venit la tata acasă doi securiști și i-au cerut acestuia și unchiului meu Căienar Gavrilă, tata lui Căienar Simon, împușcat alături cu Îngerelu, să-și ia lopeți și hârlețe. Le-a spus: “Veniți cu noi să îngropați niște câini”. I-au dus apoi pe cei doi în locul numit Valea Rea și acolo, tata, împreună cu unchiu, i-au găsit pe cei patru împușcați. Din cele spuse de tătal meu și de unchiu, cei patru erau complet zdrobiți în bătăi, și la cap, și la oase. Apoi au văzut și urmele de împușcare. Aceștia, tata, unchiul și încă doi vecini, ai lui Șeban, nea Teodor și fiu-său Ion, au fost puși să le sape două gropi, dar nu mai adânci de jumate de metru și apoi i-au pus câte doi într-o groapă, după care i-au acoperit cu pământ. Locul în care au fost împușcați și de unde i-au cărat era dincolo de Valea Rea, pe deal, la 20-30 de metri. De asemenea, tata și unchiu mi-au spus că atunci când i-au gasit pe Îngerelu și pe văru’ Simi, securiștii le-au spus “Haideți, că de-aia v-am adus, să vă îngropați câinii”. I-au băgat în groapă câte doi, fără ca măcar să fie îndreptați, eu găsindu-i așa când le-am desfăcut groapa în 1991, că era să-i ia apa… Cum? Autorizație de descumare? Eu nu știu ce-i aia descumare, n-am știut că trebuie… i-am dezgropat, domnu procuror, că-l lua apa pe bietu Îngerelu…

Acuma, să vă mai spun ce am aflat de la un moș de-al meu, naș de botez, Clapă Teodor îl cheamă… Mi-a spus că el a asistat la împușcarea acestora. Avea sălaș acolo, la Valea Rea, la vreo două sute de metri de locul în care i-au împușcat. Auzind gălăgie, era vreo patru dimineața, moșu-meu a ieșit afară și i-a văzut pe cei trei însoțiți de securiști. Securiștii îi luaseră de la stâna lui Vasile și ajunseseră cu ei aproape de sălașul lui. Începuse să se crape de ziuă. Mi-a spus că l-a auzit pe Pop Ioan, Fătu îi ziceam noi, că era arătos nevoie mare, înalt, blond și mândru… bine, nu scriu asta, dom’ procuror… deci, l-a auzit pe Pop Ioan spunându-le celorlalți doi să nu meargă din acel loc, pentru că oricum îi împușcă și să rămână acolo, măcar să știe părinții de ei. Securiștii voiau să-i urce în deal, la Fata Poienelor, pentru a-i împușca alături de alți doi oameni pe care-i prinseseră acolo. I-au bătut rău să-i oblige să urce dealul, de-asta erau așa fărâmați… moșu meu auzise vaietele și plânsetele lor și de-asta ieșise afară. El nu a văzut exact cum au fost împușcati, numai ce auzea tot, clar, în toată liniștea aia, căci și mierlele tăceau. După ce i-a împușcat, mi-a spus moșu că a auzit vocea lui Moldovan Melente, de era leat cu ei, din sat, numai că era comunist și urâcios, că fata după care avea el treabă se uita numai după Fătu…. ăsta… Ion… bineee… tai, domnu procuror… deci l-a auzit că zicea cum va fi rău de el în sat, că l-a vazut Cristurean Vasile când i-au ridicat pe cei trei. Atunci, unul dintre securiști a zis: “Uite, ia arma, ai grijă de-adu și pe el și-apoi faci ce vrei tu”. Am aflat apoi de la Paraschiva, sora lui Vasile, copila, că i-a zis să se îmbrace și să vină cu el. Vasile a zis că nu, că-i târziu, mai vrea să rupă un pic de somn până scoate oile. Și-atuncea Melente l-a lovit în față cu patul puștii de i-a zdrobit nasul și a stropit-o cu sânge pe fată, care tocmai se trezise și stătea în funduț printre laibăre și-atunci și ea s-a trezit de-a binelea și a început a plânge, și-a plâns mult, singură-singurică, căutându-l apoi pe Vasile printre oi și printre mieii de martie, unde a crezut că o fi căzut de la bătaie. Dar Vasile fusese luat. Melente l-a adus unde erau ceilalți, iar moșul a mai auzit o singură împușcătură, dar nu a putut vedea cine a tras. Apoi s-a făcut liniște. Apoi s-a facut ziuă, dar mi-a spus moșu că multe ore, până ce s-a întronat bine Soarele, pe Valea Rea nu au cântat păsările, fiind toate fugite. Și-uite așa s-a dus Îngerelu…

Cum, dom’ procuror, unde locuiește numitu’… Păi, numitu’ Clapă Teodor stă-n cimitir, de vreo treizeci de ani… nu v-am spus că-i moșu-meu, că el m-a botezat? E indireeect?… Cum indirect, că eu v-am spus direct și tot și cinstit ce mi-a spus el… să tai tot, deci… bine… tai… Mărie! Hai, măi nevastă, ai găsit buletinu’ ăla?

Actul VI: Fân

Gustul morții. Gustul acesta are ceva deosebit, crește în cerul gurii ca după o cană rece de vin de soc, băută în arșiță de tovarășul căpitan. Ei, soldații din trupele de securitate comandați de Briceag, îl simțiseră privindu-l, nu îl puteau uita, iar gustul creștea, intens, odată cu amintirea ațintită asupra acelor morți. Cu toții știau să taie o găină cu cuțitul, cu toții aveau sub ochi un vițel lovit în creștet cu barosul. Dar gustul acesta deosebit, al omorârii unui om, atâta vreme cât executau un ordin executând un om, ajunsese, pentru unii dintre ei, mai puternic și mai dorit decât o femeie.

Gustul vinului de soc, răcoros, un pic înțepător, într-o zi de arșită. Când casca de oțel se brumează, dar nu pe dinafară, ci pe dinăuntru. Mai ales că recompensa venea sub forma permisiilor de până la șapte zile. Așa că, atunci când compania de soldați din trupele de Securitate detașată la Dej în subordinea căpitanului Briceag a fost mobilizată pentru o nouă misiune, s-au găsit mai mulți voluntari decât era nevoie.

În 7 august 1950, la exact cinci luni de la prinderea și executarea tinerilor “dezertori” de la Hălmăsău, în dormitorul “trupeților” era mare fierbere. Au jucat cu fire uscate de știr, luate dintr-o căpiță de fân, cine pleacă și cine nu. De data asta era mult mai simplu, nici nu trebuiau să alerge prea mult pe coclauri. Misiunea era să ridice și să împuște un chiabur din Negrilești, de peste dealul Hălmăsăului. Unii au câștigat și simțeau deja acel gust rece-înțepător mișcându-le sângele uscat. Soldatul Tamaș Vasile din Simeria, știut că nu-i intra casca de oțel pe cap din cauza urechilor clăpăuge și mari, apoi și pentru că se pișase pe el când îl târa în groapă pe dezertorul Petruț, cel împușcat în ceafă de tovarășul căpitan și căruia-i ținea, târându-l, ochii scoși din orbite în palmă, chinuindu-se parcă să-i vâre la loc, n-a vrut să tragă pai. De unde i s-a și făcut, mai intâi, porecla de Iepurilă. Apoi, ceva mai târziu, o moarte lentă a sufletului, în azilul pshihiatric de la Zam, județul Hunedoara.

Georgiu Nechita, aflaseră cumva securiștii, îl ajutase cu o jimblă, cu o tablă de slănină și cu țigări pe sus-numitul dezertor. Avea, e drept, peste douăzeci de hectare de pământ, o cireadă de mai bine de douăzeci de vaci și ca la una sută de oi (să nu mai vorbim aici de purcei și găini). Astfel că socotirea lui drept chiabur se înscria în normele acelui timp.

Chiar în ziua în care soldații trăgeau paiele cele lungi, Nechita a fost chemat la sfatul popular din Negrilești, spunându-i-se să vină cu acte și bani la el; ca și cum ar fi trebuit să achite impozitele sau, mă rog, alte impuneri și “cote”, ca un chiabur ce se afla. Nu s-a mai întors însă acasă. Povestea sfârșitului său rămâne știută doar de mințile și mâinile soldaților și de cei ce i-au comandat. Ce se știe azi e prea puțin și sună cam așa: “Vă rog să mă iertați căci eu sânt paralizat și de aceia am scris așa de rău, nu poci purta nici mâna, nici piciorul”. Foile sunt rupte dintr-un caiet de aritmetică, dar în pătrățele nu pot intra literele și ele nu pot ordona nici măcar rândurile inegale ale scrisorii pe care Partenie, ginerele lui Nechita, o adresa pe 20 ianuarie 1992 Procuraturii din Cluj. “Vă rog să mă iertați pentru căci n-am putut veni când am primit citația de martore, căci de la mine de la acasă până la autobus sunt circa la 14-15 kilometri și dacă veneam, tot aia declaram, adică tot ce vă scriu aicea”, așterne cuvintele Partenie, care nu mult după acestea s-a și sfârșit, împăcat însă cu amintirea.

Povestea e scurtă și simplă. A doua zi după chemarea socrului la sfat, dis-de-dimineață, după ce noaptea făcuse însă îndeajuns culcuș spaimei lui Partenie, nou venit în neamul lui Nechita ca proaspăt ginere al “chiaburului” (nici nu făcuse douăzeci de ani), acesta a fost cel care a deschis ivărul porții. Cineva bătea viguros cu pumnul, fără să strige sau să cheme pe nume. Au năvălit în curtea largă patru soldați, care i-au spus să caute lopată și târnăcop. Zăpăcit, tânărul umbla prin șura din spate, șn vreme ce i se zbiera în ceafă și simtea durerea aspră a bocancilor în dos. “N-aveți, de unde să aveți, fire-ar neamu vostru al dracului de chiaburi, că le-ați dat la bandiți să-și facă adăposturi în pădure”… Dar tânărul a găsit uneltele cerute. Auzea de acolo din șură plânsetele înfundate ale Năstăsiei, fata cea mica a lui Nechita; căci soacra și soția erau plecate de cu o zi în urmă la sălaș, la oi. “Hai, acuma”, i-au spus, “hai să îngropăm un bandit”. Tânărul a luat uneltele. Frica i s-a cuibărit și mai mare în suflet la ieșirea pe poartă, când unul dintre militari, care părea șeful, l-a întrebat: “Mă băiete, a cui e casa asta faină, cine-i propetar aicea?”. Partenie i-a spus că e casa lui Nechita, socru-său. La care toți au început a râde și cel care părea șeful i-a spus: “Mă, ai de dat o țuică, pentru că de-acuma tu ești propetaru”.

Georgiu Nechita a fost împușcat în ceafă, cu un singur glonț. Ca și Petrut, dezertorul pe care îl ajutase, avea ochii săriți din orbite. Ginerele, care nu a putut decât să descrie în cinci foi rupte dintr-un caiet de aritmetică spaima de atunci, nu a povestit niciodată și nimănui întâmplarea. Doar că, mai apoi, într-o noapte fără lună, s-a dus, dupa cum scrie în mărturia sa târzie, să mai pună ceva pământ pe acel mormânt din pădure, de pe coasta dealului zis de localnici Fata Lupului. Apoi, spre iarnă, a găsit ascunse într-o claie din fâneața lui Nechita, pe o pajiște dinspre acel deal, actele și banii socrului. La acel fân a doua zi i-a dat foc. Visase că vacile picură sânge din uger. A treia zi a nins.

Actul VII: Lege

Domnule Oprea, prin prezenta vă informăm că moartea există. Și nu în doar șapte acte, cum susțineți dumneavoastră, autorul oarecum confuz și pe alocuri inexact al acestor rânduri. Noi o cunoaștem ca atare și vrem de la bun început să vă explicăm că aceste cuvinte nu ne aparțin doar nouă; dar ne bucurăm de locvacitatea lui Petre Țuțea, a domnului Noica sau a profesorului Mărgineanu. A multor oameni de bază…

“Unde stăm nu sunt nori, cum și-ar putea închipui lumea, ci ne-au cazat deocamdată într-o claie de fân, dar într-una de atâția ani tot proaspăt cosit. Ne jucăm, tineri și bătrâni, adunându-ne de pe picioarele obosite de atâta mers acei gândaci ai istoriei la care le spuneam acasă Vaca Domnului”.

Ne-au învățat pe această lume a oaselor să trăim și să iubim mai mult cuvintele pe care le-am fi putut spune. Dar eram prea mici. Vă scriem însă acum pentru a vă explica cum că moartea nu e îmbracată în negru (așa se cunoaște din poveștile pe care toți subsemnații le știm). Ci în hârtii multe, plicuri, toate agățate între ele cu capsatorul. Ele devin o pelerină.

Să vă explicăm. De pildă, prin adresa 79/1410/ P/1995, Serviciul Român de Informații are cea mai frumoasă ștampilă. Apoi spune că “fondurile de arhivă ale fostului Departament al Securității Statului ce privesc siguranța națională nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea Legii 14/1992″. Legea lor spune deci că moartea noastră e secret de stat până în 2032.

Apoi, un mare șef, conformându-se legii lor, scrie: “Vă trimitem alăturat dosarele…” (multe, cele despre oasele noastre) “pentru a se adopta soluții de neurmărire penala”.

Apoi, acel procuror căruia i-au scris toți ai noștri a redactat răspunsul conform cu ordinul: “Vă facem cunoscut că, prin rezoluția nr.1140/P/1995 a acestui parchet militar, s-a dispus clasarea cauzei”. Cum spuneam, hârtii. Le-am văzut, le-am citit de aici, de sus. Unde stăm nu sunt nori, cum și-ar putea închipui lumea, ci ne-au cazat deocamdată într-o claie de fân, dar într-una de atâția ani tot proaspăt cosit. Ne jucam, tineri și bătrâni, adunându-ne de pe picioarele obosite de atâta mers acei gândaci ai istoriei la care le spuneam acasă Vaca Domnului. Aici ne sfiim să-i numim așa, căci Domnul nu credem să aibă vaci și nu mai vrem să supărăm pe cineva iarăși. Poate și numai pentru că gândim așa suntem ținuți doar în această claie de fân…

Dar să vă spunem cu actele, domnule Oprea. Noi le vedeam peste umăr, chiar când ele erau scrise, puse pe hârtie, când se lipea plicul și le lua registratorul. Le-am văzut și în lumina ochilor alor noștri, atunci când au deschis scrisoarea de la care așteptau adevărul măcar. Adevărul despre moartea noastra. Căci am avut cea mai crudă moarte – cea despre care nu s-a putut vorbi, despre care se știe doar câte ceva și restul trăiește în imaginație.

Adeverințe, formulare, adrese, tipizate. Toate ștampilate. Cum vă spuneam, Haina Morții. Ele înca ne îmbracă. Se dovedește, în unele, că unii dintre noi nu există, sau în altele se spune că nu am murit. Sunt multe și le aveți pe toate și v-ați înfiorat că noi, cei de aici, căci îndeobște ceea ce se face dupa lege, cu ștampilă, e moartea și noi, morții, suntem mai mulți decât cei ce sunt vii. Acum să vă explicăm, dvs. domnule Oprea și cititorilor dumneavoastră, căci ne sunteți simpatic. Atunci când ea vine dintr-o eroare, ca în cazul acelui băietan pe care l-ați găsit la Sighet la 24 de ani după ce fusese lovit de mașina tovarășului Năstăsiu și i s-a făcut autopsia corect, tăindu-i-se craniul în două ca un pepene pentru a se dovedi că a trecut strada pe loc nemarcat, i se aplică tot o ștampilă. Căci legea rămâne. E legea, iar ea v-a spus totul despre noi. Cu toții am murit legal. Căci ce e moartea, daca nu o adeverință? Iar noi, o eroare?

Drept care semnăm subsemnații: Șapte.

(Articolul “Moartea în șapte acte” a fost publicat în Ziarul Financiar acum câțiva ani și apoi a fost inclus în volumul “Șase feluri de a muri”, ed. Polirom, 2009, ca un ultim capitol al acestei cărți sub același nume, “Șase feluri de a muri”. Această lucrare nu contenesc să o recomand oricui)

Notă de final: Povestea rece a acestei operațiuni de exhumare se găsește aici: Raport Halmasau

24 octombrie 2011, Despre demnitate